miercuri, 11 mai 2022

Poți să ai norocul


Poți să ai norocul să simți când ești schimbat de viață,
să simți exact momentul când ești înlocuit. Zile întregi
nu îți auzi vocea, nu te recunoști, nu dai de tine în oglindă etc.
Degeaba ștergi oglinda des, oglinda se aburește repede la loc.
Repeți gestul pe stradă, în metrou, la birou,
când citești sau faci diverse lucruri prin care contribui la creșterea PIB-ului.

Poți să ai norocul să te privească unul din morții familiei,
dar tu nu ai de unde dracu’ să știi asta, așa că ștergi în continuare oglinda, sperând.

Ai tot mai puține piese cu care să joci jocul pentru care ai fost născut.
Până la regină mijești ochii și inima peste deșerturile de pătrate ce te înconjoară prin aburi.
Te gândești (sau îți șoptește regina?)
că într-un târziu gestul tău compulsiv va fi tratat.

Așa că îți permiți să nu îți faci griji.
Și da!, poți să începi să ai noroc din momentul acela
când ai simțit tăcerea cum începe să zburde chiar și prin cărți.

sâmbătă, 30 aprilie 2022

L'incroyable histoire du facteur Cheval

 

La granița dintre secolele XIX – XX și datorită dezvoltării accelerate a editorialelor, a publicității etc, s-a putut vedea mai bine cum Viața se manifestă în artă și prin oameni simpli. În acea perioadă Henri Rousseau (1844 – 1910) își începea ,,cariera naivă’’ în pictură la 49 de ani, iar Ferdinand Cheval (1836 – 1924) începea construirea palatului la 43 de ani. Desigur, pentru a se întâmpla acest lucru Incredibil, cum bine zice filmul despre care o să vorbesc, câteva condiții trebuie să se întâlnească: Viața în Artă trebuie să intre din interior, să izbucnească la suprafața lumii, fără nici o opreliște, fără nici o pavăză. Omul (artistul) devine una cu acea energie înainte de a căuta să o definească, să o catalogheze, să îi lege panglici, cum zicea Naum pe undeva. Nu-i de mirare că Pablo Picasso sau André Breton (acesta din urmă din poziția șefului de mișcare artistică) au apreciat și, cel mai sigur, au salutat energia din care se hrăneau și existau cei doi creatori.



L'incroyable histoire du facteur Cheval / L'incroyable ... / (1918, reg. Nils Tavernier) urmărește istoria adevărată, cu adevărat incredibilă, a unui poștaș rural în care țipa Viața la Lume. Regizorul reușește de minune să reconstruiască acea tensiunea a eroului care a hrănit construirea Palatul. Urmărit de prezența morții a celor din jur și de o muțenie care îl izola de lume, Cheval va fi ascultat doar de natură, de Philomène, cea dea doua soție cu care va avea o fată și la final de Palat. Vedem un om conștiincios (mișcările rigide nu îi sunt stângace, pot fi nesigure, pot fi copilărești dar nu stângace) care, în urma drumului său prin pădure pentru a duce corespondența, se îndrăgostește de o piatră. Privirea lui este alta în preajma ,,șantierului’’ și a fetei, în viața de zi cu zi ține ochii încordați, ca un orb, iar fața este aspră. Pe cât cuvintele ies greu de la Cheval, pe atât amănuntele Palatului sunt nenumărate, bogate, ca niște șopate a mii de ființe. Asemănător cu multe din templele hinduse (un fel de stup părăsit de regină) Palatul vorbește cu creatorul său pe măsură ce crește pe limba pietrelor, mai exact pe limba formelor neregulate prin care se exprimă. Cheval apelează la tehnici rudimentare de construcție, nu cere ajutor, face totul în tăcere simțindu-se multă Viață în actul lui, în trăirea lui.

La moartea fetei urlă, la moartea nevestei îi mulțumește acesteia cum nu i-a mulțumit în toți anii iar Palatul îi continuă povestea și acum. Printre pietre se întâlnesc diverse șoapte, mici texte scrise de el și care iată, însoțesc Palatul în timp. Finalul vieții îi mai smulge opt ani din viață în care construiește un cavou, după aceleași principii, în care este înmormântat.

Am apropiat acest film, din unghiul relației tată fiică, și cu filmele lui Victor Erice: și anume El Espíritu de la Colmena (1973) și El sur (1983). Și acolo avem un tată mut în fața propriului copil, un inadaptat (da, acolo ambele personaje sunt instruite, dar se simte în ele o nostalgie a simplității) un căutător de apă, un crescător de albine. Și iar da, asemănarea se oprește aici pentru că dacă la cineastul spaniol filmele vin dinspre fiice, la regizorul francez filmul vine dinspre tată.  

vineri, 1 aprilie 2022

Mes nuits sont plus belles que vos jours

 

Andrzej Żuławski (1940-2016) este acel regizor polonez la care tema posedării revine obsedant în filmele regizate. Diabel (1972), Possession (1981), Mes nuits sont plus belles que vos jours (1989), Szamanka Șamana (1996) sunt doar câteva dintre filmele regizate care se încadrează în această obsedantă temă. Ceea ce surprinde în mod plăcut, aducând și un plus misterului care se degajă din ele, este că derapajul din realitate nu este explicat, nu este indicat, nu este judecat. Spectatorul cerne singur realitatea de ficțiune, fie că este dată de o origine spirituală sau este de o origine maladivă (fiziologică).

În Mes nuits sont plus belles que vos jours realitatea din jur se amestecă cu derapajul dat de o boală neurologică (la un personaj) și de o traumă a copilăriei (la altul). Ambele maladii distorsionează realitatea și mototolesc oamenii afectați, iar dacă acei oameni afectați au ochii făcuți pentru a vedea mai adânc în viață, fiind lucizi până la tăișul artei, cu atât mai amar va fi pentru ei sfârșitul. Nu ști care sunt evenimentele reale și care provin dintr-un delir, poți să intuiești și această forțare a intuirii apropie privitorul de drama personajului. Limbajul, motorul care ne face să ne deplasăm ca ființe prin viață, cuvintele vii ale lui Sartre sau Baudelaire (Viața-i scurtă, arta-i lungă) sunt cele bântuite, cele care se deformează deformând iremediabil contactul cu ceilalți. Există un decodor doar în cei care au trecut prin astfel de deformări sufletești, cei mutilați din copilărie atunci când personalitatea se formează, se construiește, se consolidează.



Filmul este agitat, replicile și gesturile sunt precipitate, fără nici o pauză mai consistentă. Un film fără urme de totul va fi bine, o acceptare grăbită a unui sfârșit implacabil generând o poetizare poate prea exagerată a unei morți așteptate. Nuditatea este un firesc la acest regizor (s-ar putea obiecta că uneori prea exagerat), fiind un mod de a înțelege total personajele. Aici intervine și nuditatea maladivă a limbajului, redus la carcase de litere și jocuri de cuvinte conjuncturale. Printre replici haotice vedem cum personajele (cele două) își strigă disperarea neputinței în fața implacabilului, moment în care nuditatea vine într-un ajutor aproape neputincios. Cuvintele, ca niște viermi deveniți piranha, mănâncă din trup, din percepții, din amintirile traumatizante, din prezent, din realitatea văzută.

Filmul vorbește despre două personaje, despre interiorul lor mâncat de o carie invizibilă întunericul. La unul dintre personaje cauza este fiziologică, la cealaltă este o clădire defectuoasă a sensului vieții din copilăria timpurie. Ambele găuri negre se atrag, iar când sunt una în apropierea celeilalte lucrurile se precipită vertiginos. Nu poți ști sigur dacă victimele colaterale, atrase în găurile activate, sunt reale sau aparțin doar imaginației lor grav afectate. Și asta zic că este un plus.



joi, 17 februarie 2022

Pilat și timpul

 

Pilatus und andere - Ein Film für Karfreitag (Pilat și ceilalți – Un film pentru Vinerea Mare, reg Andrzej Wajda, 1971) arată puterea de reinterpretare a regizorului polonez. Dacă la Martin Scorsese (1988, The Last Temptation of Christ) primează varianta gnostică sau la Mel Gibson (2004, The Passion of the Christ) primează suferința fizică, Andrzej Wajda reușește să aducă în poveste transformările sociale cu care el era contemporan. Pornind de la episodul procesului din romanul Maestrul și Margareta (M. Bulgakov) este scoasă în față mustrarea de conștiință, credința reprimată de Pilat.


Da, nu natura divină este urmărită aici și nici gesturile / episoadele istoriei devenite sacre, ci răspunsul omului de rând, a sufletului prins încă în îndoială. Timpurile se suprapun dând senzația unui timp continuu : soldații și procurorii romani sunt în armurile și în veșmintele epocii, dar decorul este unul urban de secol XX. Nimeni nu este perturbat de acest contrast, ba chiar planurile comunică.

Până la urmă, povestea evanghelică este doar un motiv prin care regizorul își țipă în 1971 nevoia de libertate într-o Europă scindată la acea vreme. Jeshua Ha-Nocri (Isus) vorbește despre vremurile în care nu va mai fi conducere, reprimări, când statele se vor conduce după bunătate și iubire. Departe de Trimisul Domnului, profetul are licărirea unui mesager care vedea departe în istorie, peste umerii lui Pilat. Vedea în om nevoia ancestrală de libertate, și o vede chiar și în aspru Pilat, pentru că asprimea nu era a lui, ci era a celor care l-au investit. Pilat este mișcat dar nu va lăsa să se vadă.


Vedem și o critică adusă societății care rămâne oarbă chiar și după atâta timp, și nu mai vede (nu mai recunoaște) evenimentul sacru care se repetă permanent sub ochii istoriei, până la sfârșitul timpurilor. Chiar dacă actorii sunt alții, se reia permanent tendința unei puteri de a asupri. Avem guverne autoritare, încălcări de drepturi, înrobirea omului prin funcții, răstigniri în groapa de gunoi a orașului. Și toate sub tacita acceptare a oamenilor. Dar Jeshua Ha-Nocri vedea departe, prin timpuri, prin regimuri, vedea până în necesitatea înscrisă adânc în om.




Pădurea de mesteceni sau moartea se zbenguie pe clapele de pian

 

Brzezina (Pădurea de mesteceni, 1970, reg Andrzej Wajda) este un poem al vieții și al morții, al albului si al negrului de pe orizontala pianului, al albului și al negrului din adâncimea pădurii de mesteceni. Moartea, ca o euforie a vieții, ca o bucurie a momentului trăit vorbește prin Stanisław cu toată ființa. Moartea vine în viața sănătoasă a fratelui (Bolesław) pentru a face lumină. În pădurea de mesteceni li se îngroapă sufletele, în pădurea de mesteceni se face dragoste, în pădurea de mesteceni se fac destăinuiri.


Frapează veselia nestăvilită (aproape inconștientă) a muribundului Stanisław și mâhnirea fratelui Bolesław a unui ceva pe care nu putea pune mâna. Cei doi aproape că nu se aud, fiecare este în lumea lui trăind-o la maxim (Stanisław-iubind, Bolesław-trăind într-o profundă depresie).

Filmul nu cade în scene melodramatice, procesul morții fiind redat rece, de la nivelul podelei adică din perspectiva fetiței Ola, care lua totul ca pe un joc de familie bizar.

Moartea eliberează, fratele rămas preluându-i ștafeta bucuriei fără să conștientizeze. Nu am văzut o luptă între doi frați, am văzut o luptă între două forțe: viața și moartea, ambele luând chipul adversarei. Veselia finală nu este pentru moartea fratelui ci pentru că viața își urmează cumva cursul, cu toate pierderile care se ivesc.



de-a bușilea prin aer!