Carmen Zaniciuc în Lumina ascunsă care cuvântă

vezi alte note de lectură > aici

Editura Karth se află la început de drum și în legături tipografice, momentan neștiute foarte clar, cu Herg Benet. Aceste amănunte  trebuie să ofere încredere cititorilor, și curaj mai mult autorilor aleși pentru a-şi publica operele.

Carmen Zaniciuc cu volumul Lumina ascunsă este una dintre autoarele cu care se face deschiderea poetică, nu doar editura dar și autoarea aflându-se la debut. Nu trebuie mult să parcurgi din volum ca să îţi dai seama că este unul reflexiv, într-un mod cum se evită a se mai scrie azi de către tineri din dorința de a nu cădea în retrograd, în exprimări melodramatice sau pline de filosofie goală, ce să ne mai ascundem, din frica de a nu li se vedea minusurile artistice. Dar nu este cazul aici, şi nici nu știu în ce măsură autoarea este conștientă de drumul ales, un drum arid dar asumat, ca un isihasm poetic, mai aproape de o experiență poetică autentică decât ar crede ea. Volumul este împărțit în două secțiuni: 1.Titlu care așteaptă să fie scris şi 2. Lumina ascunsă, ambele fiind străbătute de o sensibilitate bine temperată, dar din păcate lipsită de o gradaţie necesară. Datorită lipsei de înflorituri şi adaosuri metaforice (care de regulă aduc un minus poeziei, vezi cazurile celebre I. Voronca şi Gh. Dinu alias S. Roll), i se văd din plin asperitățile fireşti care nu lipsesc de la niciun autor, indiferent cât de mult şi-ar umple poeziile cu imagini.

În prima secțiune Carmen caută o scurtătură poetică (un titlu?) prin jungla
aceasta care este viața, și o face simplu, minimalist, evitând finalurile bombastice atât de ușor de găsit uneori. Îşi tatonează stările pe care tinde să le transforme din maxime în reflexii, reușind să surprindă plăcut: pg.17 ’’mama spune:/o dată ești tânără/și de atunci/lumea nu se mai sfârșește/indiferent de vârstă’’, sau să inducă un vertij poetic fără sfârşit: pg.11 ’’o să te ia de mână/și-o să te învârtească/într-o horă/și n-ai să mai ai timp/să gândești/că nu știi pașii/vei dansa și vei privi/lumea/cu ochii sclipind’’. Poeziile din această primă parte sunt împărtășiri și nu destăinuiri cum se obișnuiește într-un mod excesiv astăzi, autoarea nu folosește simbolistica personală sau pe cea cotidiană în care își desfășoară activitatea, arătând  respect pentru arta poetică și pentru exprimare (uneori într-un mod prea exagerat). Temele religioase, atunci când sunt atinse sunt impregnante de o notă diafană, vecină cu diluarea: pg.29 ’’îngerii se nasc/în zăpadă proaspătă/când copiii se întind/cu mâinile și cu picioarele/ca un evantai/să înoate ca peștii pe spate’’. Iubirea este văzută ca un sentiment curat și desăvârșit care acaparează toată viața individului: pg.10 ’’uitase noaptea în sânii ei/și pe cer nu mai apăreau alte stele’’. Între aceste pastile, migălos de gestionat pentru un debutant, găsim și pasaje grăbite, locuri în care parcă îşi uită vocea împrumutând una optzecistă din dorința de a gira calitatea versurilor: pg.24 “am vrut să iubesc/și am tăcut mai întâi/până mi-am auzit inima/mușcând din carne’’. Cred că din această cauză secțiunea își așteaptă titlul, aceste gânduri fiind niște maree trecătoare care nu lasă ceva palpabil, cum ar fi o trăire, ci doar o senzație pe care nu o poți numi.

În secțiunea a doua ingredientele rămân pe același palier. Ne aștepăm ca, măcar dacă nu suntem lămuriți față de lumina ascunsă, să vedem o licărire în tunelul din munții care ne înconjoară (în loc de munţi a se citi paginile cărţii). Se continuă cu același respect față de părinți pe care îl redă în prima parte, imaginile lor intrând într-un patrimoniu interior aproape mitologic: pg.58 ’’în ochii mamei/vezi iubirea/ eternă’’. Carmen evită să abordeze tema iubirii frontal (să spun carnal?), o arată doar foarte puțin prin diverse cuvinte sau versuri: pg.58 ’’în tăcere/ecoul inimii spune/bine că e bine/bine că e iubire’’ sau pg.60 ’’martorii iubirii/sunt oamenii/cuvântului scris/în cartea inimii’’, ca apoi să o retragă brusc, să îți rămână doar iluzia trăirii (așa cum se și întâmplă în realitate). Într-un moment de sinceritate (aș zice nevoită) poeta se scapă (sic!) într-o poezie și, fără barierele atent plasate în paginile anterioare, spune: pg. 66 ’’o să-mi fie dor/să iubesc doar în ideal’’ continuând poemul într-o realitate tânjită, aceea a îmbătrânirii alături de persoana iubită. Nicio altă poezie nu atinge sinceritatea și claritatea acestui poem intitulat nostalgic o să-mi fie dor, nicăieri acest dor ascuns nu va fi reluat atât de clar. Aceasta să fie lumina ascunsă?

Când te joci atât de grav, aş zice chiar solemn, cu niște imagini poetice cum ar fi iubirea, este greu să nu cazi în capcanele vorbăriei goale: pg. 67 ’’iubesc simplitatea / ca pe o formă a perfecțiunii’’, sau a unor imagini îndoielnice: pg. 37 ’’lasă lacrimile să spele urmele de sânge’’. Dar aceste lucruri nu trag în jos ansamblul volumului, nu diminuează calităţile reale ale poetei de a se juca cu interiorul cititorului. 
La pg. 50 de exemplu, poezia iubirea între lupi atrage în mod plăcut atenția, lămurind cumva jocul inocent al autoarei cu această nobilă trăire. Izolarea cuplului în mijlocul unor lupi flămânzi, chiar dacă este o imagine uzitată, oferă o candoare, un contrast de sânge în zăpadă ’’sunt lupii la fereastră iubite/mai vor căldură, ne vor pe noi’’. Și ca să vedeți că nu este un accident faptul că autoarea mizează pe cartea iubirii cu i mare, la pg. 52 spune ’’lumina sclipea în ochii omului/care credea în fiecare bătaie a inimii/ca într-un instinct/care îi trăgea din adânc/sufletul’’. 
O altă poezie care a atrage atenția, poezie care părăsește în primă fază exprimarea filosofică asumată revenind însă la ea (poate din frică) și oferind o rezolvare cumva previzibilă, este cea de la pg. 72: “mingea/în așteptarea pasei/ Iisus joacă baschet/cu planeta/nimeni nu știe/cum intră/într-o gaură de vierme/și scorul/se schimbă’’.

Carmen Zaniciuc este pe un drum bun dacă va ști pe viitor să se mențină în echilibru pe linia reflexiei pertinente pe care a pornit. I se poate reproșa că se poartă cu mănuși faţă de cititor, încercând să nu dărâme anumite cutume sau credințe, dar acest lucru nu îl face din ipocrizie ci pur și simplu pentru că așa este ea structurată. Această structură cuprinde și o părere de rău pe care știe să nu o strige în public, ci să o pomenească aluziv în poezia redată şi pe coperta IV ’’un sâmbure de lumină/stă în pieptul meu/în umbra mâinii ce mă/strânge ca o ghiară’’. Sunt convins că nu realizează cât de sinceră este uneori, cât de mult poate transmite prin această poezie lipsită de artificii pe care autorii din ziua de azi le folosesc din plin, fiind încurajați din păcate de către editori pentru că, nu-i așa, asta se vinde. 
Este o poezie pe care aş paria, un debut pe care îl salut, rugând autoarea să se ia în serios, să lupte poetic pentru versurile ei aşa cum ştie şi cum simte ea mai bine.