joi, 22 octombrie 2020

examenul de maturitate

 

Purtam cu mine o carte în gând și

am deschis-o la întâmplare
la pagina 183 unde scria
și noi tot la întâmplare am deschis cartea la pagina asta
183
și iată ne-am întâlnit
poate totuși există și Altceva


Astfel încurajat am intrat în sala de examene
profu’ m-a întrebat despre revista 381
i-am spus tot ce știam
chiar și despre momentele când scriam cu degetul pe geamlâcurile
din cavoul fiicei acelui mare scriitor
a zâmbit profu’ îi mirosea ființa a neîncredere
le-am spus celor de la 183
ufff! de-aș fi păstat geamlâcurile
și le-aș fi legat ca pe un proiect pentru acel examen

luni, 19 octombrie 2020

momentul acela. dacă știi ce-i ăla



Momentul acela când
scârțâitul ușii de noapte se armonizează perfect cu
muzica experimentală din căștile care îți ascultă urechile

momentul acela perfect viu
perfect să urli

momentul acela mistic
(dacă știi ce-i ăla cu atât mai bine)
momentul care dă leapșa următorului moment
care dă la rândul lui eapșa următorului moment
care dă la rândul lui apșa etc
până dimineața când te trezește
/apropo
când te vei trezi trezit?/
scârțâitul ușii ca un câine de pază
întrupat în primul om din univers întâlnit pe stradă 

&în telefonul care sună

&în melodia de la telefon 

&în depărtarea care

luni, 5 octombrie 2020

O apropiere poetică

De un an de zile tot vreau să așez aceste două poezii una lângă alta. Le consider două fanioane pentru anotimpurile care se întâmplă în ele. Acum după ce le-am pus în oglindă am descoperit în ele noi direcții, cu aceeași greutate și cu același sens. În ambele poezii fiecare poet în parte este surprins în casa iubitei de punctul culminant al desfășurării anotimpului pe care îl descrie. Dacă ar fi să fac un film al strofelor din ambele poezii, acesta ar fi cam așa:



În prima strofă
 îl putem simți pe poet stând la geam și privind afară. Este momentul când și la G. Bacovia și la R. Stanca  întâlnim câte un plural interesant. Aș îndrăzni să spun că sunt sinonime: la G. Bacovia avem ‘’spre geamuri iubito privește’’, la R. Stanca avem ‘’ Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, (….) nici ce gânduri am’’.

Ambele poezii denumesc, încă din primul vers, locul unde se desfășoară trăirea poetică (sic!) Sunt niște adresări iubitei, adresări în care nu îi este solicitat un ajutor. ’Iubita’ trebuie doar să participle la spaima poetică care urmează să fie descrisă.

În strofa a doua la R. Stanca și în strofa a patra la G. Bacovia apar mișcarea și nevoia de căldură.  Desigur, fiind în lumea poeziei, nevoia de căldură nu se măsoară în grade C, ci în simțirea sinelui interior (’’Vreau să mă simt la tine ca acasă’’ vs ‘’Şi toate din casă mi-s sfinte’’).

În strofa a treia  în ambele poezii se întâmplă tandra apropiere a iubitei. În ambele poezii iubita este pusă să citească, doar să citească, orice abatere va strica vraja (la G. Bacovia ’’Nu râde ... citește înainte’’, la R. Stanca ’’Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta’’). Ambele interdicții se repetă la fiecare poet pe parcursul poeziilor (de câte două ori), indicând simțului cititorului centrul de greutate. Atât râsul, cât și întrebarea strică trăirea mistică a iubirii. Este ca și când ambii poeți se află în posesia a unui ceva foarte fragil. Râsul bagatelizează, întrebarea poate pietrifica, ascunzând în ea sămânța neîncrederii.

În strofa a patra la R. Stanca și în ultimele două la G. Bacovia avem descris tabloul atmosferei de afară, tot prin două sinonime: la R. Stanca urgia toamnei, la G. Bacovia potop e-napoi și nainte. Ambele declanșări de forță ale naturii înconjoară pe ambii poeți, fiecare căutând salvarea prin fugă spre un loc salvator, un punct central care ferește de declanșarea care începe să se desfășoare de jur împrejur. Acest lucru nu are cum să nu declanșeze o senzație de vertij (G Bacovia ‘’Potop e-napoi şi nainte’’R. Stanca ‘’Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie … ‘’). Astfel, după ieșirea și manifestarea în afară, avem nevoia freudiană de revenire în neantul din care am ieșit (G. Bacovia ”E ziuă și ce întuneric”, R. Stanca ”Şi nu mă întreba în noaptea asta / De ce mă înspăimântă frunzele...”).

Aceste similarități, de loc întâmplătoare, crează senzația de déjà vu. Ambele trăiri poetice, departe de a fi deprimante, sunt niște interiorizări inevitabile în trecerea noastră prin viață. În urma acestei așezări a celor două poezii sunt departe de a mai considera că poeziile sunt adresate iubitei, fie ea și una ideală - imaginară. Cred că suntem martorii unui dialog cu Anima și în același timp unei îmblânziri / domesticiri a Animei. Anima are rolul de a susține pe omul trezit, pe omul care stă la geam aflând valoarea terifiantă (fie că-i zice decembrie sau toamnă) a vieții. Și atunci trezitul, în cazul nostru fiecare poet în parte, are grijă să nu piardă această trăire alături de Anima care oferă protecție, și caută să îi dea mereu indicațiile dătătoare de viață ”nu râde citește-nainte” și ”Şi deapănă mereu, fără-ncetare”. 


Decembre

de George Bacovia

Te uită cum ninge decembre ...
Spre geamuri, iubito, priveşte --
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele -- totuna --
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, --
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, --
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa --
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

Plumb (1916)

Frunzele

de Radu Stanca

Nu mă-ntreba nimic în toamna asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, nici un cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie...
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele...

Frunzele (Ms datat 19.X.1962)


luni, 28 septembrie 2020

Energia pe care dormim

 

Citind cartea lui Carl R. Rogers, A deveni o persoană, ed. Trei, Bucurețti 2014, îmi îmi tot spuneam Cartea aceasta, cu prezentarea acestui nou drum în psihoterapie, drumul centrat pe persoană (client), cu structura cărții compusă din articole și prezentări făcute în diverse ocazii, cu un entuziasm prea zgomotos nu putea să apară în altă parte decât în America. Și da!, m-am bucurat când am dat în capitolul 12 al cărții peste această dilemă conștientizată chiar de autor, ridicând chiar el aceste probleme care ar putea să apară la lectură. Să pui în demersul psihologic un preț accentuat pe trăire și nu pe examinare iată un teren sălbatic, aș îndrăzni să îi spun, pentru un european. Ba mai mult, să scoți la suprafață problemele care te macină, care te-au adus în fața terapeutului și să le accepți așa cum sunt ele, să nu încerci să le reintegrezi, reparate, pe făgașul unor norme sufocante, iată o atitudine născută în spiritul unei libertăți văzute din alte unghiuri și construită pe alte fundații, aș spune o atitudine a unui copil crescut pe străzi care sperie copilul venit dintr-o familie strictă, tradițională care nu își permite (încă?) luxul liberei exprimări.

Și cum să nu sperie mediul academic (fapt menționat de către autor) când acest nou drum terapeutic tinde să spargă tiparele unei științe pe cât de tânără pe atât de strictă în regulile după care se ghidează. În cazul psihologiei strictețea regulilor este cerută chiar de către tinerețea ei ca știință, vine din frica să nu scape de sub control o materie (psihicul uman) care stârnește interesele la toate nivelurile societății, o materie care după 1900 și-a luat revanșa pentru tot timpul cât a fost ignorată, lăsându-se, și cerându-se, măsurată în toate activitățile cu care ne fărâmițăm viața, fie că este vorba sau nu de zonele umaniste.

Carl R. Rogers (C.R. de acum în colo în această prezentare) umanizează cabinetul psihoterapeutului referindu-se la client nu la pacient, extinde trăirea terapeutică în toate zonele de interes social (familia, educația, creativitatea, comunicarea) și plusează pe energia scoasă la suprafață prin terapie văzând în ea (în energia clientului) un izvor benefic care are tot ce îi trebuie pentru a realiza schimbarea (tendința de actualizare în termenii calzi ai lui C.R.) de care clientul are, conștient sau nu, nevoie. În tot acest timp C.R. nu se sfiește să recunoască doza mare de imprevizibil în care întreaga trăire se manifestă, un imprevizibil pe care l-a înfruntat totuși fără să clipească. Din această ultimă atitudine a psihologului se desprinde pionieratul care caracterizează terapia rogersiană.

Am menționat mai sus că C.R. vede în om, în toate mișcările care se petrec în el pe toate planurile care îl compun, că are din naștere energia necesară de a se prezenta în lume într-un mod cât mai convenabil pentru sine, cât mai apropiat de sinele ideal. Evitând prezentarea freudiană în care această energie are ceva tenebros, ceva înspăimântător, C.R. se concentrează mai de grabă să răspundă la întrebarea Ce-i trebuie omului pentru a se declanșa această forță (energie), aproape mistică, și ce trebuie să facă pentru a o lăsa să se manifeste în toate aspectele vieții? Răspunsul îl dă tot el, detaliat, de câte ori are ocazia. Omul are nevoie de (1) o încredere tot mai mare în spațiul în care trăiește (cum spuneam, C.R. extinde aria de acțiune a ședinței de terapie din cabinet), (2) o deschidere tot mai mare față de propria persoană și față de cel din fața noastră, (3) o acceptare de sine necondiționată și constructivă urmată, inevitabil, de o empatie  pe aceleași coordonate (necondiționată și constructivă) față de celălalt. Aceaste ultime condiții: acceptarea de sine și acceptarea celuilalt, produc (ar trebui să producă) o dezghețare a sentimentelor și manifestarea lor într-un mod cât mai congruent cu momentul trăit (congruența între trăire – conștientizare - comunicare), care vor duce într-un final la anihilarea conflictelor perturbatoare de sine.

Aș putea schița un traseu al omului în procesul său de a deveni o persoană, conform cărții lui C.R. (1) În primul rând apare tendința de creștere sau se atinge un grad mare de disconfort interior care îl aduce pe om în cabinetul terapeutului. (2) Acesta (terapeutul) îi asigură clientului un climat favorabil deschiderii de care are nevoie: empatie necondiționată, atitudine caldă, siguranța că îi sunt acceptate în totalitate trăirile și sentimentele. (3) Ar fi bine ca persoana din cabinet ventiă în consiliere să simtă că terapeutul nu îi răspunde problemelor puse pe masă întocmai ca un prieten, prin replici goale ca: Da, te înțeleg! Așa simt și eu! etc. Poate aici stă puterea pe care ar trebui să o capete un terapeut, să poată să înțeleagă trăirile persoanei din față ca și când ar fi ale lui. Și da! revenirea terapeutului în condiții bune din lumea persoanei de pe canapea, ține de pregătirea și formarea din anii de practică și studiu. Aceste câteva condiții sunt suficiente, susține psihologul american, pentru a ieși la iveală, pentru a se descătușa forțele interne ale fiecărui individ în parte, forțe care se loveau de diversele măști, bariere sau mecanisme de apărare care-i formau vechea personalitate (sau să îi spun personalitatea care îl incomoda).

Acum o să încerc să aplic în mare schița de mai sus drumului prin care omul a trecut de-a lungul istoriei. Privind puțin în istorie, vedem cum de prin secolul XVII în Europa își face simțită prezența  în modul de a fi al europeanului ceea ce s-a numit criza conștiinței europene (v Paul Hazard – Criza conștiinței europene). Oamenii începeau să iasă, încet dar sigur, de sub conducerile feudale, începeau să scuture jugul bisericii ca mai apoi să îl sfarme, începeau să se apropie de străini (aici mă refer la contactul cu alte popoare) fără superioritatea care îi caracteriza până atunci, începeau să vină către celălalt într-un mod mai apropiat de cerințele (le pot numi cerințe?) lui C.R. (vezi MontesquieScrisorile persane sau întreaga explozie a cărților de călătorii din acea perioadă). Oamenii începeau să se manifestările tot mai liberi, tot mai apropiați de ceea ce îi caracteriza, fără ghidajul unei autorități spirituale sau juridice. Se preferă aventura în locul stagnării, se îmbrățișează experiențele noi de orice fel, artistul caută să devină un artist maudit decât un artist cu diplome recunoscute de nu știu ce academie. Și oamenii au mers așa, devenind tot mai curajoși în propria manifestare, ajungându-se la libera exprimare și la acceptarea totală a ființei cu toate defectele din care este ea compusă (în artă de exemplu, membrii mișcării Beat, apărută prin anii 1950 tot în America, nu se sfiau să recunoască că sunt alcolici, narcomani, afemeiați, de orientări sexuale diferite făcând din asta noua artă oferită publicului larg, pentru că poezia trebuia făcută de toți). Desigur, exemplele date de mine merg puțin mai departe, aș zice că sunt varianta extremă decât ce cere psihologul american, pentru că dacă în cartea despre care vorbesc, A deveni o persoană, toate aceste modificări ale persoanei sunt în acord cu un bun mers al societății, libertățile pe care le îmbrățișează artiștii le care am făcut referire (în special cei de la 1900) sparg normele sociale, ba mai mult, le desfigurează până la anarhie.

Entuziasmul lui C.R. răsună din carte poate prea zgomotos, făcându-mă să zâmbesc când vede o rază de speranță în posibilitatea aplicării tratamentului rogersian la scară largă, mai precis în concilierea marilor puteri Statele Unite ale Americii și Rusia (Capitolul 17). Am și vizualizat, ajutat de autor, cum ar decurge o oră de terapie cu aceste puteri la o masă, cum și-ar face mai clar cunoscute sentimentele una față de alta (sic!) spunându-și în față lucrurile supărătoare care le macină de atâta amar de timp (în realitate nu chiar de foarte mult timp). Într-un final, referitor la această problemă, autorul recunoaște că pentru a se începe măcar niște pași în această direcție de consiliere la nivelul națiunilor, ar fi nevoie de “mult mai multă cercetare, și de o gândire științifică de nivel superior”(p. 454)

          Da, aceștia sunt primii mei pași pe acest drum al psihoterapiei rogersiene și mă bucură că îmi ridică atâtea întrebări, cum ar fi: Este această nouă abordare terapeutică numai bună de luat peste tot (parenting, creativitate, familie, loc de muncă)? Se reflect această atitudine rogersiană în activitățile oamenilor de-a lungul timpului sau este o extrapolare a mea? Poate deveni periculoasă la un moment dat pentru terapeut sau pentru client? Se poate apela la acest gen de psihoterapie în cazuri mai grave?

de-a bușilea prin aer!