vineri, 22 noiembrie 2019

lângă tine. lângă sufletul tău



când ies frunzele din lumea lor de lemn
nimeni nu știe
se întâmplă firesc într-o dimineață când ai impresia
că atunci în acea secundă s-a petrecut toată viața ta
duci câțiva pași câțiva stropi de pe clanța de care tocmai
ți-ai desprins palma

singurele lucruri care vin către tine sunt niște sticle împinse de vânt
și chiar de-ar veni 1000 ar fi același lucru
tot te împinge somnul pe stradă
cu ochii pe jumătate închiși privești la vâslaș
îi auzi cântecul încheieturilor
pe fața lui nerasă i se citește copilăria ce urmează
zâmbește
îți vorbește despre iubire
ce ciudat să-ți vorbească cineva despre iubire în aglomerația de la metrou
un vâslaș

te trece o transpirație ciudată
poate și pentru că cei din jur vorbesc de pomenire de maslu
de faptul că nu a răspuns la telefon deși a sunat de 30 de ori cum cere părintele

pe ușa biroului oamenii fac tic tac fără să aibă habar
tu rămâi cu chestia aia din piept ce se crede la maraton
dar nu spui nimic colegilor
știi că ți-ar răspunde nostalgic că au avut pe cineva drag
care a murit de așa ceva
îți vor da un număr de telefon neapărat să-l suni
neapărat să mori

îl rogi (îl suni?) pe cel născut peste noapte în barcă să te ducă acasă
uite închid ochii îi promiți și îi lovești ochii de aer cu rigla
ce dacă îți scapă cana cu cafea și se rostogolește sub dulap
îți imaginezi apa unui izvor cum vine de dedesubt cum inundă
covorul biroului cum
îți intră pe sub unghii și rezolvă situația

lemnul bărcii e ud dar nu moale (cum e covorul
de aici multe semne de întrebare)
deschizi ochii și îi vezi chipul de fată închizi ochii
deschizi ochii și îi vezi chipul de adolescent închizi ochii
deschizi ochii și îi vezi chipul de cerșetor închizi repede ochii
deschizi ochii și îi auzi chipul de ploaie (întreînchizi ochii - ha!)
împingi cuvinte cu pixul afară din tine
dar nu le spui mai multe cuvinte decât trebuie
nici măcar prin mediumul

pe care l-au adus și l-au pus pe oliță
lângă

duminică, 17 noiembrie 2019

alte trei poezii de Iustin Panța


alți poeți români postați pe acest blog aici


                                                                               sursă foto aici
umbrela

Bănuiam că o să-l găsesc în fundul sălii de așteptare cu cartea în mână și cu sacoșa doldora odihnindu-i-se la picioare - asta îmi amintește cum stătea ea odată pe iarbă, eu veneam din spatele ei, umbra mă devansa, apoi a acoperit-o: ea a crezut că este un nor, mi-a mărturisit câteva clipe mai târziu, și imediat s-a gândit că-și uitase umbrela acasă. Doar că o amuza gândul că va fi udată până la piele și atunci, întâmplător, s-a întors brusc și m-a văzut - nu a fost dezamăgită, a încercat să mă convingă privind în pământ, câte nu făceam, încă de pe atunci, ca să nu ne mai privim în ochi 

o fetiță răsfățată

Dar amintirea aceasta trebuie să-mi dea de gândit: eram un copil, o fetiță, răsfățată și  știu că mă întristam sincer după ce mama se împăca, după mult timp în care nu-și vorbeau, cu o rudă, pare-mi-se o cumnată de-a ei. Pacea lor îmi distrugea bucuria de-a cleveti împreună cu mama pe seama celeilalte femei, de-a râde (cu maliție mai mult sau mai puțin simulată - nevinovată) de unele ciudățenii ale ei, de a o disprețui puțin ... totuși disprețul acela, atțt de condamnabil - îmi dau seama, era ca o boare răcoroasă, o înviorare în plictiseală ce planta seri de-a rândul în mijlocul familiei.
Mi-a spus el odată - dacă într-adevăr raiul există nu știu cât de bine o vom duce acolo (în eventualitatea cuceririi lui), atâta timp cât în acele minunate grădini nu ne vom putea bucura de răul nimănui.

/ea are dreptate/

Aș fi putut lua autobuzul dar am preferat să străbat pe jos drumul până la gară chiar dacă vremea e foarte închisă și drumul este lung - așa trece mai repede timpul. Ziua de ieri nu am reușit s-o umplu cu somnul meu. Mi-a spus ea odată ''tu preferi să te instalezi în angoasă, orice motiv este suficient - faptul că nu te poți vedea în oglindă cu ochii închiși, că după  ce sapi o groapă pământul înlăturat prisosește când vrei să astupi la loc groapa etc., sau chiar și lucruri mai mărunte: vaza din sticlă albă, bomboniera din colțul bufetului, pipa din scrumieră" Poate că ea a avut dreptate: mai deunăzi privind vaza din sticlă albă mi-am dorit mult să fiu vaza din sticlă albă și aprinzându-mi chibritul aș fi vrut să fiu eu cutia aproape goală de chibrituri de pe măsuță, sau să fiu eșarfa vișinie, sau vecinul Gheorghe Totan. Astfel totul s-ar fi simplificat. Sau să mă transform în țăranul care stă liniștit într-un colț lângă sobă și nu-l bagă nimeni în seamă. decojește cartofi copți, ăși pregătește cina

(Lucrurile simple sau echilibrul instabil - 1992)

(poeziile au fost preluate din IUSTIN PANȚA - OBIECTE  MIȘCATE (I) ed Vinea 2003, București)

miercuri, 30 octombrie 2019

Lucrurile de lângă noi ajung nubile - Iustin Panța

alți poeți români postați pe acest blog aici

Dispută
sursă foto


Să te trezești, brusc în fața unui om care raționează,
înaintea unui om fără visuri, care nu cântă,
să te trezești din dans în fața unui om care nu dansează,
a stat pe margine și te-a privit cu ochi de gheață, infailibil.
Zadarnic porți în buzunare busuioc,
te va înfrânge,
te plimbi pe plajă, chiar pe linia curbă ce separă nisipul uscat de cel umed,
se întunecă, pierzi urma liniei șerpuitoare și intri în apă până la glezne,
el îți spune, Te-ai udat, ai să răcești -
biseptol, aspirină Bayer, inhalații, spune, accentuând fiecare silabă,
i-ai răspunde, dar ți s-a făcut deodată frig - poate ai febră

ieri m-am uitat toată ziua la televizor; astăzi am dormit toată ziua (să dormi vreo patru ani...) - mortificare. Tot ceea ce mă face să gândesc peste o anumită măsură începe să mă indispună. Cu grijă fac în așa fel încât gândurile să nu coboare de la suprafață. Este atât de bine așa/ Mâine mă voi uita, iarăși, toată ziua, la televizor. Liniștea adâncă a lucrurilor.

iarăși el are dreptate.
Îți stă la capul patului, îți încălzește ceaiul,
medicamentele -  din șase în șase ore - te va însănătoși
până la urmă


Exil

Ai plecat de trei ani -
în ultimii cinci ani pe care i-ai stat în șară
n-ai mai putut avea nici o slujbă,
ca să trăiești meditai cu ore de germană copii de securiști -
crudă ironie a soartei

ultima oară când ne-ai făcut o vizită am insistat să primești bucata aceea groasă de slănină, dacă n-o poți trece granița arunc-o, și-am spus, tu mi-ai adus două pachete- unul de cafea și celălalt de țigări, le-am fumat împreună, mi-ai spus că pe la voi se fumează foiță, iese mai ieftin, la plecare, ți-am spus să îmi aduci aminte să îți dau câteva pachete de Carpați, nu-i o idee rea, mi-ai sugerat, erai obosit

mi-am pus ouăle în cuib străin, mi-ai scris într-o vedere,
vorbesc într-o limbă și gândesc în alta,
ce să însemne Univers? ți-am scris eu, răspunzându-ți,
uni-vers, un vers unic, o lume în care totul rimează?
Nu, nu... mi-a sosit prompt răspunsul tău într-o scrisoare scurtă,-
în nici un caz asta.

Lucrurile de lângă noi ajung nubile

Lucrurile de lângă noi cresc de parcă ar fi niște copii
și-i privim într-o zi surprinși că au ajuns oameni în toată firea
nu ne vine să credem când le găsim în buzunare țigări
sau când îi surprindem sărutând o fată
Lucrurile ajung nubile, devin mai puternice decât noi,
când le revezi (când, adică, le vezi pentru întâia oară cu adevărat,
așa cum  sunt în realitate)
și-ți dai seama de vigoarea lor, nu-ți vine a crede-
tu ești din ce în ce mai  fragil, mai sfărâmicios -
vaza din sticlă albă acum e ciobită,
îți amintește seara când ea a vrut să așeze acolo garoafele,
vaza i-a alunecat și a spus, Urăsc florile
Bomboniera de pe colțul bufetului are pe fundul ei câteva bomboane de mentă

în clasa a III-a învățăm despre numere mari și învățătoarea ne-a spus că un milion este un număr foarte mare, atât de mare încât dacă ai vrea să numeri din unu în unu până la un milion nu ți-ar ajunge toată viața ca să sfârșești. Lucrul acesta m-a lăsat perplex. Am rugat-o să scrie numărul pe tablă și a scris 1.000.000.(Poate că numărul acela a fost pentru mine prima reprezentare falsă a zeilor). Crescând, întâmplarea din clasa primară îmi revenea uneori în memorie, mergând pe stradă, în timpul cinei, când făceam dragoste etc.Ajunsesem la vârsta la care un simplu calcul mi-ar fi dovedit dacă învățătoarea spusese atunci adevărul, și totuși amânam  să fac o socoteală de câteva minute ce mi-ar fi dovedit că se poate număra până la un milion în câteva luni (cu pauze rezonabile de masă, somn etc) Amânarea a avut asupra mea influențe nefaste, mi-a creat nenumărate stări negative, uneori, în câte o împrejurare plăcută îmi amintesc brusc că nu puteam număra într-o viață de om până la un milion și toată seara aceea era întru totul ratată. Și adevărul este că modesta și, la urma urmei, buna mea învățătoare, nu a fost singurul dascăl de care trebuia să ascult

topite definitiv, fac corp comun cu metalul
și nimeni nu îndrăznește să o curețe.
Eșarfa vișinie a dispărut,
Scrumiera s-a spart de curând, praful încă nu s-a depus
pe locul unde a stat și o pată rotundă, de curățenie
întrerupre uniformitatea prafului de pe bufet.
Nu s-a spart, de fapt a fost furată, cunoaștem și hoțul.

(poeziile au fost preluate din IUSTIN PANȚA - OBIECTE  MIȘCATE (I) ed Vinea 2003, București)

luni, 28 octombrie 2019

în realitate fac pe mine de frică



Atât de supărat eram când urcam la tine.
Atât de supărat încât am uitat să mă opresc și am continuat să urc.
Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau
cine știe de când și până. Ajungeam din urmă oameni mai supărați, mult
mai îngândurați decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,
ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,
si mă mint că am emoții pentru marea trecere a sufletului său,
dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire
că voi urma eu. Așa e când îți moare cineva foarte apropiat, atunci e ca și când moartea
te bate pe umăr dar nu te întorci și tu, este suficient persoana dragă,
tu bocești, dai de pomană să uiți, dar nu te întorci și ai o jenă pe umăr tot restul vieții, trăiești cu ea, o
porți ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îți spun prima oară când o să ajung la ușa ta
pe care scrie Fam. Escher, dar ușa ta nu se zărea și asta (ca să fac o rimă)
nu mă deranja. Simțeam că se depărtează pe măsura pașilor
sau chiar pașii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii
Că ar sta Divinitatea, am continuat să îți spun în gând.
Și m-am simțit ca și când ai fi auzit, ca și când te-ar fi supărat ironia și
ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.
Neștiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea
la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.
O părere de rău m-a cuprins că îți spusesem ce ți-am spus. Și în plus de asta urcam nu mă puteam opri
să te iau în brațe și așa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai și tu prin tâmpla mea
și asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul
dar deja auzisei ce spusesem prima oară, așa ceva nu se uită, nu se șterge, se poate
Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul
tău se desprinsese de ființa ta, de epiderma fără cute,
în timp ce urcam spre tine și restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.
Și mâna mea îmbrăca o mănușă din praful de pe balustradă, așa cântăream trecerea timpului
spre tine. Mă gândeam să îți spun una bună auzită pe scară în treacăt,
despre un mort care după mii de ani (cel puțin) iese din groapă și fiind beznă, pentru că venise
între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.
La fel și alți morți, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.
Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să
aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot
opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îți țin în gură chipul de ceafă
ca pe un pui de pisică.

marți, 22 octombrie 2019

Sonetul MCMLXXIX

Dacă este ceva care contează acum, în aceste cuvinte groaznice prin care trecem, este
Pauza tipografică care se întinde între titlu și primul vers, având greutatea unei iubite supărate,
Fiind o pauză necesară, o liniște care depășește cu foarte mult granițele emoțiilor unui tânăr
Gata să înceapă să își intre într-un rol care va deveni, cu timpul, rutină în iubirea-i.

Și ce mai contează după aceea, în corpul poeziei care, iacă, se târăște, este încăpățânarea
De a scrie în strofe a câte patru versuri pentru a da, intenționat, falsa impresie la prima
Vedere a cititorului că această poezie este scrisă în vers clasic, mai mult, că este un sonet
În care se vorbește redundant, deci liniștitor, despre iubire și nu numai despre iubire.

(Aici cititorul face o lungă speculație legată de titlu și așa mai departe). În continuare
este de urmărit greutatea scriitorului (să nu-I zicem poet până nu cântă iar cocoșul)
de a menține vie atenția cititorului, fie el unul avizat, în acest timp fragil al poeziei de față;
este greutatea de a-l face să priceapă că se desface în fața lui actul scrierii resort cu resort.

Orice cuvânt desfăcut aici, mânjit cu un anumit tip de vaselină pentru a funcționa mecanismul
Întregului, este o armă în sine; și iată cum datorită punctului în care s-a ajuns toată poezia devine
banală, redundantă (s-a mai folosit acest cuvânt aici), falsă deloc liniștitoare și nu doar cea de față.
de-a bușilea prin aer!