duminică, 7 martie 2021

Arma secretă a lui Rahan: copilăria noastră.

 

Istoria revistei de benzi desenate Rahan este destul de cunoscută, confundându-se cu activitățile pe care le făceam cei care am prins perioada 1969 – 1989 în blocul socialist. Apărând inițial ca un desen de sine stătător în deja celebra revistă Pif, personajul Rahan își câștigă repede publicul ajungând chiar să crească alături de consumatorii de bd-uri europeni. Îndrăznesc să spun că aceste episoade, la vremea respectivă, echivalau cu serialele care apar astăzi pe Netflix, publicul așteptând cu emoție întâmplările noi.


Aventurile omului preistoric Rahan (cuprinse în cele două serii de reviste apărute între
1971 - 1984) au fost o modalitate a partidului socialist de a populariza viziunea evoluționistă asupra lumii, abordarea raționalistă a vieții, eliminarea gândirii magice (mistice, religioase) considerată de ei ca parazitară gândirii. Partidul socialist, sub egida căruia apăreau revistele Vaillant, mai târziu Pif, făcea eforturi în a încetățenii, pe toate nivelurile, ideile progresiste și revoluționare care îi ghidau prin istorie. Era o modalitate plăcută de a-și populariza ideile, mult mai plăcută decât dacă s-ar fi apucat să facă prelegeri, conferințe sau articole plictisitoare. Pentru acest partid, fiind un partid născut din popor pentru popor (cel puțin așa se definește), abordare aleasă este firească și de înțeles.


Nu este un secret, revistele Rahan erau tipărite în România, cu excepția câtorva numere din a doua serie (Nouvelle Collection -N.C.- 17, 23, 29, 32-36), numere care au devenit greu de procurat în România, alături de vestitul număr 35. Situația istorică din acele timpuri ne-a făcut, cel puțin pe copiii anilor ’70 - 80, să facem din troc o școală în a face afaceri. Pif-urile, Rahan-ele, mașinuțele de fier, surprizele Turbo etc își aveau valori fluctuante, subiective și care depindeau în mare măsură de puterea de a negocia. Un număr Rahan putea să ajungă și la 5 Pif-uri, depindea de starea în care se găsea revista sau de legenda creată în jurul numărului (numerele mici aveau o valoare mai mare).

Desenatorii bd-urilor Rahan au fost trei (alte două încercări nu au fost luate în seamă), cel mai important (tatăl lui Rahan) fiind André Chéret, care a reușit să redea o lume dispărută unui public însetat de aventură, care se afla într-o societate ostilă oricărei evadări din liniile trasate de partid. Personajele din aceste benzi desenate sunt redate foarte veridic, cu o grijă foarte mare asupra proporțiilor. Așa cum spuneam, urmărind cronologic aventurile acestui personaj, se poate observa evoluția prin care trece desenatorul și, odată cu el, personajul. Ce diferență este între primele episoade din 1969 și cele din 1984! În anii '80 detaliile din aceste benzi desenate sunt mult mai atent lucrate, decorul mult mai elaborat, peisajele mult mai îndrăznețe, mâna mult mai sigură și, ceea ce este cel mai important, căsuțele încep să încalce granița pătratului convențional al bd-ului și al timpului’ redat prin aceste căsuțe, acțiunea evadând, nu o dată, pe o pagină întreagă sau chiar pe două.

1982
1969 
1969


1981

A avea o revistă Rahan și a o răsfoi în pauzele de la școală, cerea proprietarului și o calitate de a povesti colegilor povestea din revistă pe care tu, desigur, ai digerat-o în prealabil. Era mai mult o interpretare personală, de multe ori inexactă, dar destul de sugestivă ca să se înțeleagă povestea. Și dacă tot am ajuns la povestea episoadelor, da, pot spune că, dacă observăm o evoluție în arta desenului, poveștile rămân destul de sărace, simple, previzibile.

Ideea a rămas constantă pe parcursul celor două serii: Rahan era omul rațional, un om cu viziuni sociale, politice și psihologice care depășeau cu mult perioada preistorică pe care o traversa. În primul rând se lupta cu vrăjitorii, cu ideea de zeitate, cu ofrandele inutile și cu îngustimea gândirii de trib. Cu toate astea la rândul său, el era subjugat voinței cuțitului și de presiunea colierului. Se ducea în direcția indicată de rotirea cuțitului pe o piatră și își ducea instinctiv mâna la colier atunci când trecea prin emoții puternice (aduceri aminte, tristețe, autoîncurajare etc). Cuțitul îl furase (nu fără remușcări adânci care țin mai bine de două pagini), iar colierul îl primise ca moștenire spirituală al unui anumit spirit de a trăi. În acel moment, având pe fundal o erupție vulcanică, el devine apostolul unei religii sociale.

Odată cu arta desenului devine de-a lungul timpului mai îndrăzneț și curajul expunerilor. Astfel că subiectul aventurilor într-o perioadă preistorică greu de definit, oferă prilejul lui André Chéret să expună foarte multă nuditate, să îl arate pe Rahan fumând diverse halucinogene sau să îl pună pe același Rahan în situații în care se folosește de o abilitate de a discuta, abilitate care mai târziu va fi cultivată de către psihologi.





Țin minte că, în cartierul unde am copilărit, circula zvonul că ar exista un Rahan porno. Cu siguranță a fost o exagerare, un zvon scornit pentru a atrage atenția. Totuși, există în numărul 4 din N.C. o secvență unde eroul nostru blond, conducând o domniță spre tribul ei, se opresc într-un luminiș unde pare a fi atacați de o pumă tocmai când .... .








Una peste alta Rahan este un erou care a crescut alături de mulți din cei care astăzi suntem la o vârstă matură. Evoluția lui (ca și personaj) a mers paralel cu situația social-economică de atunci, cu reperele culturale la care ne raportam, la modul de viață pe care îl traversam. Colecția mea de Rahan N.C., conștientizată la maturitate ca un fel de răzbunare a copilăriei, este foarte aproape de a se încheia. Îmi lipsesc numerele cele mai greu de găsit, despre care am pomenit mai sus: 17, 23, 32-36 (desigur, vestitul număr 35 nu îl pun la socoteală).

Fără îndoială, aceste reviste erau încă de pe atunci văzute ca niște lucruri de valoare, dar tot nu îmi explic cum să făcea că totuși ajungeau pe mâna noastră (copii fiind) care, de ce să nu fim sinceri, nu prea aveam grijă de ele. Circulau multe reviste Rahan rupte, mâzgălite, înjumătățite. În același timp existau colegi care primeau interdicție să aducă Rahan la școală, trebuia să îi faci o vizită sau, cel mult în fața blocului. Mai erau și situațiile când doar împrumutai revista, ca la bibliotecă, urmând să o aduci proprietarului. Nu puțini erau cei care aduceau revista cu un ‘mic’ semn în interior, însemnând o mâzgălitură răutăcioasă (am găsit în anticariate reviste Rahan păstrate în condiții perfecte, dar care aveau pe la mijloc o mâzgâlitură explicită sau un cuvânt golănesc, și cam asta este explicația găsită de mine).

Rahan a fost o lume dispărută care a apărut într-o lume ce începea să dispară. Desigur, banda desenată își câștigase de mult timp publicul peste ocean (vezi Batman, Superman etc), de aceea impactul la publicul european a fost atât de mare. Mai ales că Rahan nu dispunea de echipament special (din contră, era la polul opus umblând doar cu un cuțit din fildeș la șoldul drept), nu se folosea de diverse mașinării (punea mintea la muncă, prin puterea observației confecționând mașinăriile de care avea nevoie), iar legile pe care le împărtășea în drumurile sale nu erau impuse de o autoritate, ci el le găsea ca fiind înnăscute Ceux qui marchent debout. Nu în ultimul rând, nici calitatea și nici micile mari inovații în materie de bd pe care le întrebuința desenatorul, nu erau cu nimic mai prejos față de aventurile spectaculoase care veneau din America.

Fin de l"episode








sâmbătă, 31 octombrie 2020

Ipoteze

 


Ia spuneți
cum ar fi
dacă ni s-ar șterge jumătățile din fața imediată a ochilor,
dacă jumătățile ar dispărea din lumea fizică și
ar rămâne doar în lumea noastră interioară?
Atunci
un observator venit din spațiu
ne-ar vedea certându-ne singuri & gesticulând de zor 
în aerul rămas mai liber.
Ne-ar vedea plimbându-ne prin parcuri, pe străzi
trași comic ca niște mimi
de câte-o lesă prinsă de gâtul unui animal invizibil.
Ne-ar vedea prin paturi îmbrățișând pătimaș
cearceafuri, perne, așternuturi sau plăpumi (în funcție de anotimp).
Nu în ultimul rând (poate chiar în același timp)
ne-ar vedea răsfoind caiete cu foi veline,
absorbiți de o lume adâncită misterios
în alb.

Sau ia spuneți
cum ar fi
dacă ni s-ar înmulți jumătățile,
dacă și-ar manifesta fizic toate părțile potențiale din care se compun
și noi nu am fi în stare să observăm nici măcar una în plus 
salvându-le astfel,
măcar pe câteva dintre ele, de la anihilare?
Același observator venit din spațiu
ne-ar vedea certându-ne cu o persoană
în timp ce părțile identice ale acelei persoane,
dar totuși esențial altele,
ne-ar privi întristate de conștientizarea faptului
că salvarea vă este, pentru amândouă jumătățile, foarte aproape.
Observatorul ne-ar vedea plimbându-ne prin parcuri, pe străzi
cu trupul prins în mii de lese, ca niște chingi, de care trag tot atâtea animale, 
în timp ce doar rahatul unui singur animal (nu și cel mai fioros)
îl strângem pentru colecția noastră dragă.
Același observator ne-ar vedea prin paturi îmbrățișând pătimaș
trupuri, obiecte, sunete, forme ale naturii, amintiri etc.
Din punctul lui de vedere am arăta ca un coș plin cu rufe,
dacă noi ne-am putea vedea, cu puțin noroc am avea impresia
că facem parte dintr-un tablou de-al lui Bosch.
Nu în ultimul rând (poate chiar în același timp)
același drag observator
ne-ar vedea răsfoind caiete cu foi mustind de litere,
puse una peste alta, formându-se astfel catedrale
în care odată intrați nu ne mai vede nimeni trăind.

Dar ia spuneți
cum ar fi
dacă toate astea nu ne-ar privi doar pe noi
ci și pe jumătățile noastre & toate astea,
cum am mai spus, s-ar întâmpla
în același timp?

joi, 22 octombrie 2020

examenul de maturitate

 

Purtam cu mine o carte în gând și

am deschis-o la întâmplare
la pagina 183 unde scria
și noi tot la întâmplare am deschis cartea la pagina asta
183
și iată ne-am întâlnit
poate totuși există și Altceva


Astfel încurajat am intrat în sala de examene
profu’ m-a întrebat despre revista 381
i-am spus tot ce știam
chiar și despre momentele când scriam cu degetul pe geamlâcurile
din cavoul fiicei acelui mare scriitor
a zâmbit profu’ îi mirosea ființa a neîncredere
le-am spus celor de la 183
ufff! de-aș fi păstat geamlâcurile
și le-aș fi legat ca pe un proiect pentru acel examen

luni, 19 octombrie 2020

momentul acela. dacă știi ce-i ăla



Momentul acela când
scârțâitul ușii de noapte se armonizează perfect cu
muzica experimentală din căștile care îți ascultă urechile

momentul acela perfect viu
perfect să urli

momentul acela mistic
(dacă știi ce-i ăla cu atât mai bine)
momentul care dă leapșa următorului moment
care dă la rândul lui eapșa următorului moment
care dă la rândul lui apșa etc
până dimineața când te trezește
/apropo
când te vei trezi trezit?/
scârțâitul ușii ca un câine de pază
întrupat în primul om din univers întâlnit pe stradă 

&în telefonul care sună

&în melodia de la telefon 

&în depărtarea care

luni, 5 octombrie 2020

O apropiere poetică

De un an de zile tot vreau să așez aceste două poezii una lângă alta. Le consider două fanioane pentru anotimpurile care se întâmplă în ele. Acum după ce le-am pus în oglindă am descoperit în ele noi direcții, cu aceeași greutate și cu același sens. În ambele poezii fiecare poet în parte este surprins în casa iubitei de punctul culminant al desfășurării anotimpului pe care îl descrie. Dacă ar fi să fac un film al strofelor din ambele poezii, acesta ar fi cam așa:



În prima strofă
 îl putem simți pe poet stând la geam și privind afară. Este momentul când și la G. Bacovia și la R. Stanca  întâlnim câte un plural interesant. Aș îndrăzni să spun că sunt sinonime: la G. Bacovia avem ‘’spre geamuri iubito privește’’, la R. Stanca avem ‘’ Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, (….) nici ce gânduri am’’.

Ambele poezii denumesc, încă din primul vers, locul unde se desfășoară trăirea poetică (sic!) Sunt niște adresări iubitei, adresări în care nu îi este solicitat un ajutor. ’Iubita’ trebuie doar să participle la spaima poetică care urmează să fie descrisă.

În strofa a doua la R. Stanca și în strofa a patra la G. Bacovia apar mișcarea și nevoia de căldură.  Desigur, fiind în lumea poeziei, nevoia de căldură nu se măsoară în grade C, ci în simțirea sinelui interior (’’Vreau să mă simt la tine ca acasă’’ vs ‘’Şi toate din casă mi-s sfinte’’).

În strofa a treia  în ambele poezii se întâmplă tandra apropiere a iubitei. În ambele poezii iubita este pusă să citească, doar să citească, orice abatere va strica vraja (la G. Bacovia ’’Nu râde ... citește înainte’’, la R. Stanca ’’Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta’’). Ambele interdicții se repetă la fiecare poet pe parcursul poeziilor (de câte două ori), indicând simțului cititorului centrul de greutate. Atât râsul, cât și întrebarea strică trăirea mistică a iubirii. Este ca și când ambii poeți se află în posesia a unui ceva foarte fragil. Râsul bagatelizează, întrebarea poate pietrifica, ascunzând în ea sămânța neîncrederii.

În strofa a patra la R. Stanca și în ultimele două la G. Bacovia avem descris tabloul atmosferei de afară, tot prin două sinonime: la R. Stanca urgia toamnei, la G. Bacovia potop e-napoi și nainte. Ambele declanșări de forță ale naturii înconjoară pe ambii poeți, fiecare căutând salvarea prin fugă spre un loc salvator, un punct central care ferește de declanșarea care începe să se desfășoare de jur împrejur. Acest lucru nu are cum să nu declanșeze o senzație de vertij (G Bacovia ‘’Potop e-napoi şi nainte’’R. Stanca ‘’Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie … ‘’). Astfel, după ieșirea și manifestarea în afară, avem nevoia freudiană de revenire în neantul din care am ieșit (G. Bacovia ”E ziuă și ce întuneric”, R. Stanca ”Şi nu mă întreba în noaptea asta / De ce mă înspăimântă frunzele...”).

Aceste similarități, de loc întâmplătoare, crează senzația de déjà vu. Ambele trăiri poetice, departe de a fi deprimante, sunt niște interiorizări inevitabile în trecerea noastră prin viață. În urma acestei așezări a celor două poezii sunt departe de a mai considera că poeziile sunt adresate iubitei, fie ea și una ideală - imaginară. Cred că suntem martorii unui dialog cu Anima și în același timp unei îmblânziri / domesticiri a Animei. Anima are rolul de a susține pe omul trezit, pe omul care stă la geam aflând valoarea terifiantă (fie că-i zice decembrie sau toamnă) a vieții. Și atunci trezitul, în cazul nostru fiecare poet în parte, are grijă să nu piardă această trăire alături de Anima care oferă protecție, și caută să îi dea mereu indicațiile dătătoare de viață ”nu râde citește-nainte” și ”Şi deapănă mereu, fără-ncetare”. 


Decembre

de George Bacovia

Te uită cum ninge decembre ...
Spre geamuri, iubito, priveşte --
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele -- totuna --
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, --
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningă... zăpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casă mi-s sfinte, --
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi lampa --
Te uită, zăpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte.

Plumb (1916)

Frunzele

de Radu Stanca

Nu mă-ntreba nimic în toamna asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, nici un cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...

Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie...
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele...

Frunzele (Ms datat 19.X.1962)


de-a bușilea prin aer!