Căpcăunii

Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un fascinant articol despre căpcăuni.

DENUMIRI – ETIMOLOGIE – ATESTĂRI – DESCRIERE – CANIBALISM – NAGÎŢUL, PASĂREA CĂPCĂUNILOR – DRUMUL ROBILOR– POVEŞTI ŞI TRADIŢII – DISPARIŢIA LOR – PARALELE

1. În vechile culegeri de folklor românesc, numele căpcăunului apare în următoarele forme: capcîne, căpcîn, căpcîne, cătcăun, cătcăhun (C, D,H,P) – la feminin: cătcăunoaică sau căpcînoaică (H) asimilaţi în general cu tătarii (C; „tatarii ceia cu capul de cîne”, V) (mai rar cu hunii, D sau turcii, A.I.F, i. 10679); povestirile despre căpcăuni şi tătari (BD), de foarte multe ori, se suprapun (M, Sb.).

2. Numele pare să fie de origine cărturărească, deoarece a rezultat, prin tălmăciri succesive, din denumirile (1) gr. κῠνοκέφᾰλοι (kynokephaloi) care apare în versiunea Alexandriei a lui Psevdo-Callistenes, dar şi în Vieţile Sfinţilor şi (2) rus. песиголовцы (pesiglavţi; cf. bul. pesoglavţi; cr. slov. pasoglavţi) care înseamnă acelaşi lucru, adică, aşa cum arată prima versiune a numelui în româneşte (capcîne): fiinţă cu cap de cîine.

3. Cuvîntul apare în Vieţile Sfinţilor, în traducerea lui Dosoftei (octombrie): „…Merserăm în ţara Căpcînilor şi nemica rău nu ne feaceră, numai ce ne căuta. Pre alocurea era cu muieri şi cu copii, lăcuia pre sub pietri cu hierile în viezunii.” (apud Ş)

În cea mai veche tălmăcire românească a Alexandriei numele nu apare, dar se vorbeşte despre căpcăuni: Şi de acolo merse [Alecsandru] 7 zile şi ajunse o ţară cu oameni cu 2 capete. Dinainte ave cap de om şi grăe omeneşte, iar din dărăpt ave capŭ de cîne şi lătra căneşte. Şi de ace prinse Alecsandru mulţi şi-i ucise pre toţi. Şi trecu ţara lor

7 zile. (CN, din anul 1620); în versiunile mai noi: „…şi mai mearsă înainte şi ajunse la o ţară cu oameni cătcăuni, dinainte cu obraz de om şi grăia omeneşte, iar dindărăpt cap de cîine şi lătra cîineşte…” (A-B)

Cuvîntul mai apare şi într-o traducere din Herodot, atribuită lui Nicolae Milescu:

„Pentru că a păstorilor iaste locu gios, aninos şi gol, pînă la apa Tritonului, iar acest pămînt iaste cu munţi şi păduri şi cu multe jiganii; pentru că şărpi sînt foarte mari, şi lei aşijderea, urşi, elefanzi, adică pili, şi aspide şi măgari cu coarni şi căpcîni /ver. dihănii cu cap de cîine/ [şi altele] ce le sînt ochii în piept, după cum zicu liviei [...]” (H.I.)

Numele e explicat şi într-o notă la Ţiganiada A[1]: „Cătcăuni se zic pe unele locuri oamenii cei care mîncă oameni, şi aceasta este o poveste foarte vechie întru norod, cumcă tatarii, cînd prăda ţările, vindea pe oameni la cătcăuni sau, precum într-alte părţi să zic căpcîni, adecă ca cînd acei ar fi fost cu capete de cîne. Franţozeşte cannibale”(BD)

4. Căpcăunii au trup uman şi cap de cîine („Au fost nişte uriaşi cu trup ca oamenii şi cu cap de cîne”, P); sînt uriaşi (P) sau pitici (D); sînt negri (C3), cu doi ochi – unul în frunte şi altul în ceafă (C3) sau chiar 3 – unul în frunte, altul în vîrful capului şi altul în ceafă (V). În cele mai multe variante, căpcăunii nu puteau vorbi. Există însă şi excepţii (după cum arată o tradiţie din Arad, în Z. ; şi faptul că, pentru a momi oamenii îi strigau pe nume). Iată descrierile făcute de Rădulescu Codin (a) şi de corespondentul din Arad al lui Iuliu A. Zanne(b):

a. „erau negri la faţă, aveau capul ca de cîine, un ochi în frunte şi altul la ceafă şi trei, cinci ori şapte picioare. Cei mai mulţi, cînd vorbeau, nu puteau să grăiască ca oamenii, ci răcneau ca fiarele.” Frapantă este asemănarea cu descriera făcută de Aelian în Istoria naturală, IV, 46.

b. Căpcînii au fost oameni cu două obrazuri, unul de om şi altul de cîne. Au ştiut vorbi şi găsi oamenii prin ascunzătorilelor, după miros. Oamenii, cînd se apărau contra lor, stăteau cu spatele unul către altul – Comit. Arad, Ungaria (Z)

În Răspunsurile la Chestionarele lui Hasdeu se spune că sînt chiar cîini în slujba turcilor şi tătarilor.

5.  Căpcăunii (tătarii), cu foarte puţine excepţii, în concepţia populară, se hrănesc cu carne umană („Ei mîncau oameni”, P; „au fost mîncînd copii şi chiar oameni” , C; străpungeau ţîţele femeilor cu frigări arse şi le mîncau copiii,Bihor, în Z). Prin urmare, pe cei sfrijiţi, slabi îi îngraşă, în general, cu pîine şi nuci (Sb), nuci şi vin (P) sau numai cu nuci, după care îi gătesc la cuptor (P). Pe cei graşi îi mănîncă deîndată, fripţi.(P)

„puneau pe oameni la îngrăşat, dîndu-le pîine cu nuci şi apoi îi scoteau pe rînd şi-i mîncau” (C)

„…au năbuşit tătarii în ţară şi au ajuns şi pin ţinuturile acelea unde locuia ţăranul acesta. Între alţii au robit tătarii şi pe ţăranul nostru şi l-au dus în Bugeac. Aice l-au închis într-o cămară şi-l hrănia numai cu sîmburi de nucă şi coarne de mare, ca doar s-ar îngrăşa mai degrabă şi apoi să-l manînce, că aşa făcea tătarii cu toţi robii lor.” (Sb)

În altă versiune (C2; cf. supra BD) tătarii îi aduceau pe prizonieri căpcăunilor spre mîncare: „Tătarii au dus pe români departe [...] tocmai în cetatea Căpcăunilor. Acolo, fură puşi la răcoare. Iar un căpcăun mare, mare şi urît de mama focului, le tot căra să-i îngraşe, cît e ziulica de mare…[...] pîine şi nuci.”

            Iată şi modul de gătire: „Pe care om îl puteau prinde, îl îngrăşau cu sîmbure de nucă şi cu vin roşu, apoi aprindeau focul în cuptorul cel cocător, ardeau bine cuptorul, ştergeau vatra lui de cenuşe şi aruncau omul în cuptor şi puneau o lespede mare de piatră în gura cuptorului, ca să nu mai poată ieşi pînă s-a frige bine” (P)

Antropofagismul tătarilor este pomenit în vechile cosmografii medievale care au stat la baza următorului text românesc: „Altor tătari le zic esidones; aceia, deaca le mor părinţii, ei îi mănîncă în loc de îngrupare scumpă” (P.A. 60v.)„Altor tătari le zic mesagheţi; aceştea-ş mănîncă nepriiatinii lor, deaca-i biruiescu de-i omoară, şi capetele le pun deasupra şatrelor lor în loc de strajă” (P.A., 60v)

6. Pentru că oamenii se ascundeau prin păduri sau sub „frunze uriaşe” sau prin „stuhăriile iazurilor” (M), căpcăunii cercau tot soiul de tertipuri pentru a-i face să se arate; de pildă îi strigau pe nume şi aceştia ieşeau, crezînd că pericolul era trecut. Totuşi aveau nevoie de un ajutor mai consistent, astfel că au adus o pasăre, în varianta lui Pop Reteganul se numeşte libuţ, iar în celelalte: nagîţ (D), însemnînd, prin urmare, acelaşi lucru(„nagîţul e duşman omului”, V). Acesta se rotea pe deasupra oamenilor, vestindu-i pe căpcăuni de prezenţa acestora: „au adus căpcînii la noi în ţară fel de fel de păsări de le zice libuţ şi le slobozea să zboare. Acele păsări zboară pe sus şi unde zăresc pe vreun om, fac ocol în aer, deasupra lui, ţipînd: libuţ, libuţ! dînd de veste capcînilor unde sînt oamenii” (P2). „…Cînd se porneau [tătarii] asupra românilor, luau cu dînşii un fel de păsări învăţate [...], numite nagîţi sau cîni tătărăşti şi pre paserile acestea apoi,cum ajungeau în apropierea vreunui iaz mai mare, le da drumul ca să adurmece şi să vadă de nu e cineva ascuns într-însul. Nagîţii, cum se vedeau slobozi, deauna începeau a zbura încolo şi-ncoace pe deasupra stuhăriilor şi cum zăreau printr-însele pre vreun român ascuns îndată prindeau a se roti pe deasupra lui, a ţipa şi a ţivli de-aţi lua auzul.” (M)

7.  Drumul Robilor a fost făcut de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe robii căpcăunilor să se întoarcă acasă (D, Pam., Z.).

8. Cele mai multe poveşti despre căpcăuni spun că aceştia au prins trei fete pe care le-au dat spre gătire mamei lor. Aceasta le găteşte pe primele două, iar a treia se preface că nu înţelege cum să se aşeze pe lopată („Ciuci, fată, pe lopată!”, „Ciuci, babă, de-mi arată!”, P, P2), iar bătrîna, cînd o învaţă,  este aruncată în cuptor de către aceasta. La urmă, căpcăunii ajung să o mănînce chiar pe mama lor. Versiuni în: H2, Pam2 etc. La Rădulescu Codin (C4) cel răpit este un „ştrengar”. Această versiune este similară tipului Hansel şi Graetel din Fraţii Grimm (cf. şi poveştile ruseşti despre Baba Iaga)

Alte poveşti spun că o căpcăunoaică uriaşă a putut să ia în poală nişte oameni care arau, cu plug cu tot, însă acest fapt e singular (în general se vorbeşte despre nevasta/fata de Jidov). E.N.Voronca mai înregistrează o poveste asemănătoare celei din Odiseea lui Homer, episodul Kyclopului Poliphemos, în care un căpcăun e orbit (versiunea însă e suspectă). Rădulescu Codrin mai înregistrează o poveste în care doi români sînt cosaşi la căpcăuni. Primul este mîncat, iar al doilea scapă, lovindu-l cu o ghioagă pe căpcăun, dar nu înainte de a vedea odaia în care erau gătiţi oamenii: „Atunci, ce să-i vază ochii, mamă? În cuie, prin colţuri şi pe jos, numai capete de oameni, or oameni întregi spînzuraţi, or carne de rumâni tăiată şi pusă în cîrlige” (C) Restul poveştii va fi tratat în articolul dedicat piticilor.

Vezi un repertoriu mai larg în Pam2 şi în Z.

9. După unele ver., căpcăunii au fost întemniţaţi de Alexandru Macedon: „Alexandru Macedon i-a închis într-o cetate de unde le va da drumul la sfîrşitul lumii”  (H); „Alexandru Macedon, cînd a avut o bătălie cu Por Împărat, i-a prins şi i-a închis în nişte dealuri împreunate, unde nu-i zi niciodată, de unde nu vor putea ieşi decît la vremea de apoi” (C4). În alte părţi se spune că aceştia au plecat odată cu venirea turcilor şi a tătarilor (C).

10. În antichitate, au lăsat descrieri ale kynokephalilor Ctesias, Plinius şi Aelian (se pare că vocabula reprezenta de fapt babuinul!); apar de asemenea în cartea populară despre viaţa lui Alexandru Macedon, atribuită lui Callisthenes. În reprezentările egiptene, Anubis este zeul care poartă cap de şacal, iar în creştinism, apare în icoana Sfîntului Cristofor o imagine similară, explicată astfel în Mineiul pe luna Mai:

„Sfîntul acesta Hristofor era pe vremea împăratului Dechie [Decius, n.n], la anii două sute cincizeci. Deci, se spune (sic!) de dînsul nişte lucruri minunate şi prea mărite, adică, cum că a fost căpcîn, trăgîndu-se cu neamul din ţara oamenilor celor ce mănîncă pre oameni. Şi cum că a fost prins în războiu de oarecarele Comit şi, neputînd să grăiască omeneşte, se rugă lui Dumnezeu…” (M.M.)

În  Călătoriile lui Marco Polo, sînt descrişi ca locuitori ai insulei Agama (Angaman): [Insula] nu are rege şi oamenii se închină la idoli. Şi sînt ca animalele sălbatice; şi toţi locuitorii din insulă au cap de cîine, cu dinţi şi [bot – în ver. fr. iaus/yeux – ochi] asemeni unui dulău. [...]Sînt oameni haini şi mănîncă pe toţi inşii pe care pot să-i prindă, dacă sînt străini de ţara lor. [Capitolul 149]. Descrierea lui Marco Polo a ajuns, mai tîrziu, în cosmografii, în următoarea formă: „Spre amiazănoapte iar sînt neşte ostroave mari şi o seamă dintr-aceale ostroave stau pustii de răul şi de groaza unor fieri minunate şi grozavnice. Sîntu pre acel loc, că sînt oameni sălbateci, trupul ca de om, iar capul ca de cîine, alţii ca de porc, alţii ca de măgari şi încă şi într-alte făpturi groaznice, neauzite şi nevăzute” (P.A., 86v.)

Literatura evului mediu abundă de astfel de descrieri (Diaconul Paul vorbeşte în Historia gentis Langobardorum că circulau zvonuri despre despre kynokephali băutori de singe uman, anume pentru a înspăimînta oastea duşmană; apar chiar şi în legenda arthuriană).

---

[1] După cum se ştie, Ţiganiada a fost redactată în două versiuni, numite generic A şi B de către editor (Florea Fugariu). Versiunea C a fost numit un fragment transcris de Ion Budai Deleanu pentru demonstraţii ortografice. Prima dată s-a tipărit versiunea A (în Buciumul român), versiune care are ca deficit faptul că notele nu au ajuns să fie redactate în întregime; în rest, cuprinde şi episoadele care au fost incluse mai tîrziu în poema rămasă neterminată: Trei Viteji. Versiunea B, începînd cu anii 20, a fost considerată superioară celeilalte şi a  luat locul, în ediţii, celeilalte: ed. Cardaş, ed. Byck, ed. Fugariu etc.

PRESCURTĂRI şi trimiteri bibliografice:
A-B     Alexandria 1794 editată de Petru Bart la Sibiu, ed. nouă în Cărţile populare în         literatura românească, ed. îngrijită şi studiu introductiv de Ion C. Chiţimia şi Dan Simionescu, vol I, EPL, 1963
AIF      Arhiva Institutului de Folclor
BD       Ion Budai Deleanu, Ţiganiada A în Opere II, ed. critică de Florea Fugariu, Minerva, Bucureşti, 1975, p.58
bul.       bulgar
C         Rădulescu Codin – Din trecutul nostru, legende, tradiţii şi amintiri istorice, Bucureşti, Cartea românească, 1923
C2       Rădulescu Codin – De pe vremea tătarilor [culegere din Negreşti – Muscel], revista „Ion Creangă, III, 1910, nr.6 în Antologie de literatură populară III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1967
C3       Rădulescu Codin – Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi din Muscel, 1910
C4       Rădulescu Codin – Comorile poporului, literatură, obiceiuri şi credinţe, 1905
CN      Codex Neagoianus în Columna lui Traian, noembrie-decembrie 1883, publicat de I. Bianu.
cr.        croată
D         N. Densusianu – Adrian Fochi – Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, Minerva, 1976
fr.         franceză
H         B. P. Hasdeu – Muşlea, Bîrlea – Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P.Hasdeu, Minerva, 1970
H2       B. P. Hasdeu – Omul de flori, basme şi legende populare româneşti, Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007
H.I        Istorie  cé veche şi de multe feluri a marelui învăţătoru Irodot, de la cetatea Alicarnasiei, care istorie în noă părţi să înparte, carile să cheamă muse, adică zine, pentru dulceaţa cuvintelor , ms. Rom. 3499 BAR, datat 1816, traducere atribuită lui N. Milescu Spătaru, sec. XVII – după ediţia:  Herodot – Istorii, ed. îngrijită de Liviu Onu şi Lucia Şapcaliu [..], Minerva, Bucureşti, 1984p. ms. 152v.
M         Sim. Florea Marian – Tradiţii poporane române din Bucovina, ed. îngrijită şi prefaţată de Iordan Datcu, Universal Dalsi, 2000
M.M.   Mineiul lunei maiu, tipărit [...] sub păstoria I.P.S. Patriarh Miron cu binecuvîntarea Sfîntului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, ediţia a III-a, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1928 (9 mai)
P          Ion Pop Reteganul – „Munţi, animale şi pămînt” ed. Astra, Sibiu nr. 220, 1935
P2        Ion Pop Reteganul – Poveşti ardeleneşti, basme, legende, snoave, tradiţii şi povestiri, ed. îngrijită şi studiu introductiv de Vasile Netea, Minerva, 1986
P.A.     Poveastea ţărilor şi a înpărăţiilor cîte-s în pămîntul Asiei, copie din cca. 1693 – 1700 a lui Costea Dascălul din Şchei (ms.rom. BAR. 1436) – în: Povestea ţărilor Asiei, Cosmografgie românească veche, ediţie de Cătălina Velculescu şi V. Guruianu, Vestala, Bucureşti, 1997
Pam.    Tudor Pamfile – Cerul şi podoabele lui, 1915
Pam2   Tudor Pamfile – Povestea lumii de demult, 1913
rus.       limba rusă
Sb        I.G. Sbierea – Poveşti poporale româneşti, 1886 în I.G. Sbierea – Poveşti şi poezii populare româneşti, ed. îngrijită şi prefaţă de Pavel Ţugui,  Minerva, 1971
slov.     slovenă
Ş          Lazăr Şăineanu – Ielele sau zînele rele, studii folclorice, ed. I. Oprişan, Saeculum, 2012 (capitolul – Căpcîni, Căpcăuni, cătcăuni)
V         E. Niculiţă Voronca – Datinile şi credinţele poporului român din Bucovina, Cernăuţi, 1903
ver.      versiune
Z          Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia, proverbe, zicători, povăţuiri, cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme şi cimilituri cu un glosar româno-francez de Iuliu A. ZANNE, vol. VI, Bucureşti, Stabilimentul grafic I.V. Socec, Editura librăriei Socec & comp. 1901