sâmbătă, 8 ianuarie 2022

Călăuza (2) Tarkovski, 1979

prima parte a interpretării filmului Călăuza în cheie psihanalitică ---> aici

filme despre care am scris >  aici


Partea a doua a filmului Călăuza începe cu cu o dorință aprigă a Scriitorului (Sinelui) ieșită parcă din context. Este o dorință pusă de el în tăcere, o dorință pe care nu o împărtășește cu nimeni. Călăuza (Supraeul) își face din nou simțită autoritatea

,,Judecând dupã tonul lui,

iar ne va ține o predicã.”


spune Scriitorul (Sinele) mai mult pentru sine. Apar primele semne ale unor rezultate ieșite în urma conștientizărilor, ceea ce în istoria religiilor (în alchimie) poartă numele de întâlnirea contrariilor. O bună bucată de vreme doar Scriitorul (Sinele) și Călăuza (Supraeul) merg împreună, Profesorul (Eul) dispărând. Cei doi trec pe lângă un foc în apă care le atrage atenția. Totuși, cei doi ajung cam în același loc, chiar dacă străbat iluzia unui pericol (mereu este așa în Zonă) unde îi așteaptă Profesorul (Eul), raționalul care nu se lasă condus de extreme. El este atent să nu piardă rucsacul cu chiloți

,,Important e cã sacul cu chiloți

al Profesorului e în siguranțã.”

Cei trei decid să se odihnească puțin și fiecare își alege un loc la distanță unul de celălalt. Scriitorul (Sinele) și Profesorul (Eul) se tachinează reciproc, Profesorul (Eul) mai blând. Pe măsură ce vorbesc toți adorm atingând probleme legate de ego (se acuză reciproc de ipocrizie și minciună). Odată adormiți vedem cum Scriitorul (Sinele) și Profesorul (Eul) dorm unul peste altul iar Călăuza (Supraeul) le vorbește despre un vis. Treptat cei doi deschid ochii și privesc inexpresiv Călăuza (Supraeul).

Pentru a urma călătoria cei trei trebuie să treacă printr-un tunel (trimiteri la simbolistica nașterii sunt evidente și nu o mai detaliez). Pentru că trebuie mereu se meargă în șir indian trag la sorți cine să o ia înainte. Sorții au căzut pe Scriitor (Sinele) să fie deschizător de drumuri, apoi Profesorul (Eul) și Călăuza (Supraeul) care se ascunde mereu în spatele Profesorului (Eul). Pe parcursul parcurgerii tunelului nu vorbesc nimic. Când sunt aproape de ieșire vedem cum Scriitorul (Sinele) și Profesorul (Eul) au asupra lor arme care să îi ajute la un eventual gest de sinucidere. Scriitorul (Sinele) are un pistol (o soluție violentă caracteristic Sinelui) iar Profesorul (Eul) o fiolă cu otravă. Ambii aruncă obiectele în apa din tunel, iar Călăuza (Supraeul) împinge discret pistolul din apă, asta explicându-ne prezența obiectelor de toate felurile în bălțile de pe drum.

Sinele este cel care are o anumită revelație, un anumit dialog interior, dar fiind într-o zonă a alchimiei, vorbind cu interiorul vorbește cu întreaga lume. Aici Scriitorul (Sinele) își varsă toate spaimele neîncrederii, îndoielii, nesiguranței, fricii din fața morții și a aflării misterului ultim. Care mister? Cui folosește? De ce?












La rândul său Profesorul (Eul) va vorbi la telefon, dezvăluind în același timp planurile lui de răzbunare



. Planuri mercantile (să răzbune o înșelare a iubitei) în spatele cărora se ascund aceleași nesiguranțe, aceleași neliniști. Călăuza (Supraeul) pune totul în vocea unei poezii pe care o poartă cu el de o bună bucată de timp

,,Vara a plecat

fãrã nici un epitaf.

Mai este cãldurã în soare,

dar asta nu e de ajuns.

Tot adevãrul putea veni

ca un puf cu 5 degete

la mine în palmã,

dar asta nu e de ajuns.

Nici un rãu n-a fost zãrit

în urma binelui.

Lumea s-a luminat de sãrbãtoare,

dar asta nu e de ajuns.

Viaþa a fost apoi bunã,

m-a fãcut mereu sã râd,

eram plin de noroc,

dar asta nu e de ajuns.

Nici o frunzã ruptã,

nici o ramurã frântã,

Zile limpezi si senine,

dar asta nu e de ajuns.

 

Trebuie să credeți! Este cerința imperativă a Călăuzei (Supraeului) dar nici el nu este convins. Dacă cei doi ar intra ar intra și Călăuza (Supraeul) și s-ar salva. Da, Călăuza (Supraeul) vrea să se salveze văzând o salvare în fața lui. Călăuza (Supraeul) este Toma care vrea să pună mâna pe rană, așa cum cealaltă Călăuză este Iuda (s-a spânzurat după ce a vândut un prieten). Revin acele entități incontrolabile: intuiția, puterea ascunsă înspăimântătoare care compun cu adevărat ființa umană (școala, învățăturile, cărțile sunt doar măști periculoase care pot ține ascuns un monstru) . Aceste entități, ca și în Solaris preiau controlul ființei. Nici un personaj nu riscă, nu asumă neprevăzutul. Ceea ce echivalează cu .....

Călătoria celor trei se încheie cu zgomote de tren și de apă căzând și un Bolero în surdină (Bolero aduce în ascultător, prin repetiția în crescendo, o neliniște, amânând mereu un final salvator răsplătit doar cu o amăgitoare creștere a intensității). Aceeași neliniște este asociată acestui final de călătorie, o călătorie pe care spectatorul o încheie, el - spectatorul - fiind cel care intră în cameră odată cu camera de filmat). Iar în finalul filmului suntem mângâiați de același zgomot de tren, de privirea trist_matură a fetiței (și total absentă, o privire obiect) și de Oda bucuriei. Da, o Odă a Bucuriei pusă acolo pentru orice eventualitate.

Ultimele cuvinte ale Călăuzei (Supraeul) la rugămintea soției de a o duce pe ea la cameră sunt

Călăuza: Nu poți merge acolo.

Nevasta: De ce nu ?

Călăuza: Nu și gata ! și dacã nici la tine

nu va merge ?




Până la urmă este vorba de eșecul Călăuzei (Supraeului) de a reuși să împace instanțele psihice, să le concilieze pentru a se liniștii și el. Călăuza (Supraeul) este cel mai aproape de Entitatea (nu contează numele aici) dar cu toate astea este străbătută de o frică, o frică ce se perpetuează până la chipul fetei care nu poate să meargă.




vineri, 7 ianuarie 2022

Călăuza (A. Tarkovski, 1979)

 filme despre care am scris >  aici

Și dacă în Călăuza (A. Tarkovski, 1979) avem călătoria celor trei instanțe psihice freudiene? Scriitorul este Sinele, Profesorul (de fizică) este Eul iar Călăuza este Supraeul. Să le dezvoltăm.

Scriitorul (Sinele) este cel mai senzitiv dintre personaje. Vine la întâlnire cu o femeie (nu îi vom afla numele chiar dacă este întrebată), bea mult, fumează și mereu este în contratimp cu ceilalți (și cu expediția). Caută mereu plăcerea imediată, satisfacerea nevoii prime, a impulsurilor arzătoare căutând în primul rând satisfacerea impulsului plăcerii. Spune la un moment dat

,, Conștiința mea ar vrea ca

vegetarianismul sã învingã în lume.

Iar subconștientul meu tânjește

dupã o fripturã suculentã.



încăpățânarea lui pune în pericol întreaga expediție. Alegând să se ducă direct spre camera comorilor, neînțelegând ezitările Călăuzei (luându-le drept slăbiciuni), este întâmpinat și respins de forța Zonei (forță prezentă și în celelalte filme tarkovskiene și reprezentând forța psihică necontrolabilă), printr-un vânt puternic iscat din senin care prinde un glas autoritar. Profesorul și Călăuza se acuză unul pe altul ca fiind generatorul acestui fenomen, Scriitorul la rândul său, întors la cei doi, îi întreabă de ce l-au oprit.

 


Profesorul (Eul) este echilibrul, el îl temperează (controlează) pe Scriitor (Sinele) traducându-i intențiile Călăuzei. Îi știe (Călăuzei) viața, trecutul. Nu judecă și ar fi dispus să aștepte până ce cei doi găsesc camera comorii. Un prim semn de anxietate (Eul devine anxios când nu poate împăca Sinele cu Supraeul, în cazul de față pe Scriitor cu Călăuza) este chiar această așteptare pe care este hotărât să o adopte

 

,,Am sandvișuri, un termos...

 

Călăuza

,,N-ai sã reziști nici mãcar

o orã aici, fãrã mine.

În plus, aici nimeni nu se întoarce

pe drumul pe care a venit.” Această observație a Călăuzei (Supraeului) este mai mult decât o profeție, este modul în care curge devenirea, întâlnirea psihanalitică cu psihicul pe drumul psihanalizei (,,nu te poți scufunda de două ori în același drum etc., etc.). Profesorul (Eul) este cel care dă cheile drezinei Călăuzei (Supraeului), cel care plătește consumația, cel care leagă piulițele (deci este ancorat în real, atent la tot ce se petrece în jur, ca un Eu care se respectă). Spre deosebire de el Scriitorul (Sinele) este puțin neglijent atunci când este trimis de Călăuză să se uite după santinele.

 

Călăuza (Supraeul) este acea instanță psihică formată în copilărie (după descrierea lui Freud). Filmul începe cu Călăuza (Supraeul) stând în pat cu fata lui (o vom identifica mai târziu) și nevasta (Anima). Nevasta îi seamănă fizic (aceleași haine, păr scurt, contur aspru) iar fata este între ei cu fața spre el stând cu ochii închiși (cei doi au ochii deschiși). De-a lungul călătoriei Călăuza (Supraeul)  devine violent față de Scriitor (Sine) aruncând o rangă spre el, vărsându-i băutura, dându-i ordine. El știe ce nu trebuie făcut (dar nici el nu știe drumul), cere să se respecte cu strictețe mediul, locurile prin care trec și să se păstreze o ținută morală strictă. Vorbește despre cei care intră în zonă (cei care încep un drum în autocunoaștere prin psihanaliză sau prin conștientizări etc )

 

Fata Călăuzei (Supraeului) se spune că ar fi un monstru, fără picioare. Știm că are puteri din zona telechineziei, și ne punem întrebarea Ce este cu ea (cu fata)?  Pe calea psihanalitică un astfel de copil ciudat (monstruos) pe care Psihologia nu îl poate defini, este Intuiția, rudă cu acea interdicție care l-a înghețat pe Scriitor (Sine) când a încercat să intre singur, rudă că traseul imprevizibil luat de piulița aruncată ca ghidaj. Intuiția descrisă de André Breton prin hazardul obiectiv (André Breton a studiat medicina-psihiatria cunoscându-l pe S. Freud) este acel copil ,,monstruos” pe care psihnaliștii nu îl pot defini exact, este acea instanță cuantică care scapă catalogării, mapării sau reprezentării.

 

Călătoria este simbolică, cei trei încearcă să meargă pe urmele celui din față, drumul nu este drept, el este neprevăzut, întortocheat ca niște circumvoluțiuni ale creierului, fiind ghidați de niște piulițe grele aruncate la întâmplare (o altă rudă a intuiției și a vântului care interzice trecerea).


În călătorie nu au ce căuta femeile (nu suntem în Divina Comedie să dea târcoale o Beatrice) singura femeie care apare în film este înlăturată fără nici o discuție suplimentară. Călătoria oricum este lipsită de referiri stricte la gen, nu se vorbește de natura masculină sau feminină, se vorbește mai mult de calitatea morală a oamenilor care intră în Zonă, care ies din Zonă sau care se pierd în Zonă (alte aluzii la drumul psihanalitic însoțit sau nu de un consilier, terapeut, psiholog).

 

Va urma

vineri, 17 decembrie 2021

Memories of Underdevelopment

 


Memories of Underdevelopment (1968) în regia lui Tomás Gutiérrez Alea folosește arma colajului într-un film artistic pentru a crea un efect de real, oferind ocazia privitorului de a fi martorul unor evenimente istorice importante. Până la urmă Sergio alege să rămână captiv într-un loc, el devine pentru noi o cameră de filmat care redă evenimentele prin sita unui intelectual ajuns în pragul vârste de 40 de ani. Vede totul la rece, fără ceața amăgirilor politice, fără a fi prins de caria socială generată de subdezvoltare. Acest cuvânt devine treptat un laitmotiv. Sergio vorbește despre subdezvoltarea interioară, personală, socială, istorică, de ce nu și de cea amoroasă. Reflexiile lucide ale lui Sergio însoțesc secvențele evenimentelor istorice ale invaziei americane sau turul prin casa muzeu a lui Ernest Hemingway sau plimbările lungi pe străzile periferice ale orașului Havana. Până și micile povești de amor prin care trece sunt tratate documentar, lentila ocheanului său reușind să străpungă cele mai fierbinți gesturi până la adevărul crud.


Un erou matur prins într-un timp și spațiu subdezvoltate, un erou care nu fuge pentru a nu intra în rolul fluturelui atras de lumina de peste ocean.

duminică, 12 decembrie 2021

Shaun Tan și sosirea

 

Există mai multe moduri de a citi. Pe drumul spre servici poți citi o foarte frumoasă nuvelă privind zidurile caselor, aglomerația din intersecții, oamenii de pe stradă, micile gunoaie aruncate pe jos etc. Fără nici un dialog poți vedea cum o poveste se degajă. Uneori pot apărea deformări, pot apărea iluzii, pot apărea halucinații, pot apărea exagerări. Shaun Tan este un scriitor de origine australiană care reușește printr-un roman grafic lipsit de text, să vorbească mai mult decât dacă ar fi scris un roman pe tema dată. Prin forța vizuală a desenului, autorul reușește întocmai ca un mim să umple golurile lăsate de lipsa totală a textului.

În 1677 o cărticică alchimică Mutus liber a reușit să incite imaginația multor filosofi prin prezența unor imagini lipsite de orice text, imagini care se spunea că dacă erau citite corespunzător ar dezvălui cititorului modalitatea de a descoperi piatra filosofală. Nu degeaba C. Jung și-a ilustrat cărțile cu reproduceri din cărticica veche, păstrând chiar un exemplar din prima ediție. În The Arrival Shaun Tan prezintă trauma plecării atât din ochii celui care pleacă cât și din ochii celor părăsiți. Umbre, forme nedescifrabile, decoruri șterse și anxioase conduc cititorul spre un final fără sfârșit. Apelând la tehnica povestirii în povestire autorul extinde drama părăsirii personale la una universală, o dramă care face parte din creșterea fiecăruia. Este o pledoarie spre deschidere și curaj, spre ambiție și pornirea pe drum.

Da, în această nuvelă grafică (nu i-as spune roman) autorul face apel la intuiția celuilalt, la povestitorul din cititor, la puterea emoției de a traduce un gest sau un semn, la bagajul artistic al fiecăruia, la nevoia de mister și de (ne)liniște, la plăcerea limbajului cinematografic.


duminică, 5 decembrie 2021

un viss

Nu știu încă ce dar ceva mi-a râcâit ființa cu un vis. 

Eram pe un vapor. Refugiați ghemuiți erau împinși spre valuri

de bagajele diforme. Privirea mea, ca o balustradă rece de care

mă țineam să nu cad în tovărășia peștilor, privirea mea îmi spunea că visez. Era murmurul apei

pe care plutea murmurul punții. Deasupra trecea murmurul velelor.

Căpitanul, sau unul dintre căpitani,

îmi povestea despre comoara pe care voia să o găsească. Este o monedă în lumea asta/, spunea, /pe care

dacă o ridici spre soare devine transparentă, dacă o strângi în pumn se destramă în sânge ca o pulbere,

dacă o pui în buzunar se pierde în buzunare. 

Apoi și-a așezat mâna peste umărul meu, un gest părintesc dar nu prea i-a ieșit.

Am văzut cum mâna i se întinde până în zare. Cu toate astea mergea înainte vorbindu-mi mie,

cel lăsat în urmă ca un copil.

Și nu mă puteam mișca sau îmi era greu să mă mișc de bagajele diforme care îmi înghionteau picioarele. 

Mă gândeam să merg pe ele, să îl ajung din urmă. 

Ești sigur că nu se va supăra dacă îl voi pune să repete? am întrebat pe cineva, pentru a împlini dragul de a întreba.

Dar cine sunt eu să merg pe valurile diforme de pânză, pe murmurul refugiaților de peste ape, pe sub aplauzele velelor? îmi spuneam în timp ce transcriam visul, sperând să îl deslușesc. 

de-a bușilea prin aer!