Antoine et Antoinette

 

La Cinemateca Eforie am vazut un film.

Antoine et Antoinette (1947) r. Jacques Becker nu atrage prin scenariu, ci prin modul de filmare (acțiunea pare cropuită de tot ce este surplus, gesturile ușor grăbite, dialogurile lipsite și ele de surplus), prin jocurile coloanei sonore (secvențe când un anumit fundal sonor muzical care este în ritmul acțiunii descoperi că de fapt venea de  la un orb care întâmplător acorda un pian sau de la o fereastră lăsată deschisă sau de la un vecin care exersa la trompetă) sau prin camera de filmat care urmărește foarte mult chipurile personajelor. O comedie ușoară, cu un subiect banal, o acțiune în care scenariștilor pare să le fi fost milă de cele două personaje simpatice, lăsându-se să se piardă într-un final hollywoodian (sau chiar bollywoodian) însemnând o fericire care pare să le fi rescris existențial viața, dintr-o banalitate urbană într-o beatitudine aproape prea grețoasă (poate de aia ștergerea bruscă a oricăror amănunte din care le era compusă existența, cum ar fi viața de la muncă sau vecinii de palier?). Oricum subiectul relativ banal (un bilet de loterie câștigător de premiu mare și, automat, dătător de schimbare radicală a vieții) tratat superficial, poate fâsâi o construcție bine clădită. Și cum să nu te duci cu gândul la Două loturi (prima apariție Două bilete pierdute), nuvela lui Caragiale, și la adaptarea TV Două lozuri (1957, r Gheorghe Naghi și Aurel Miheleș), la modul cum se rezolvă finalul, în cheia unei demențe mai aproape de adevăr decât de zâmbetele largi și tâmpe aruncate spre un orizont absent din cadru (aici mă refer la filmul franțuzesc). Că, în cazul scriitorului român, cel care trage pe sfoară este funcționarul de la ghișeu sau că, în cazul filmului francez, biletul se întoarce aproape neatins la posesor, nu are mare importanță, finalurile alese sunt cele care nuanțează greutatea unui astfel de eveniment ce lasă urme adânci. Fie că vorbim de finalul fericit care șterge orice urmă de umanitate din personaje (privirile tâmpe și zâmbitoare contrastează cu privirile umane urmărite în cele 99 de minute), fie că vorbim de finalul apoteotic al unui Lefter Popescu, fiecare final prezintă deznodămintele din viețile personajelor ce nu mai seamănă cu nimic din ce văzusem până în acel moment. Dpdv al dramatismului sunt de partea lui Caragiale, dpdv al unui final ușor Antoine et Antoinette este relativ potrivit, pt că mi se pare oricum prea grăbit, prea nearticulat. Regizorul Jacques Becker își va lua revanșa cu filmul Le trou unde se va evidenția prin unghiurile camerei de filmat (unele imposibile), prin sunetul asurzitor al loviturilor de ciocan, prin scenariu bine articulat și finalul la fel de brusc precum în filmul discutat, dar mult mai în ton cu acțiunea. Că filmul este o comedie bună (zic bună pentru că râsul vine din jocurile detaliate mai sus ale camerei și ale sunetului) este garantată și de apariția episodică, aproape de figurant, a lui Louis de Funès.

Programul Cinematecii https://www.facebook.com/cinematecaeforiebucuresti