O.Z.N.

foto @ Ștefan Ciobanu

Această poezie este scrisă în colaborare cu Alexandru Turcu, ca urmare a unei provocări lansate de Monica Manolachi în cadrul atelierului de traducere și creație literară.

Oraşul, ca în fiecare zi, forfoteşte.
De la dreapta la stânga şi invers şi
De-a curmezişul.
Din mulţime se distinge un om:

Ce iubesc eu oare?
Momentul când am cunoscut-o,
Zâmbetele pe care i le nasc, ținerea de mână,
Ambiguitatea viitorului care ni se deschide?
Amețeala fără sens?
Îi pot eu oare oferi ceva echivalent cu luna
Și stelele?
Noaptea ne plimbăm prin parc,
Copacii ne fac loc,
Felinarele trag de umbrele noastre până hăt! departe.
La început părea un punct negru care se mișca haotic
Prin iarbă
Dar ... .

Oraşul, cum vă spuneam, forfotește.
Cu un aparat de înregistrat
I-am putea desluși melodia.
Din mulţime se oprește un ins:

Eu scriu pe ploaie, pe vânt,
Înfometat sau în vis
Scriu.
Citit de sunt, contează?
Versul e viu
Oamenii îl poartă prin tramvaie,
Taxiuri, relații,
Cumpărături.
Îl prind ca pe un gândăcel,
Îl pun într-un borcan, îi dau să pape frunze
Până se dilată-n cuvinte.
Uneori, când stau pe-o bancă
Și admir natura,
O umbră se întinde pââââââââână-n zare,
Pe copaci și dealuri,
Fără un nor pe cer.
Ce-o fi?

Și forfota își continuă viața.
Oamenii stau la cozi,
Se roagă și se înjură.
Dintre ei un om, pășește agale:

Între „eu cred” şi „eu ştiu”
Se face legătura care-mi dă sens,
Cu toate acestea, nimeni nu întreabă.
Toţi îşi dau ghes să mă atingă,
Să-i vindec.
Sunt ca nişte copilaşi, ce s-ar face fără mine?
Dar de ce se întuneca atât de devreme?

Forofota se vede și de sus,
De pe schele, din uzine, de la strung.
Mâncând unt din borcan unul gândește:

Toţi spun că suntem proşti,
Şi singura calitate pe care o văd în noi
E că suntem mulţi.
Cineva ne-a comparat cu o turmă,
Alţii ne-au cumpărat,
Alţii ne-au vândut.
Adevărul e că noi nu ştim cui ne supunem,
Dar, în fond, e doar o problemă de înţelegere:
Noi facem totul: noi punem pe masă
Şi săracului şi
Bogatului pânea „cea de toate zilele”.
Prin urmare, fără noi, nici viaţă nu ar fi pe pământ.
Dar oare ce se coboară din cer
Cu atâta zgomot?

Şi forfota încetă, 
Oraşul încremeni. 
Erau sau nu erau pregătiţi, 
Li se hărăzise să fie martorii 
Aterizării, cu toţii: 
Şi cât de mult şi-ar fi dorit să nu fie o muscă...