ștefan ciobanu
sâmbătă, 28 ianuarie 2023
Iesirea din timp - iesirea din viata
duminică, 15 ianuarie 2023
Cât durează un film?
Nu
durata unui film, cronometrată conștiincios într-un scop statistic, mă
interesează, ci durata persistenței lui în cadrul nostru de referință. Un film
nu se termină cu ultimul cadru, atât de eliberator pentru corpul plăcut / neplăcut
înțepenit, așa cum putem spune că nu începe de când apăsăm play sau de când se
stinge lumina în sala de cinema. Desigur, asta înseamnă ca trebuie să acordăm
filmului statut independent care prinde viață, mai lungă sau mai scurtă, atunci
când intră în contact cu sferele noastre de raportare la viață (sine, societate
etc).
Suntem de acord că există cărți
care, odată parcurse, ne urmăresc peste tot (uneori ne și bântuie). Mai mult,
ni se întâmplă ca, precum într-o cameră plină de oglinzi, să găsim reflexii ale
lecturilor trecute în cele prezente, ba chiar să le anticipăm în cele viitoare.
Cât de lungi și întortocheate nu sunt mustățile lui Don Quijote în lecturile și
discuțiile noastre, cum se leagă lumile lui Cervantes cu cele ale lui Poe, ale
lui Borges, sau ale lui Calvino. Luând cunoștință cu ele noi cititorii le facem
vii, diverse (fiecare lector creează o nouă ființă) și revenim la ei permanent
fie la propriu fie prin reinterpretări.
Bântuiți rămânem (în lumea
filmului forța imaginii de potrivește mai mult cu bântuitul) pe viață de datul în
leagăn al lui Kanji Watanabe, de plânsul lui Bruno, casa arzând ca un
sacrificiu, de cimitirul copiilor din Jeux interdits, de privirea într-o
fântână alături de mama, de claxonul din Il sorpasso, de noaptea petrecută de
mamă și fiică într-o sonată de toamnă, de lumea ireală din Quatre nuits d'un
rêveur, gardienii pe care îi vezi în reflexia unei oglinjoare chiar când te
pregăteai să evadezi din celulă etc. Filmul prin forța imaginii și iscusința
scenaristului de a extrage o felie din operă, poate rămâne alături de noi,
poate chiar să se integreze felului nostru de a fi.
Filmul poate continua să ruleze
și după ce se termină, la fel cum el poate să ruleze și cu mult înainte de a-l
vedea, aici intrând în rol forța noastră de a anticipa (mă gândesc la acele
nerăbdări care izbucnesc când aflăm că un regizor drag va scoate un film nou
sau că urmează o continuare a unui alt film etc). Astfel, timpul devine un spațiu
de desfășurare al filmului care, în viziunea acestui text, devine la rândul său
o ființă independentă.
A citi – a reciti (cu toată
noutatea revigorantă cu care vine recitirea după cum arată Matei Călinescu în cartea
cu același titlu) își găsește ecoul (reflexia) în a vedea – a revedea (cu toată
reîmprospătarea ființei cu care vine revizitarea unui film). Prin revizitare durata
efectivă a filmului prinde noi dimensiuni, ba chiar aș spune că în vizionarea
filmului timpul dispare, e abolit, transformându-se într-o emoție vie care își
va păstra forța asemeni unei amintiri. Și revizitarea amintirilor rămâne la fel
de vie pe parcursul vieții, adăugându-se doar pâcla amară a nostalgiei. Deci,
cât durează un film?
joi, 12 ianuarie 2023
Kind hearts can kill
Lista de filme despre care am scris aici
Dacă ai citi o scurtă prezentare a filmului Kind Hearts and Coronets (1949, r Robert Hamer) care ar suna cam așa (un tânăr englez, cu o descendență nobiliară, ucide 8 membrii ai familiei pentru a intra în posesia titlului și a moștenirii), ai zice că vei fi pus în fața în fața unui sângeros și diabolic criminal și că vei asista la niște scene terifiante urmate de o urmărire intensă. Dar filmul punând crimele (și toate întâmplările care decurg) într-un reflector al unei ironii duse la extrem, reușește să construiască o comedie neagră într-o lume a etichetei nobiliare. Louis Mazzini (Dennis Price) este condus în acțiunile sale criminale de o dorință de răzbunare pentru niște nedreptăți aduse mamei sale mai mult decât de o dorință de înavuțire, deci am putea spune că scopul scuză mijloacele. Dar 1. modul cum sunt tratate cele 8 crime (destul de rapid și în notă ironică), 2. faptul că toate victimele sunt jucate de același actor (Alec Guinness), 3. vocea egală și caldă a eroului detaliind printr-o ironie a intonației și a insinuărilor planurile minuțios gândite, 4. gesturile nobile a tuturor personajelor (oameni de rând, preotul, servitorii etc) dând senzația că te afli într-o lume utopică a unor gesturi nobiliare etc, ne relevă faptul că filmul, departe de a ne vicia propriul comportament în societate, ne face totuși să simpatizăm cu Louis prin urâțirea victimelor și prin cosmetizarea contextului. Are dreptate Andre Bazin când spune :,,Ar fi absurd să analizăm psihologic protagoniștii din acest film, aceștia se justifică estetic în alt mod”. Așa că ni se va părea simpatic când vom vedea cum Louis se prezintă pe sine ca un tip aparte, superior (când vorbește de nașterea sa unde, tatăl a murit la câteva minute, spune, scuzându-se că nu are amintiri despre el ,,În aceste circumstanțe se înțelege că am prea puține s.n amintiri despre”) poate chiar ca un Dumneeu în mâinile căruia puterea de pedepsire este justă, chiar dacă pur subiectivă. El nu scrie o penitență în seara de dinaintea condamnării (ar fi fost un gest al unui simplu catolic), el scrie, într-un spirit de avangardă pentru acele vremuri, o autobiografie lipsită de orice ascunziș, (,,Memoriile mele!”) pe care o vom vedea în ultimul cadru stând pe masa de scris alături de altele (călimară, fructieră cu struguri și altele), sugerându-mi un tablou Natură moartă cu memorii și fructe. Scrisul elegant, extrem de îngrijit, pedant (cum vor fi chiar și crimele în serie) ne relevă încă o dată spiritul lui venit din altă lume decât a spectatorului. Și pentru că lumea din film în care acționează (omoară) Louis pare a fi nici ea recognoscibilă, orice conflict dispare (nu există tensiune în film) iar procesul absurd în care se vede aruncat seamănă mai mult ca un proces al cărților de joc din Alice in Wonderland în care a nimerit Phileas Fogg care face un pariu cu mama lui (adică cu sine) că poate să ajungă să ia titlul nobiliar atât de dorit într-un timp foarte scurt. Poți spune că lumea prezentată în film ar ridica mingii al fileu pentru a se face ironii dure la adresa clerului, a nobilimii, a justiției, a relațiilor de iubire etc dar nu este așa. Filmul este ceea ce este, subiectul este ceea ce este, personajele sunt ceea ce sunt. O fotografie a unei lumi care în camera obscură (camera lipsită de un rațional) se vede cu susul în jos. Legea gravitației, care ține societatea pe picioare, este cea a absurdului. Dar vom vedea că Absurdul sec este și revelator trezindu-ne la realitate: acuzat de o crimă pe care nu a comis-o (găselniță a filmului nu a romanului din care s-a adaptat) în mijlocul unui ocean de crime, este eliberat în ovațiile oamenilor de rând, chiar și a autorităților (nu doar pentru spectatori devine un personaj simpatic cu care nu ai cum să nu ții), dar ieșit pe ușa închisorii are o schimbare radicală a expresiei feței, echivalentă unei treziri. Este momentul în care pare că spectatorul este trezit din această altă lume (utopie? distopie?), momentul în care The end vine așa cum îi șade unui astfel de film: ca niște puncte de suspensie sau ca o virgulă.
vineri, 6 ianuarie 2023
Pierderea umanității în / prin umanitate, iată unde a ajuns Europa
Lista de filme despre care am scris aici
Titlul filmului Europe 51 (1952, r R Rossellini) este unul rece, distant dând impresia că este al unui film documentar. Pentru mine titlul atât de obiectiv este o radiografie (cu toată obiectivitatea pe care o are o radiografie) pe baza căreia regizorul lansează o acuză societății sau, de ce nu, omenirii. Irene (Ingrid Bergman) trece printr-o schimbare radicală atunci când băiatul ei Michele face un gest matur pentru vârsta lui firavă, un gest prin care eu l-am pus pe acest copil în rândul copiilor zugrăviți în Deșteptarea primăverii de F Wedekind sau în Împăratul muștelor W Golding. Psihologic vorbind Irene se va acuza de gestul lui Michele sacrificându-și emoțiile și ființa, pentru că emoția și ființa copilului simte ea că le-a călcat în picioare de dragul îndatoririlor unor cutume sociale și obligații de familie. Dar ea nu va vedea așa lucrurile, explicația dată de Irene în urma controlului amănunțit din clinica de psihiatrie este că moartea i-a deschis ochii la răceala relațiilor interumane. Părăsind familia, se vede atrasă de suferința și bucuriile oamenilor sărmani, simțind nevoia fie să le aline (suferințele) sau să le susțină (bucuriile). Și face asta acceptând sacrificiul personal (acceptă să lucreze în uzină, supraveghează femei de moravuri ușoare, se înconjoară permanent cu copii etc). Iat-o deci pe eroină (putem să îi spunem așa) în fața celor mai simple, crude, curate atitudini creștine, fără a avea alături viziuni mistice sau discurs luat din Biblie. Vorbele ei aduc cu diverse versete din cartea sfântă, dar doar atât. Consultul psihiatric și confesiunea cu preotul venit la ea aduc un diagnostic cinic: fiziologic nu există nicio anomalie a creierului dar există situații, inexplicabile, în care persoane care nu urmează un crez religios sau o doctrină politică se comportă așa, punând în pericol propria persoană și bunul mers al societății (lipsa grijii față de familie). În acest caz persoana respectivă se vede prinsă între două etichete exaltată sau misionară, și conform normelor nu poate funcționa în societate. Și aici vine acuza regizorului despre care am vorbit la început, acuză făcută societății și a felului cum este ea construită astfel încât iubirii să i se pună frâne. Da, cei veniți să o ajute îi înțeleg strigătul dar nu pot (nu mai pot) face nimic (spune unul dintre personaje ‘’Dacã ar fi sã credem cã doamna Girard a avut dreptate, dragul meu judecãtor, atunci ar trebui ca dumneavoastrã sã vã puneți roba la o parte, iar eu halatul meu de laborator, și s-o urmãm). De ce nu mai pot face nimic? Este vorba despre o orbire generală a umanității, o orbire cauzată de societatea de după război, de societatea europeană? Nu, regizorul nu dă răspunsuri mulțumindu-se doar să prezinte lucrurile obiectiv, rece, ca într-un documentar. Internarea în sanatoriu, deși pentru o peliculă este ofertantă, nu aduce cu ea imagini violente cu excepția unui singur amănunt: toate ușile din acea instituție se deschid cu aceeași clanță pe care asistentele și doctorii o plimbă de la unul la altul. Mie mi-a sugerat că persoanele nu pot ieși sau intra de acolo, ușa închisă fără posibilitatea de a o deschide sugerând implacabilul, iar unica clanță sugerând societatea cu regulile retrictive. Pierderea umanității în umanitate, iată unde a ajuns Europa în 51, cam asta văd eu că spune titlul filmului.
joi, 5 ianuarie 2023
Claxonul și twistul, viața și moartea
Lista de filme despre care am scris aici
Claxonul și twistul devin personaje într-un film italian, mai precis în Il Sorpasso (1962, reg Dino Risi).
Filmul prezentat în cadrul cinematecii Eforie de către studenți/absolvenți UNATC este o comedie fină (da, o comedie cap-coadă), o caricaturizare a vieții. Redusă la două personaje prea bolduite (dar nu supărător de bolduite, doar suntem într-o comedie) viața devine un teren cu opțiuni clare: fie ești guraliv, iconoclast, spiritual, enervant de multe ori dar simpatic când tragi linia sau ești retras, împiedicat, visător, naiv (idiot? în sensul romancierului rus), exasperant de timid. Ciudat este că am simțit că nimeni nu poate fi sau sau, că toți avem momente când suntem Roberto și alte momente când suntem Bruno, dar iară îmi aduc aminte că suntem într-o comedie, nu într-o dramă, deci scindarea asta țipătoare trebuie să o accepți (îmi șoptește Umberto Eco).
Îmi place să cred că filmul este ghidat nu doar de vocea povestitor a lui Roberto, dar și de punctul lui de vedere care poziționează camera și imaginile: 1 filmul începe cu parcurgerea unui oraș gol, retras așa cum era Roberto, 2 cea mai stridentă prezență este claxonul, insuportabilul claxon care însoțea fiecare calambur, șicană etc, 3 când merg cu mașina doar Roberto se poate vedea în oglinda retrovizoare (mai precis ochii lui), 4 când apare vocea lui, precum apar în filmele mute panourile cu detalii ale acțiunii, fundalul sonor se schimbă, devine nostalgic iar camera se calmează, 5 pe final, copilul care îi face cu mâna în una din depășiri este mai mult decât o prevestire, este un fapt real, 6 ca într-un coșmar Roberto se vede în n situații exasperante se blochează singur în wc, vine o tânără la el cu un picior în ghips să îi dea o semnătură foarte aproape de zona inghinală, află detalii halucinante despre familie etc etc. Astfel că finalul poate fi văzut și metaforic ca o strivire a lui Roberto, a firavului Roberto, sub muntele de ironie nevinovată a lui Bruno. Putem fi martorii la părăsirea inocenței, a copilăriei care îl caracteriza pe Roberto. Pentru că Roberto centripetul trăiește pentru o zi în universul centrifug al lui Bruno, se va trezi zvârlit cât colo și de aici anihilarea ființei. Și revenind la observația de la început, în care îi vedeam pe cei doi o singură persoană, de ce nu ar fi totul doar un moment de luciditate al lui Bruno, care întrebat fiind de polițist cine era pasagerul, dacă îi era rudă, răspunde
L-am cunoscut dimineață. Îl chema Roberto (nu vedem victime strivite sau sânge). Da, filmul a fost prezentat ca având o bogată satiră a vremii (care mai poate fi gustată doar dacă cunoști puțin perioada cu pricina) și vreau la final să mai insist asupra twistului care străbate filmul ca o mentalitate socială acceptată de toată Italia, de la tineri la bătrâni, de la orășeni la săteni veniți de la câmp. M-a amuzat când, văzând simpaticele dansuri spontane de twist ale acelor italieni pornite pe străzi, plaje sau pe un câmp, mi-a revenit în minte Victor Petrini (Victor Rebengiuc) coborând din trenul care îl aduce din cei zece ani de muncă silnică, într-o gară unde se dansa fix twist, fix prin aceleași mișcări doar că pe un șlagăr mioritic din anii 50 (Numai tu, ești fotogenică etc) (filmul Cel mai iubit ..., 1993, r Șerban Marinescu). Claxonul (sonor) twistul (vizual) vertijurile date de viteza mașini, a dialogurilor, a sentimentelor și emoțiilor conduc acțiunea spre un punct maxim, culminant, o întrerupere bruscă după un zgomotos carnaval. Și nu este frumos cum s-a reîntors liniștea din prima zi, acea liniște de 15 august, Adormirea .....