vezi alte note de lectură > aici Ambroise Vollard (1866-1939) s-a născut pe insula Reunion, aflată în apropiere de Madagascar, într-o familie în care doar bunicul din partea tatălui a avut o tentativă în tinereţe de a deveni pictor, alegând în cele din urmă meseria de notar. Ambroise este îndrumat să termine facultatea de drept în Paris apoi, ajutat de familie cu o importantă sumă de bani, ia drumul spre artă devenind asistentul lui Alphonse Dumas, un negustor de tablouri care evita cu înverșunare să expună picturile impresioniştilor în vitrină, vânzându-le pe sub mână la prețuri ... derizorii, pentru a scăpa cât mai repede de blasfemii.
Suntem într-o perioadă în care tablourile lui Manet, Monet, Cézanne, Renoir, Gauguin, Rousseau etc. se vindeau la bucată pe nişte sume de neimaginat astăzi (40 de franci era o sumă enormă pentru un tablou al lui Cézanne).
Autor al unor cărţi despre Renoir, Cézanne, Degas, Ambroise Vollard povesteşte în amintirile unui negustor de tablouri acele vremuri în care doar intuiția, care nu se poate cultiva, l-a făcut să vadă în acei tineri alungați de la salonul oficial, o importantă mină de aur. În același timp și relațiile cu distinșii membrii ai Academiei Franceze trebuiau menținute cu orice preț. Astfel, micile trucuri pe care le făcea pentru a menține în echilibru balanța artei aflată atunci la schimbare de turnantă, sau să spun de nuanță, sunt (unele dintre ele) memorabile.
Cartea nu are valenţe literare (nici nu vrea), doar abundă în întâmplări cu artiștii care sunt acum expuși în cele mai mari muzee din lume.
Astfel aflăm
- întâmplarea hazlie în care vameşii americani au oprit sculptura lui C. Brâncuşi Păsările la vamă, luând-o drept elice de avion, considerând că românul dorea, prin trecerea piesei sub denumirea de operă de artă (operele de artă erau scutite de impozite), să se eschiveze de la plata taxei pentru metale nefasonate (a fost apărat de către avocatul John Quinn care între timp s-a specializat în apărarea artiștilor aflați cu capul în nori).
sau
- vizita făcută scriitorului Alfred Jarry într-un apartament de la parterul unei case, parter pe care propietarul imobilului îl împărţise orizontal, făcând două apartamente pentru oameni de statură mică, astfel că oricine stătea acolo se alegea cu părul plin de var și cu haina ciugulită de bufnița părintelui lui Ubu.
sau
- în ce împrejurări îi spune Manet lui Monet dumneata ești foarte intim cu Renoir, ar trebui să-l sfătuiești să nu mai picteze domnule, pictura nu este de el!
- care era personalitatea celui mai puțin norocos dintre pictorii impresioniști, dar nu mai puțin valoros, Sisley. ce destin tragic a avut și cum l-a înfruntat.
- cum unei doamne care privea indignată autoportretul lui Van Gogh (cel în care apare cu capul bandajat), i s-a spus pentru a se face haz de ea că pictorul și-ar fi tăiat urechea, ar fi împachetat-o în ziar și ar fi dat-o servitoarei să o predea unui prieten cu care tocmai se certase. zvonul devine o notă biografică universal acceptată, și sincer acum nu mai știu unde este adevărul.
- cum a ciopârțit nevasta lui Manet, Executarea lui Maximilian (una din variantele picturii), crezând că decuparea fiecărui personaj în parte îi va aduce mai mulți bani, și care pictor mare a cumpărat toate pânzele, reasamblând tabloul pentru a ajunge în cele din urmă la un muzeu.
- ce a pictat o prostituată peste un tablou pe care, după o noapte de amor, Degas i l-a oferit.
- despre miliardara americană îndrăgostită de arta franceză care a cumpărat un castel vechi, a pus să fie demontat cărămidă cu cărămidă pe care le-a numerotat şi pus în cutii mari pentru transportul pe ocean.
- cum au ridicat preţurile la licitaţii criticii de artă nemţi, declanşând fără să îşi dea seama vânătoarea tablourilor refuzate de saloanele oficiale, preţurile crescând vertiginos, deschizându-se rubrici în ziare din care puteai afla cât mai costă un Manet, Degas, Picasso etc.
- ce sfat artistic i-a dat Ingres lui Degas în puținele împrejurări în care aceștia s-au întâlnit, sfat văzut ca o predare de ștafetă (pensulă) între generații.
- cum își întâmpina Gerturde Stein invitații la seratele pe care le organiza sâmbăta în mod frecvent și care era atmosfera/â. în fața cărui tablou a petrecut o noapte întreagă alături de fratele ei.
- care mare pictor a spus despre Cézanne că este un zidar care pictează cu mistria iar despre Renoir că este un băiat simpatic rătăcit în pictură.
sau
La toate acestea se adaugă
- numeroasele inserții din peripețiile personale (cum i-a salvat viața fără să știe, o tânără după care a coborât din birjă pentru a o saluta sau un zidar care a întârziat o zi pentru a veni să îi repare o fereastră);
- numeroase relatări ale tranzacțiilor în care, în cele mai multe cazuri el iese în câștig, tranzacții în care persoane sărmane vin la el pe ninsoare cu câte un tablou al lui Manet găsit, cine știe cum, printre vechituri;
- numeroasele întâmplări fortuite care pică la momentul potrivit;
- fugarele descrieri are artiștilor (doamna Gerturde Stein o spătoasă care poate trece drept o lăptăreasă până îți aruncă o privire și se termină toată povestea, Pissarro o persoană care atrăgea atenția prin aerul de bunătate și noblețe, Monet un bărbos voinic cu aer de fermier, Alfred Jarry tânărul mereu exuberant care traversa Parisul pe o bicicletă veche și care atunci când avea chef de glume trăgea cu pistolul în aer când se afla în dreptul unei persoane pentru a-i oferi ce să povestească prietenilor pe mai departe, etc.
Este o carte abundentă în detalii picante sau romanțate, evenimentele vin torențial fără a se ține cont de o cronologie sau o logică anume, doar spațiile mai mari dintre paragrafe atenționându-te că urmează un alt eveniment. Se observă astfel un caracter vulcanic al autorului, accentul pus mereu pe valorizarea sub orice preț a tablourilor făcându-te să deduci că Ambroise Vollard nu a apreciat neapărat arta în sine. Lucru evidențiat chiar de el atunci când rememorează perioada pictorilor poantiliști (Signac, Seurat) cărora nu le-a dat nicio atenție până nu le-a crescut cota, ba chiar a glumit pe seama lor spunând că singurul lor avantaj este că nu contează cum așezi tabloul.
Este o carte de citit pentru redarea acelor vremuri, pentru că poți observa nașterea unei concepți despre artă, poți observa zguduirea din ce în ce mai puternică a unei mentalități care făcea pe anumiți bărbați să își ducă nevestele la expozițiile impresioniștilor pentru a se învăța minte să facă mâncarea mai bună pe viitor.
- cum s-a manifestat iubirea față de artă la Denys Cochin (scriitor și politician francez) și cum i-a fost interceptat un bilet în timpul primului război mondial către un negustor de tablouri din Madrid care urma să îi înlesnească vânzarea unui tablou de Goya de care se săturase.
- în ce împrejurări Alfred Jarry l-a poreclit pe Henri Rousseau Vameșul și cum s-a apucat Ambroise să scrie o piesă de teatru fascinat de personajul Ubu căruia i-a auzit unele replici născându-se în Pivniță (vezi mai jos).
- cum erau serile din magazinul lui Ambroise Vollard, prăvălia de pe strada Laffitte 28 în care tablourile stăteau la grămadă, prăvălia care cuprindea și o Pivniță transformată repede într-o cafenea căreia i se dusese buhul până în America pentru singurul fel de mâncare pe care îl pregătea servitoarea: rață la cuptor. aici își petreceau anumite ore din noapte toți artiștii menționați mai sus când luau o pauză de la șevalet.
La toate acestea se adaugă
- numeroasele inserții din peripețiile personale (cum i-a salvat viața fără să știe, o tânără după care a coborât din birjă pentru a o saluta sau un zidar care a întârziat o zi pentru a veni să îi repare o fereastră);
- numeroase relatări ale tranzacțiilor în care, în cele mai multe cazuri el iese în câștig, tranzacții în care persoane sărmane vin la el pe ninsoare cu câte un tablou al lui Manet găsit, cine știe cum, printre vechituri;
- numeroasele întâmplări fortuite care pică la momentul potrivit;
- fugarele descrieri are artiștilor (doamna Gerturde Stein o spătoasă care poate trece drept o lăptăreasă până îți aruncă o privire și se termină toată povestea, Pissarro o persoană care atrăgea atenția prin aerul de bunătate și noblețe, Monet un bărbos voinic cu aer de fermier, Alfred Jarry tânărul mereu exuberant care traversa Parisul pe o bicicletă veche și care atunci când avea chef de glume trăgea cu pistolul în aer când se afla în dreptul unei persoane pentru a-i oferi ce să povestească prietenilor pe mai departe, etc.
Este o carte abundentă în detalii picante sau romanțate, evenimentele vin torențial fără a se ține cont de o cronologie sau o logică anume, doar spațiile mai mari dintre paragrafe atenționându-te că urmează un alt eveniment. Se observă astfel un caracter vulcanic al autorului, accentul pus mereu pe valorizarea sub orice preț a tablourilor făcându-te să deduci că Ambroise Vollard nu a apreciat neapărat arta în sine. Lucru evidențiat chiar de el atunci când rememorează perioada pictorilor poantiliști (Signac, Seurat) cărora nu le-a dat nicio atenție până nu le-a crescut cota, ba chiar a glumit pe seama lor spunând că singurul lor avantaj este că nu contează cum așezi tabloul.
Este o carte de citit pentru redarea acelor vremuri, pentru că poți observa nașterea unei concepți despre artă, poți observa zguduirea din ce în ce mai puternică a unei mentalități care făcea pe anumiți bărbați să își ducă nevestele la expozițiile impresioniștilor pentru a se învăța minte să facă mâncarea mai bună pe viitor.
Cartea se mai găsește prin anticariate, a fost editată la noi prin anii '60, cea din imagine fiind o ediție revizuită în traducerea doamnei Ileana Vulpescu.
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare