Folklor şi literatură veche în muzica rock

în această seară Alex Turcu (vezi blogul lui aici ) vorbește despre istoria din spatele unui album rock Cantofabule al formației Phoenix

- Note pentru Cantafabule -

(a III-a revizuire)

Două trupe rock, oarecum rivale, în anii 70, au creat două materiale care au susţinut cu adevărat acest gen în România. Este vorba de albumul Cantafabule al celor de la Phoenix şi de Zalmoxe al Sfincşilor. Pentru studiul folkloric-comparativ, se pretează ambele, fiind dimpreună materiale bazate în întregime pe tradiţii, mitologie şi spiritualitate românească – în diverse forme şi împrumuturi.

            Pentru început, am ales albumul Phoenicşilor, nu pentru o recenzie şi nici pentru vreo re-recunoaştere – oricum tardivă – ci pentru cei care ascultă, poate pentru prima dată textele atît de „încîlcite” semnate iniţial de Şerban Foarţă şi adaptate şi completate de Andrei Ujică. De aceea, am făcut – nu o dată – apel şi la forma tipărită a textelor, nu numai a ceea ce se aude pe disc.

            Textul de faţă se prezintă ca un îndrumător – aşa cum sugeram mai sus – pentru cei care abia descoperă albumul şi nu sînt familiarizaţi cu o anume culoare a limbii şi a credinţelor româneşti şi nu numai.

*

Ca structură, textele se înfăţişează în modul următor:

După invocarea tuturor fiarelor – personajele principale ale acţiunii – începe un marş al acestora, fiind prezentate fiecare în parte, cu caracteristicile cele mai pregnante, sau printr-o istorisire caracterizantă. Astfel, se prezintă legenda inorogului, uciderea balaurului de către Sf. Gheorghe, Filip şi vînătoarea de cerbi, iar celelalte sînt descrise prin intermediul superstiţiilor şi credinţelor româneşti şi mai ales străine.

            După această recunoaştere „în detaliu” a personajelor, ajungem la momentul crucial al acţiunii: războiul fiarelor – care, pe drept spus, nu este bine reliefat nici muzical, nici ca text – în volumul lui Şerban Foarţă; muzical – ştim din interviuri, piesa „Zoomahia” a fost de compromis. Textul iniţial se spune că nu a trecut de cenzură (nici nu-l cunoaştem, prin urmare, textul din volum fiind în proză) şi s-a recurs la versuri întocmite ad-hoc: bellum ferrarum, aceasta este...

            În volum, „Zoomahia” se prezintă ca un soi de culegere de texte disparate, desprinse din  „Fizioloage”, dar nu creionează un conflict real al fiarelor. Pur şi simplu, se anunţă un amalgam din care nu mai şti care este care, de tip orwellian.

            Finalul însă este grandios. Din toiul luptelor se desprinde, ca simbol al reînvierii cristice (degeaba susţine N. Covaci teoria temelor precreştine, veţi vedea mai jos de ce!), pasărea Phoenix, renăscută, aşa cum spune legenda, din propria cenuşă.

            În fapt, toate animalele – reale sau fabuloase – sînt trecute prin prisma creştinismului. Într-adevăr, sînt de origine pre-creştină, dar aici, fiind preluate din bestiare, deja au girul creştin; vă veţi convinge, parcurgînd rîndurile de mai jos.

            Să zobovim puţin asupra cuvîntului „cantafabulă”.

            În 1974 a apărut, în traducerea lui Romulus Vulpescu, textul singurei cantafabule păstrate în literatura universală: „Aucassin et Nicolette”, datînd din sec. XII. Din păcate cartea e o raritate şi nu am putut să văd ce echivalent a dat, în limba română, Romulus Vulpescu, termenului cu care se încheie scrierea: No cantefable prent fin[1]; Pot bănui însă că atunci a fost “botezul” acestui cuvînt în limba noastră, albumul celor de la Phoenix apărînd un an mai tîrziu.

            Potrivit dicţionarelor (franţuzeşti, desigur, într-ale noastre neapărînd), cantafabula era o scriere alcătuită din proză şi versuri destinate cîntării[2] (de altfel, s-au păstrat şi partiturile originale ale vechiului text). Prin urmare, o traducere adecvată a termenului ar fi: legendă cu cîntece. Fabula – după cum bine se ştie – are şi acest sens, mai vechi decît cel desemnat astăzi, de poveste moralizatoare cu animale.

Aventura animalelor în literaturile lumii, începe din cele mai vechi timpuri, în Babilonul care ne-a oferit primele texte de spiritualitate umană. U-anna sau Oannes după sursa care a păstrat mitul, Preparatio Evengelica a lui Eusebius din Cesareea care îl cita pe magul babilonian Berossos a cărui lucrare, Babyloniaka, s-a pierdut, este eroul civilizator, omul amfibie:  În timpul celui dintîi an, un animal înzestrat cu raţiune, numindu-se Oannes, s-a ivit venind din Golful Persic. Trupul animalului semăna cu al unui peşte. Sub capul său de peşte, avea un al doilea cap. Mai avea de asemenea picioare omueneşti, dar (trupul său) se sfîrşea cu o coadă de peşte. Vocea şi graiul îi erau articulate. […] El îi învăţă scrierea, ştiinţele şi feluritele arte…[V.Kernbach, ME, 219]
Totuşi, cel mai cunoscut şi mai vast inventar de poveşti, legende sau descrieri ale animalelor apare în Istoria naturală a lui Plinius. Aceasta va fi sursa de primă mînă a Fizioloagelor şi a Bestiarelor medievale, lucrări care au circulat în lumea greco-latină din evul mediu pînă în secolul al XIX-lea în manuscrise pe care le vom vedea la momentul potrivit.
Animalele fantastice (şi nu numai) însă, pentru creştini, au servit la ilustrarea învăţăturilor lui Hristos; astfel stau lucrurile şi cu celebra Fiore di virtu (Floarea Darurilor), compilaţie apărută în Italia, care de asemenea a circulat în toată Europa cu funcţia de carte populară. În aceasta lucrare sînt ilustrate prin citate din clasicii greci şi latini, viciile şi virtuţile omeneşti şi, într-o anumită secţiune, chiar cu descrierea năravurilor acelor animale despre care vom vorbi mai departe şi care au apărut şi în Cantafabulele celor de la Phoenix.
La noi, potrivit BALRV, I, tom II, există 12 manuscrise ale Fiziologului; Citez numai ceea ce ne interesează aici (eu cunosc numai trei din acestea, care de altfel au şi circulat mai mult prin editări moderne):
1. Ms.BAR 1436, 1695, Transilvania – f.46v, Pentru inorog
2. Ms.BAR 1151, 1777, Ţara Românească – f.156v, Pildele pasărilor, Cap. 1 – [Pentru finix]; f. 158r, Pilda a treia, pentru fenicsu; f.159v, Pilda a şasea, pentru cerbu; f.160v, Pilda a optu, pentru aspidă; f. 168r, Pilda a doaozecişiuna, pentru şarpe; f. 169v, Pilda a doaozecişitrei, pentru inorod (sic!)
3.Ms.BAR 3275, 1799, Ţara Românească – f.5v, Pentru firea finezului; f.6v, Iar pentru pasărea finez; f.8r, Cuvînt pentru cerbu; f.8v, Pentru inorog; f.10v, Cuvînt despre aspidă; f.11r, Cuvînt pentru şarpe;
Potrivit aceleiaşi surse, din Floarea Darurilor există 35 de manuscrise din care 9 au fost introduse în lucrarea  prof. Pandele Olteanu: Floarea Darurilor.

INVOCAŢIA

            Probabil cea mai percutantă piesă de pe album, “Invocaţia” este creată după modele existente în literatura veche. Un amestec fabulos de istorie legendară şi simbolism, textul este împărţit în 4 secţiuni, diferenţiate şi muzical. Întîi, chemarea simbolurilor din stemele provinciilor istorice, Moldova şi Ţara Românească, urmată de invocarea animalelor din fabulele morale şi din mitologie (Centaurul cu gura de aur – trebuie să fie Chiron, cel care face oficiul de învăţător al eroilor). Totodată, cititorul (ascultătorul) e pus în gardă: sînt chemate toate fiarele, nu numai cele de bun augur. A doua parte este una calmă, este descrierea făcută de un mag animalelor.

            Textul acestui interludiu este inspirat din poemul lui Miron Costin “Viiaţa lumii”:

A lumii cântu cu jale cumplită viiața,
Cu griji și primejdii cum iaste și ața…etc.

            A treia parte reia chemarea animalelor, despre care vom vorbi la momentul potrivit, iar în cea de a patra se anunţă simbolul pe care este clădit totul: pasărea Phoenix.

            Pentru a vedea în ce măsură textul lui Şerban Foarţă este tributar unor invocaţii existente în literature medievală, dau cîteva extrase dintr-o invocaţie/exorcizare găsită în cunoscuta culegere germană, Carmina Burana:

No. 54

(Omne genus demoniorum)

5. Per nomen mirabile

Pre numele minunat

atque ineffabile

Şi de negrăit
Dei tetragrammaton,

A Domnului tetragramă
ut expaveatis

Spre spaima
et perhorreatis,

Şi groaza voastră
vos exorcizo,

vă exorcizez
Larve,
Fauni,
Manes,
Nymphe,
Sirene,
Adryades,
Satyri,
Incubi,
Penates,
ut cito abeatis,

să plecaţi de îndată
chaos incolatis,

haosul să-l înlocuiţi
ne vas corrumpatis

să nu rumpeţii vasul
christianitatis.

Creştinătăţii.

3.ANIMALELE FANTASTICE

INOROGUL, Monoceros, Unicorn, Licorn etc. Despre inorog, sursele occidentale spun că vînătorul nu-l poate prinde ca pe oricare altă fiară, de aceea recurge la un vicleşug menit, în fond, a demonstra puritatea acestui simbol: este ademenit de o fecioară, în poala căreia adoarme.[Vezi Fiziologul Latin B, cap. XVI] Această credinţă stă la baza poemului lui Philippe de Thaon care este cîntat pe albumul celor de la Phoenix, în original şi în adaptarea celor doi autori acreditaţi pe coperta discului. Dar iată o imagine mai puţin cunoscută a sa ( care apare în cele trei manuscrise pomenite ale fiziologului românesc): Ms. BAR 3275, Inorogul este o fiiară mare foarte şi are nasul de os şi-i trece peste gură şi-i ajunge la barbă. Şi nu poate cu buzile a luoa nimic să mănînce, fără numai iarba care şade drept, aceia o paşte, scoţînd limba pre de o parte de nas, o trage. Iar cînd vede orice fel de fiiară, o ajunge şi-ş înfige cornul lui într-însa şi o poartă în cornul lui. Şi după ce să împute în cap lui fiiara, începe a să scurge şi pică pre limba lui, a inorogului, şi aceia îi este băutura […].

VASILISCUL (din greacă, Basiliscos – animal regal); Imaginea unui vasilisc o găsim pe o lespede din Viena; sub imagine stă scris: Anul Domnului 1202, împăratul Friedrich II a fost ales la domnie. În timpul împărăţiei lui s-a născut un vasilisc dintr-un cocoş, în această casă. El seamănă cu chipul tăiat în piatră mai sus; în imagine e o creatură monstruoasă, cu trup solzos de şarpe, cu cap de cocoş, coroană pe creastă şi cu patru picioare [V.Kernbach, DMG, 615]. Descris de Plinius în Istoria Naturală, VIII, 33, Vasiliscul apare şi în Istoriile etiopiene ale lui Heliodor: Cît despre şarpele numit bazilic, răsuflarea şi privirea lui usucă şi preschimbă tot ce atinge(III,8) Despre vasilisc, Sfînta Hildegard von Bingen (1098 – 1179) scrie că o broască rîioasă simţind că e gravidă, văzînd un ou de şarpe, se aşeză să-l clocească pînă ce se vor ivi puii ei. Aceştia muriră, iar din oul clocit de broască ieşi un pui care printr-o răsuflare de foc transformă tot ceea ce se afla în jur, în cenuşă. În imagistica creştină, vasiliscul, simbolizînd desfrîul, este una dintre fiarele care sînt învinse de Isus, prin profeţia psalmistului: Pe mîini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur (Ps. 90, 12 – 13). Vasiliscul poate fi răpus numai dacă i se aşează o oglindă în faţă, pentru a-şi vedea privirea arzătoare, reminescenţă din legenda lui Persevs.

SIRENA – Sirenele care-l încîntau pe Odissevs pe mări şi pe care le-a învins Orpheus prin cîntecul său mai puternic decît al lor, nu sînt sirenele despre care ar fi cazul să vorbim aici. În antichitatea greco-latină timpurie sirenele erau creaturi  jumătate pasăre – jumătate femeie. Cu glasul lor zeesc puteau să îi farmece pe marinari pentru a se arunca în valuri. Pentru mitul antichităţii tîrzii şi al evului mediu s-a păstrat numai acest amănunt, adăugîndu-i-se o altă descriere, aceea a unei femei al cărei corp se termină cu o coadă de peşte. Plinius o descrie astfel pe femeia-peşte:[…] tot trupul le e zbîrlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. […]

PASAREA ROC – Dacă în Fizioloage figurează numai un sgripsor care se aseamănă întrucîtva cu Pasărea roc, trebuie totuşi să o căutăm în Cele o mie şi una de nopţi, unde apare episodic şi este descrisă cu lux de amănunte. Poate oricine să se întrebe…ce avem noi de-a face cu pasarea arabicească din Halima? Răspunsul este simplu. Corpusul basmelor arăbeşti a circulat la noi în traduceri făcute din greacă sau din germană (versiunea lui Ioan Barac fiind una din cele mai frumoase, dar infidele). Cum spuneam, a circulat, deşi apărînd mai tîrziu decît Esopia sau Alexandria, cu funcţia de carte populară. Pasărea Roc apare şi în descrierile călătorilor iluştri, ca, de pildă, Marco Polo; întîi vorbind despre grifon (care, ca şi păsările anca şi simurg, pare să provină din aceeaşi legendă a păsării roc): [În Mogdasio (posibil Madagascar sau Mugudusu al chinezilor)] se găsesc păsări numite grifoni[…], dar nu se arată aşa cum se povesteşte la noi, adică jumătate pasăre şi jumătate leu, ci seamănă cu vulturii[…]. Acestea prin elefantul, îl ridică în aer, îl lasă să cadă ca să plesnească şi apoi îl mănîncă Şi mai spun cei ce l-au văzut că aripile lor sînt aşa de mari, încît acoperă douăzeci (sau treizeci) de paşi, iar penele sînt lungi de doisprezece paşi şi sînt groase cît se cuvine unei asemenea lungimi.” Mai departe, spune: “Băştinaşii din insulă numesc această pasăre ruc dar din pricina mărimii ei, noi socotim că este o pasăre-grifon.”[CLXVII, p. 193]

BALAURUL – balaurul care ne interesează aici, este cel ucis de Sf. Gheorghe în cetatea Viritului: Era lîngă cetatea Viritului (Beirut), spre muntele Livanului (Liban), un iezer foarte mare, în care era un balaur înfricoşător şi ucigaş, care, ieşind din acel iezer, pe mulţi oameni îi trăgea în iezer şi-i pierdea mîncîndu-i. Şi, de multe ori, poporul, înarmîndu-se spre uciderea lui, era ucis şi gonit, că apropiindu-se de zidurile cetăţii cu suflarea lui cea pierzătoare, umplea văzduhul de venin purtător de moarte, încît mulţi se vătămau şi mureau [...]. [...]Într-una din zile, adunîndu-se oamenii acelei cetăţi, au mers la împăratul lor şi i-au zis: „Ce să facem, că pierim de balaurul acesta?” Iar el le-a răspuns: „Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea vă voi spune.” [De la diavolii sălăşluiţi în idoli află că trebuie să dea balaurului în fiecare zi, „la rînd şi cu sorţi” fiecare pe copiii lor, fecior sau fata, ceea ce s-a fi făcut, pînă la fata împăratului]…[Pe cînd fata împăratului era gata de sacrificiu] a venit acolo Sfîntul mare Mucenic Gheorghe, ostaşul Împăratului ceresc şi, văzînd pe acea fecioară stînd pe mal şi plîngînd, a întrebat-o pe ea de ce stă acolo şi plînge aşa? [...] Deci, i-a spus lui fecioara toate, pe rînd, despre balaur şi despre ea.[...] Acestea grăindu-le fecioara, către Sfîntul, acel balaur înfricoşător s-a arătat, ieşind din iezer, şi se apropia de obişnuita lui mîncare. [...]Sf. Gheorghe s-a însemnat cu chipul crucii [...] şi s-a repezit cu suliţa asupra balaurului. Deci, învîrtind suliţa, l-a lovit pe acela în gîtlej şi, rănindu-l l-a culcat la pămînt, iar calul călca balaurul cu picioarele. După aceea, Sfîntul a poruncit fecioarei să lege pe balaur cu brîul şi, ca pe un cîine, să-l ducă în cetate. Iar poporul, privind, a început a fugi de frică.[...] Şi a ucis Sfîntul pe balaurul acela cu sabia, în mijlocul cetăţii. Apoi, scoţîndu-l din cetate, l-au ars…[Proloagele, II]

Aceasta e varianta, să-i spunem aşa, oficială a legendei; în urma ei însă s-a cristalizat o adevărată lume de basm pe care ne-au împărtăşit-o S.Fl.Marian, E. N. Voronca ş.a. Sîmburele a ceea ce ne interesează se găseşte în legenda reprodusă mai sus.

În încheiere, dau descrierea făcută de Ovidiu Bîrlea, pe baza mai multor texte:

„Forma lor e închipuită felurit. Trupul e de şarpe, sau chiar de om, atît că are coadă şi cap de crocodil, sau jumătate om jumătate şarpe cu solzi de peşte, sau şarpe cu cap de cal. Aripile lor ar fi de os, de aceea nu se pot rupe, iar în gură au clopoţei şi fluiere cu care şuieră ca un voinic. Pot avea mai multe capete etc…”

ANIMALELE REALE

SCARABEUL – Simbolismul cărăbuşului provine din mitologia egipteană unde se credea că “soarele este un glob uriaş rostogolit pe cer de cărăbuşul ceresc, întocmai cum gîndacii de băligar rostogolesc cocoloaşele lor pe pămînt.”[M.E.Matie, MEA, 19, după Plutarchos, Despre Isis şi Osiris] Scarabeul era venerat sub numele de Heprer (Soarele răsare).[V.Kernbach, DMG; J.Chevalier, DS]

DULFUL, dolf, duf, dorf, duh de mare, etc. Animal fabulos, întîlnit în basmele şi colindele româneşti. Probabil o “mitologizare a delfinului” [V. Kernbach, DMG, 153], delphis în greceşte. Despre Dulful de Mare […] poporul nu-şi mai aminteşte nimic astăzi. O rămăşiţă din vechea credinţă o aflăm numai într-un colind, unde acest Dulf […] iese din apă, îşi schimbă înfăţişarea şi mănîncă nişte mere de aur, pe care, fireşte, trebuie să le scape feciorul bun arcaş, în cinstea căruia se cîntă colindul la fereastră, pentru ca, în schimbul vieţii ce i-o dăruieşte Dulfului, acesta să-i dea ca nevastă pe una din cele douăsprezece surori ale lui, sau alte daruri. [T.Pamfile, MR]

ASPIDA – (în limba greacă, Aspis – şarpe veninos) Enumerată de Marcus Annaeus Lucanus printre viperele Lybiei născute din sîngele Gorgonei, Aspida a beneficiat şi ea, în Fiziolog, de o descriere cel puţin pitorească. Aleg spre exemplificare un fragment din ms. BAR 3275, acesta fiind mai complex: “Aspida este veninată şi lăcuieşte bărbat(ul) la răsărit, iar muierea lui la apus. Şi cînd le vine lor vremea să gonească [cf. Ms. BAR 1151: şi la vreme de împreunarea lor], să înpreună amîndoi. Deci muierea căscînd gura, iar bărbat(ul) îşi bagă capul pre gura ei înlăuntru şi acolo boraşte sămînţa. […]Naşte doi pui şi cînd vor să nască, ei rod pîntecele maicii lor şi ies, iar ea moare. […] Unde zace, ea arde pămînt ca paile din arii.[…]” Vînătorii pentru o o prinde trebuie să o mînie pentru ca ea însăşi să se sugrume, iar după Fiziologul latin, trebuie să i se cînte, căci asfel îşi va acoperi capul cu coada putînd fi lesne de prins. Fiziologul românesc mai spune că: “Aşa merg vînătorii de-ş iau din ea ce le trebuie”, fără a spune ce anume. Un posibil răspuns se află în Milionul lui Marco Polo: [şarpele este ucis de vînători şi îi este despicat pîntecul] şi îndată ce a murit, îi scot fierea din trup şi o vînd foarte scump, căci e cel mai bun leac pentru muşcătura de cîine turbat, dacă se bea atîta cît cîntăreşte un ban mic. [Textul mai spune că fierea de şarpe e bună pentru femeile care nu pot naşte şi pentru vindecarea buboaielor. CIII, p. 115 – 116] Notă: Imaginea este reprodusă din Minunata călătorie a lui Marco Polo după [un..] manuscris din secolul al XIV-lea [prelucrată] de Gh.I. Georgescu [...], cu ilustraţii în text după miniaturile manuscrisului[...].Tipografia Cuvîntul românesc..., Bucureşti...1939 şi reprezintă modul în care miniaturistul şi-a închipuit şerpii pomeniţi de Marco Polo.

PASĂREA CALANDRINON – Să fie vorba despre ciocîrlie sau despre grangur? Este greu de zis. Plinius într-adevăr vorbeşte despre icterus care s-ar traduce prin pasare galbenă care vindecă bolnavul de gălbinare…şi la fel spune şi Heliodor în Istoria etiopică urmîndu-l pe Plutarh (Moralia, 681c.): Grangurul (pasărea galbenă) vindecă gălbinarea. Cînd o priveşte un bolnav, această pasăre se întoarce şi se depărtează închizînd ochii, nu aşa cum îşi închipuie unii pentru că îi pare rău de binele pe care îl face bolnavului, ci pentru că privirea lui are proprietatea să atragă la sine răul care se strecoară în el prin canalele ochilor. De aceea el evită ca pe o rană vederea bolnavilor(III, 8).

Fiore di virtu zice aşa, în primul capitol despre dragoste: …iubirea se poate asemăna…cu o pasăre care se numeşte calandrino, care are astfel de însuşire că fiind dusă înaintea unui bolnav, dacă acel bolnav trebuie să moară, calandrino întoarce capul şi nu se uită deloc la el, iar dacă trebuie să scape, priveşte ţintă la el şi toată boala sa iese dintr-însul(trad. Pandele Olteanu).

Pentru a nu ne depărta de ţărmurile noastre, iată textul celui mai vechi manuscris românesc al Florii Darurilor, de la sfîrşitul secolului al XVI-lea: liubovu aceasta poate să-lu închipuiască o(m) spre o pasăre ce se cheamă caladrinon; ce acea pasăre are aşa nărav şi înţelepciune: căndu duc înaintea omului bolnav şi iaste omul spre moarte a muri, el întoarce capu să nu vadă prea o(m).(f.459r – 459v)

CUCUVEAUA – Cred că în deschiderea acestui articol merită să reproduc un fragment de mai mare întindere din lucrarea profesorului I. Simionescu, Fauna României, 1939: “Nimic nu te impresionează mai mult decît strigătul plîngător al cucuveicei ori acel pătrunzător ca al huhurezului, un rîs strident, ieşit din necunoscutul întunerecului. Judecata nu-ţi ajută decît după ce a trecut impresia de fior. Taina nopţii, zăbralnicul îndoliat asvîrlit peste natura toată, pădurea cu tainele ascuzişurilor ei, produc, prin ele singure, o strîngere de inimă; dar cînd din liniştea nopţii ori chiar amestecat cu şuerul furtunii, auzi acel Uhuu, prelung vaet străpungător, fără să vrei îţi îngheaţă sîngele în vine. La toate popoarele şi în toate vremurile glasul răpitoarelor de noapte este legat de moarte, de prevestiri sinistre, de nenorociri. Românul e sigur că din casa, pe al cărui ogeac s-a lăsat într-amurg cucuvaia, va fi scos în scurtă vreme un mort. «Cobeşte ca o bufniţă», se spune de acela care vorbeşte a rău.

Sînt mai multe soiuri de răpitoare de noapte. Românul le cam încurcă şi nu fără oarecare dreptate. Toate au cam aceleaşi caractere, iar vremea cînd ies din ascunzişuri nu e tocmai potrivită pentru a observa deosebirile. Toate au haina cernită a întunerecului, culoarea castanie închisă, care le fac tot una cu haina nopţii. […]Trec ca o nălucă pe lîngă om şi cel mult le prinzi de veste după valurile de aer. […]

Cea mai comună [pasăre de noapte de la noi] este cucuveica (Athene noctua) care e şi cea mai mică de la noi (20 – 22 cm). […] Stă toată ziua liniştită în clopotniţele bisericilor, în ruini ori scorburi de sălcii bătrîne. […] Glasul ei «cucuveau, cucuveau», cînd mai ascuţit cînd mai strident, urmat de altul repezit, ca un rîs mefistofelic, se aude de cum vine amurgul.[…]”

Nu e, deci, de mirare că popoarele i-au conferit o imagine fatidică şi întunecată, deşi grecii aşezau cucuveaua lîngă tronul Athenei, ca simbol al înţelepciunii, fapt care a dus şi la alcătuirea numelui eroului popular saxon: Tyll Eullenspiegel [zis la noi, după Ion Barac – Tilu Buhoglindă – Bufniţa(înţelepiciunea) şi Oglinda (farsa)].

Zanne în PR I, p. 453 – 454, după ce dă o mostră de zicere românească culeasă de preotul S.Fl.Marian: Cucoveica cobitoare/ Şi de rău prevestitoare, rezumă studiul acestuia publicat în Ornitologia română şi în Înmormîntarea la români: “Românul […] are ferma credinţă […] că din casa pe care cîntă vreo cucoveică trebue să moară cineva. Cucoveica, crede poporul, e cel mai sigur prevestitor al morţii. Nu I s-a întîmplat încă niciodată, afirmă el cu toată seriositatea, ca să fi auzit vreo cucoveică cîntînd pe cutare casă şi să nu fi murit nime dintr-însa. […] Iară de cumva nu moare nime, apoi de bună samă trebue să piară vro vită, sau altă vietate de pe lîngă casă.[…] Un cîntec macedo-român din Cruşova, publicat de D[omnul] Marian, în Înmormîntarea la români, p. 5, coprinde o credinţă identică.” Acest cîntec nu este altul decît, nouă cunoscutul, Cîntic-lu al cucuveauă-lliei (vezi text şi traducere în articolul: Moartea)

ŞTIMA CASEI – Iată o posibilă explicaţie mitică pentru şarpele casei: “Ascultă-mă, Evo, [zise Dracul, cu care Eva se avea de bine]; Adam a simţit că noi ne iubim şi vrea cu orice chip să ne despartă. Corabia o va face ca să vă mutaţi pentru totdeauna de aici. Fără tine eu nu pot. Cînd veţi porni voi, eu am să mă fac şarpe. Tu să nu te sui în corabie, pînă nu [mă] vei luat şi pe [mine, despre care vei zice că sînt] şarpele de casă. [D.Dan, Straja, p. 27/T.Pamfile, PLD, p. 104, apud. T. Pamfile, MR]. Deşi fragmentul de mai sus e extras dintr-o legendă a lui Noe contaminată cu legenda despre Adam, sensul e acelaşi. Mai departe, pentru complexitatea sa şi pentru că într-însul cuprindă toate elementele care apar în versurile piesei Ştima casei, reproduc selectiv articolul lui T.Pamfile din MR:”Dacă ar asculta cineva cu băgare de seamă, vara, în linişte deplină, în odaia unei vechi case făcute din lut lipit pe o-ngrăditură de nuiele în pari şi în furci, ar auzi cîteodată un ticăit ca al ceasornicului de buzunar. Acest ticăit se crede că este datorit unei vietăţi numite Şarpele Casei[…], Ştima casei, [sau] Ceasornicul de Casă[…]. Şarpele Casei are înfăţişarea unui şarpe obişnuit, dar culoarea solzilor săi este albă […] din pricină că trăieşte numai la umbră […]. E blînd şi nu muşcă; el trăieşte în peretele casei; să nu-l omori, că nu e bine.[Şezătoarea, I, p. 128][…] Şarpe este la toată casa; unde este şarpe e noroc la casă. […] S-au văzut astfel de şerpi bînd lapte din strachină, de-a valma cu copiii.[…][Voronca, DCPR]”

 CERBUL – Animal prin excelenţă alb, luminos, bun în întruchiparea mitologică universală şi nu putea fi altfel decît un simbol christic de vreme ce credinţa răspîndită prin Fiziolog, că cerbul este duşmanul declarat al şapelui (întruchipare animalieră a diavolului), face din el un omolog al lui Mesia: Cerbul trăieşte 50 de ani, iar cînd îl grăbeşte bătrîneţile şi să pricepe, umblă prin munţi mirosind şi căutînd şărpi supţirei prin găuri. Şi deaca află vreun şarpe, îndată îl ghite (sic!) întreg şi aleargă foarte tare şi să cufundă cu totul în apă şi bea apă multă. Şi deaca bea apa, nu moare, ci mai trăieşte alţi 50 de ani [...].[Ms. BAR 3275]

Reprezentările cerbului vînat (imagine statică de altfel, de vreme ce vînătorul îl pîndeşte pentru a-l săgeta, şi nu îl hăituieşte cum se întîmplă în cazul unei vînători de ciute; cf. M.Coman, MPR I) au inspirat creaţia folklorică universală şi au dat literaturii şi artelor plastice lucrări remarcabile. În cazul nostru, colindul de cerb este o dovadă grăitoare.

PHOENIX – În acest ultim caz, reproduc două fragmente de fiziolog: A. Pildele pasărilor

 Ascultaţi, [a]ceia ce nu credeţi învierea lui H[risto]s pentru o pasire ce să cheamă finiz. Că finizul este mare cap şi este mai mare decît păunul, şi mare la obraz şi [se] spune de dînsul, că este fără soţie. Şi trăieşte cinci sute de ani. După ace[e]a să duce spre răsăritul soarelui şi [a]duce mulţimea mult[ă] de mirezme bune; şi ştiind de moartea sa, că după sute de ani va să moară, deci [ia] scorţişoare şi cuişoare den muntele Savanului, şi să su[i]e la un loc înnalt [sic!]  spre răsărit, şi întinde aripile sale şi stă; şi de razele soarelui să aprinde şi arde de tot, şi să face praf. Dup-ace[e]a din cenuşa lui să face un vierme; iar din viermele acela să face iar finiz pasăre, ca şi întîiu şi zboară în Arabia…[Physiologus, 1777, Ms. fost Gaster, foaia 145b – 146b// reprodus după M. Gaster, C.R. II – p. 109; Alte apariţii: A.G.I./ – transliterare Alexandru Turcu –

 B.

 Poveste iar pentru finiz

 Finizul iaste o pasăre foarte frumoasă, mai frumoas[ă] şi decît păunele. Că păunele are chip de aur şi de argint, iar finizul are chip înpărătesc şi poartă pre capul ei cunună de aur înpodobită cu pietri scumpe; şi călţunii în picioarele ei sînt ca de înpărat. Şi iaste lăcuitoare aproape de Cetatea Soarelui şi petrece 9 ani în chedrii Livanului nemîncată, numai ci să hrăneşte din D[u]hul Sf[î]nt. Iar după acei 9 ani îş umple aripile sale de miroaseale bune. Şi după ce toacă preotul de la Cetatea Soarelui, îndată să duce pasărea aceia cătră preot şi întră amîndoi în beserică. Deci şade preotul înpreună cu pasărea preste penile besericii. Şi îndată arde pasărea aceia întru acel cias şi să face cenuşă. Deci ducîndu-se preotul şi dimineaţa viind iară, o află mitutică; iar cînd vine a dooa zi o află pre dînsa desăvîrşit ca şi mai nainte; şi sărutîndu-o pre însa să duce pasărea iar la locul ei cel de lăcuinţă. /Fiziologul de la [mînăstirea] Bistriţa [din Oltenia], în cea mai veche copie a ieromonahului Serafim, cca. 1700// reprodus după: Cătălina Velculescu, C.P.C.R., p. 181/ – transliterare: C. Velculescu.

---

[1]Cf, *** - Aucassin et Nicolette, Chante-fable du XIIme siècle, mise en français moderne par Gustave Michaut, Paris, Librairie Payot et Cie, p. 124: Ma chante-fable prend fin: l’histoire est dite.

[2] Larousse 1967; R.Grandsaignes d’Hauterive, Dictionnaire d’ancien français, moyen age et renaissance, Larousse, 1947.