luni, 6 septembrie 2021

Memorie și film

 

L'Année dernière à Marienbad / Last Year at Marienbad/ (1961) și Rengoku eroica / Heroic Purgatory/ (1970) sunt două filme care vorbesc despre memorie pe limba memoriei supusă alterității. O limbă greu de redat dar care, în ambele filme, reușește să stabilească o gramatică care se învață din mers de către privitor. Nu-i ușor dar nici urât.

Sincope, multiple versiuni ale unei singure amintiri, confuzii, lâncezire maladivă, confuzii voit alimentate, reveniri la aceleași amintiri din alte unghiuri toate aceste aspecte sunt prezente în filmele menționate, contribuind la un mister poetic și fermecător în L'Année dernière à Marienbad sau la menținerea vie a interesului într-o afacere politică (în anumite momente prea de neînțeles) în Rengoku eroica. Camera de filmat se comportă altfel în ambele filme decât o face în majoritatea cazurilor, fiind mai apropiată de instabilitatea și imprevizibilul atât de familiare ale imaginilor din vise.


Liniște, multă liniște și spațiu larg ocupat de puține personaje și de opere de artă (L'Année dernière à Marienbad) sau de puține personaje și de un decor industrial (Rengoku eroica) redau culoarea interioară specifică reverie. Având un fundal alb-negru ne prindem ușor că noi vom lega rupturile spațio-temporale, că noi vom dezlega frânturile de fraze ca pe niște ghicitori, că noi vom da sens nonsensului. Poate de aici numele de film greu care ștanțează acest gen de filme, și mai mult chiar, aceste filme în particular.

În Rengoku eroica / Heroic Purgatory/ unghiul de filmat aproape că devine personaj, el mișcându-se necontenit, căutând mereu alte și alte poziții. Ca un păianjen ce își țese necontenit, într-o geografie personală, pânza. Totul pare un vis (oamenii se comportă așa), totul pare o amintire care nu se mai eliberează, o amintire care mestecă momentul prim până la cumplita lui amestecare cu fantezia. Este un film în care trebuie să crezi, un film care să îți placă așa cum te poate acapara o uzină cu labirintul de țevi, chiar dacă nu știi ce rol au.



legătura dintre un gest reflex și o amintire


într-o dimineață
vine o paranteză de-a lui mircea ivănescu
ce depășește cu mult poezia adică viața
și te trage de pe scara lui iacob
zdrobindu-te de asfaltul realității
simțind ferm printre cuvintele poetice ca niște perne
cotorul scorojit al cărții vechi cum îți zgârie din cuticule

vine apoi (târziu
spre o înserare interioară care te năruie) și acel ceva cu gest de toamnă
într-o sală de cinema previzibil de goală
când lumina ecranului este cea care îți urmărește filmul cu care ai venit la pahar
și te surprinde făcându-ți calculele în cabala tăcerii în care te vezi captiv iar
cu o nouă dimensiune căzută peste carne

deci nu e de mirare că într-un final vine muțenia patriarhală
sfânta de ea!
numai bună să o cari toată viață sub unghii
prin acest labirint al cuvintelor sălbatice spuse (adică scuipate)
și supuse (adică uitate repede)
da!da!da!da!
vine muțenia dragă să îți stingă lumina la culcare
ca o mamă vine
dornică să îți facă curățenie de la întrerupător
(și clik-ul ăsta de peste ani 
ca un cui
te face să îți strângi - gest reflex - pumnii de copil în întuneric)

miercuri, 1 septembrie 2021

până trece trenul transcriu poemul ăsta


și cum să mai cumperi bunătăți de la magazinul din colț
când vânzătorul ia chipul morților tăi sub un neon stricat
și un țânțar de sunet
în timp ce inima ți se plimbă prin corp cu viteza unei bile de pinball

cum să mai vrei să țipi
când ai descoperit că mai bine privești și privind
împingi totul la capătul totului cum făceai în copilărie
de zvârleai mâncarea de pe masă fără să o atingi măcar

și cum să îți mai iasă cuvinte mari pe gură
când bariera e lăsată & paznicul a plecat chiar acum prin lume
cu coasta deschisă deci cu măduva la vedere ca o masă pusă
cu bunătățile alea care te trec viața
?

joi, 26 august 2021

tăcerea cu colți de argint

 


Nu ți se întâmplă foarte des

să se lipească de ritmul soul al cordului tău paradit

o voce puternică în blana groasă a unui prezent oarecare

într-un întuneric oarecare

lângă o prezență

 

cum nu ți se oferă foarte des ocazia

să te trezești în mijlocul unei imense table de șah

din care a căzut albul și a căzut și negrul

putând să îți vezi (în sfârșit!) prin hăul hașurat pe care tocmai calci

- pentru cea mai răcoroasă secundă de când te știi -

amețeala

cum se repede la tine măturând noaptea cu coama

spre fața care speri să mai fie acolo

pe gâtul ei cel parcă veșnic


mai mult

nu ți se întâmplă foarte clar

oameni din alt film să intre peste tine

peste genericul din care ieși

să te pierzi alături de prezență

într- un hol luuuuuuuuung

în două în treeeeeeeeeeeeeei

să te întrebi după mii și mii de ani

dacă se ajunge undeva cu pașii ăia

dacă noaptea e un plus

etc șamd vaurma?

 

cum

nu ți se întâmplă foarte des zic

atârnat la uscat pe venele astea extraordinare

- în pauza asta norocită luată de la moarte în care te afli-

să vrei să vorbești prezenței

și să fii mușcat de tăcerea cu t mare

în loc de colți de argint


(salonul 25092021)

duminică, 22 august 2021

Un foc viu pe drumuri înghețate

 

Agnès Varda alege calea mai grea a filmului, asemeni lui Robert Bresson, reușind să impresioneze mai puternic decât orice superproducție de masă.

Sans toit ni loi (Vagabonda) este o întâlnire a filmului artistic, cu filmul documentar și cu filmul document, o reconstituire reală făcută pe un itinerariu personal, interior al unui personaj care traversează pelicula. Martorii reali, rupți de pe traseul vieții lor pentru câteva minute de exprimare onestă, necosmetizați, oferă o greutate aparte povești, și o apropie pe Mona (Simona) de privitor. Începând dur, cu o imagine greu de urmărit, filmul impune un îngheț care va fi ca o zodie pentru 1 h și 45 de minute. Înghețul în destinul fiecăruia, înghețul în conștiința celor din jur care nu pot face nimic pentru a ajuta, nu în ultimul rând înghețul fizic, real, dând senzația de sfârșit de lume. Lumea, ca o casă veche, părăsită, o casă cu multe camere aflate în degradare (fizică, morală, spirituală).



Traseul Monei este o ocazie de a ne prezenta o radiografie a unei societăți, a unei perioade istorice, a unei zone geografice care construiesc cumva (sunt responsabile) de traseul Monei. Intrând în contact cu oameni din diverse pături sociale Mona nu trece neobservată, lăsând urme mai adânci decât lasă cei intervievați să se vadă (este marcantă imaginea cu cele câteva momente de tăcere și lacrimi pe care Assoun le dă ca răspuns în fața camerei de filmat).





O vagaboandă, venită de nu se știe unde, călătorind pe timp de ger doar cu un cort foarte subțire, este o metaforă a fragilității ființei umane pe drumurile vieții. Vagabondajul ei - o somatizare a unei stări de a fi în lume pe care o traversează în tăcere, fără dorință de exteriorizare.



Acest dute-vino între documentar și filmul artistic, ca și necosmetizarea (pe care am mai pomenit-o) atât a personajelor cât și a decorului sau a dialogului dau o notă puternică de real poveștii, punând la lucru privitorul. Pentru că da, ca într-un joc al asociațiilor, suntem lăsați (în set-up ul filmului și pe mâna backrund-ului personal) să adăugăm noi secvențele lipsă din traseul turistei cu cortul pe timp de iarnă.


Ca un câine polițist Agnès Varda amușină ultimele urme ale Simonei, răscolind printre șoferii de tir, proprietari de pensiuni, barmani, îngrijitoare, refugiați orice tresărire, orice lacrimă, orice tăcere care să ajute la re:construcția portretului unei tinere care își ducea în spate mai mult decât un rucsac murdar. O tânără care cumva întruchipa ceea ce ceilalți nu aveau curajul, puterea să manifeste în viețile lor (vezi întâlnirea cu absolventul acelui master în filosofie), și anume decepția în fața vieții.


de-a bușilea prin aer!