Cronica Pariului pe Prietenie 11 martie 2012 - Portretul unui gand - Ovidiu Scridon si invitatii sai

Sorin Teodoriu despre Pariul pe Prietenie care a avut loc Dumincă, 11 Martie 2012


În oricare din noi se găsesc contradicţii, gânduri, opinii şi numai un accident aduce la suprafaţă marea pasiune pentru cântec ori poezie ori teatru. Descoperi într-o bună dimineaţă o poftă nestăpânită de scris, un mesaj, o stare de fericire sau tristeţe, lucruri pe care trebuie să le împărtăşeşti. Prietenii nu-ţi sunt aproape, ai o coală de hârtie şi un creion, o chitară şi astfel pasiunea se concretizează în cea mai sensibilă artă. Filozofia vieţii constă în puterea de a ştii să împrumuţi realităţii ceea ce îţi lipseşte în acel moment sau de ceea ce îţi este cu adevărat dor.

În felul acesta apar rândurile care mai târziu se transformă în literatură sau în cântec. Ca să scrii trebuie mai întâi să simţi, ca să cânţi trebuie mai întâi să iubeşti, lecţia despre simţire nu ţi-a fost predată în nicio şcoală, simţirea o ai înăuntrul tău.

Cantautorul Ovidiu Scridon are această simţire, iar duminică a lansat volumul lui de debut (poezie cântată), intitulat Portretul unui gând - prefaţă Clara Mărgineanu.


Clara Mărgineanu si Ovidiu Scridon


Clara Mărgineanu



Despre sensibilitatea artistului se poate vorbi mult, unii o iau în râs, uitând că tocmai această stare creează cântece şi poeme. Zici: îmi place muzicianul sau poetul acesta pentru că transmite stări. Iar muzica şi versurile chiar asta fac, transmit stări.

Îi mulţumesc lui încă odată lui Ovidiu Scridon pentru prezenţa din seara aceasta, la Pariu pe Prietenie, a Iuliei Guşatu.


Remember scenete din alte vremuri: Andreea Vraja şi Sorin Teodoriu.


Ovidiu Scridon


Felix Crainicu (Radio România Actualităţi) şi Ovidiu Scridon


Grupaj poetic semnat Monica Manolachi


Excepţională prestaţie: Dan Vasilescu



Nu i-am mai ascultat de mult, de la drumul de toamnă făcut la Călăraşi. De la cafeneaua dinaintea întâlnirii, de la scena cu frunze mari şi galbene, de la prima noastră fugă din Mojo, Pariu pe Prietenie Călăraşi.

Rar mi-a fost dat să simt privind doar la chipul şi atitudinea scenică a familiei Ojog.  Atât de expresivi sunt, atât de uşor îşi trădează stările atunci când cântă, încât întregul publicul îi poate pricepe în acelaşi fel.  Tocmai acest lucru îl consider extraordinar la Fox Studis: Tatiana şi Marius Ojog.



Dacă în epoca trecută s-a scris în exces poezie patriotică şi ea a fost confundată cu ridicarea osanalelor la adresa conducătorilor, acum ea este negată, parodiată, catalogată, etichetată şi aruncată la gunoi. Puţini poeţi îndrăznesc astăzi să mai scrie poezie patriotică, de parcă patriotismul ar fi o ruşine naţională.

Patriotismul nu-i brăţară sau papion... sau pălărie...
să-l porţi sau nu,
să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine ţie.

Te naşti cu el, ţi-e-n datul sorţii,
n-ai cum să-l lepezi după  tine,

îl porţi ca pe o cămaşă-a morţii,
nu-l cumperi de la curţi străine şi de vândut, n-ai cum să-l vinzi 
pe un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de suflet vechi şi de credinţi.

Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală,
plâng de ruşine că am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală
în gura ştirbă a nu ştiu cui ce molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.

Versurile sunt semnate Tudor Gheorghe.  El nu s-a sfiit să sublinieze latura patriotică în spectacolul de acum un an, intitulat DEGEABA.  Şi Tudor Gheorghe nu este singurul care se încumetă să mai scrie poezie patriotică.

Cine îl cunoaşte pe Radu Pietreanu?  Poetul şi muzicianul Radu Pietreanu?  Nu, nu vorbesc despre Vacanţa Mare, încă sunt mulţi care îi asociază numele cu acest grup care a existat de mult. Eu întrebam cine cunoaşte sensibilitate lui Radu Pietreanu poetul, recitatorul, muzicianul? Despre volumul de poezie prefaţată de Clara Mărgineanu. Extraordinar de mulţi oameni frumoşi descoperă Clara Mărgineanu, extraordinar de mulţi!...
Radu Pietreanu!


Ovidiu Scridon si Dan Vasilescu


Ovidiu Scridon si Radu Pietreanu


Ştefan Ciobanu surprins la aceeaşi masă cu o tânără domnişoară


Viitoarea genera ţie la posturi


Clara Mărgineanu si Ovidiu Scridon


Ovidiu Scridon si Fox Studis


Alex Turcu surprins şi el cu o tânără domnişoară (să nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţe - se prefăcea preocupat cu aplauzele)


Iulia Guşatu


Ora de linişte


Andreea Vraja în acţiune


Radu Pietreanu cu valoarea crescută citindu-ne din carte

 articol semnat de Sorin Teodoriu 

Paul Păun

Paul Păun sau Paúl Yvenez (născut Paul Zaharia pe 5 septembrie 1915, București și decedat la 9 aprilie 1994, Haifa) a fost un artist și poet suparealist român, fiind de asemenea un doctor în medicină și chirurgie. Debutează la revista Alge în 1930, cucerit fiind de Poemul invectivă al lui Geo Bogza. În 1933 e condamnat pentru pornografie în procesul intentat de Nicolae Iorga. După 1939 e prezent în grupul suprarealist român, alături de Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca (care colaborase anterior cu Păun la Alge) și Dolfi Trost. 

Exemplu de desen infranegru desenat de Paul Păun.

De asemenea a scris la unu, Viața imediată, Meridian, Azi, Viața românească și Reporter și a expus desene în diverse galerii la Londra, Tel Aviv și Haifa. A brevetat așa-numitele "lovaje" și "desene infranegre" și a inventat "afumăturile" (sticle de lampă cu gaz afumate).

El a considerat arta "o invazie pe tărâmul imaginarului", "o intervenție permanentă și himerică în misterul creației permanente".

epitaf pentru omul bou

Aici zac eu

omul bou;

de ochii mei cât un ou

aţi râs la muzeu.

Nu ştiu cum am murit

ca un om sau ca un bou de căruţă

dar cred că am murit cum se moare:

întâi moartea te doare

cum ţi-ar cădea în cap o băliguţă

pe urmă nu te mai doare şi e bine

dacă eşti om ori bou sau oricine

şi la sfârşit de mai multe ori

îţi pare rău că mori.

Mama mea era ciobăniţă

să vă spun?

şi tata era taur

iar din încolăcirea lor de balaur

a ieşit un prunc bun

fără frunză de viţă.

Sau poate că tata era cioban

şi chel

iar după un an

o vacă spumoasă ca o oală

i-a născut un viţel

cu pielea prea de tot goală

şi spână

care seamănă cu pielea de stăpână.

Când m-am făcut bou mare

m-au trimis la plimbare

ca să câştig.

Fiindcă afară era frig

am intrat unedva la întâmplare.

Acolo am stat multă vreme

cei de-acasă m-au pierdut

ori au uitat să mă mai cheme

am mâncat ca orice bou, paie

şi ca orice om am iubit în odaie

o femeie foarte frumoasă  

care sta mereu cu burta pe masă.

Să vă mai vorbesc?

Într-o noapte a fost urât

atât de urât

încât

am crezut că mă ling periile dracilor

că fierb în mine în sec

fierturile vracilor

că mă înec şi că moare

domnişoara frumoasă fără mâini şi fără picioare.

Să vă mai vorbesc?

În noaptea aia am vrut s-o iubesc

pe fata care sta pe piedestal

cu mâinile în ea ca într-un şal

(şi ea

mă iubea).

În noaptea aia a vrut să-l iubească

pe omul bou cu limba şi oasele iască.

M-am apropiat

şi am îmbrăţişat-o.

Ea nu m-a îmbrăţişat.

În odaie era linişte şi erau multe paie

dar afară oamenii întregi

se jucau cu zgomotul ca nişte regi

cu o minge.

M-am apropiat şi i-am înfipt dinţii

în gingie,

ea a dat capul pe umăr ca sfinţii

ochii mei şi smocul meu de păr

limba mea uscată

ochii mei ca un măr

limba mea ca o bucată

de păr

ochii ei de femeie adevărată

atunci...

ochii ei lungi

şi gura ei

atunci...

şi botul meu făcut pentru vaci

nu pentru femei

atunci...

mâinile mele şi-au adus aminte

că nu are craci.

Eu m-am făcut un bou cuminte

ea a uitat să plângă

ea n-avea nici mâna dreaptă nici mâna stângă

nici piciorul drept nici piciorul stâng

eu am uitat să plâng

şi amândoi ne uitam înainte.

Gândul care m-a omorât

era un gând urât

căci o vorbă bătută a ieşit din chin

şi-am întrebat-o

pe ea, femeia fără mîini şi fără picioare

şi i-am spus blestemato

de ce nu te faci manechin.

Ea n-a simţit

c-o doare

dar eu am murit.

M-am îngropat pe întuneric

într-un foc cât o biserică.

După dric mugeau boi

cu ochii lor ca ai mei

cu ochii lor negri si moi

boi care behăie la înmormântare ca nişte miei

cu ochii lor întunecoşi şi goi

şi erau şi oameni printre ei.

Era întuneric după dric şi boi mergeau încet

nu m-au primit nici Moise

nici Isus

nici Mahomed

oamenii împreună cu boii

m-au ars pe pământ

ca pe un bou

sau ca pe un sfânt

nou.

Iar în locul unde mi-au adunat ultimii peri

am scris pentru femeia-bust, de primăveri

că aici zac eu

omul bou

cu ochii cât un ou

care a vrut să iubească la muzeu.

unu, an V, nr. 45, mai 1932

Poezia, condamnare la moarte - Liviu Antonesei

un frumos articol semnat de Liviu Antonesei, publicat pe 27 feb. în adevărul

Leo Butnaru ne oferă o carte cutremurătoare, o antologie a suferinţei paroxistice a poeţilor «în vremuri secetoase».

Se spune că atunci când te afli în oarece suferinţă e bine să-ţi îndrepţi atenţia către lecturile uşoare, de delectare, eventual umoristice. În ultima săptămână, aflându-mă într-o asemenea situaţie, nu am ascultat deloc acest sfat - am parcurs numai lecturi grele, chiar dure. Pe principiul, dacă tot eşti o scurtă bucată de timp numai cu tine, mai bine să te gândeşti la cele esenţiale decât la toate prostiile cotidianului. Între altele, am citit şi recitit adesea cutremurătoarea antologie „Avangarda - Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă)", operă realizată de excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, unul dintre cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată. A tradus, între alţii, pe Maiakovski şi pe Velimar Hlebnikov, ambii „sinucişi" în împrejurări neelucidate, Viaceslav Kuprianov, Ivan Ahmetiev etc. Cu acest volum, Leo îşi încheie proiectul dedicat avangardei ruse, început cu cele două volume, de aproape o mie de pagini, dedicate poeziei, prozei şi teatrului, apărute acum cinci ani tot la Iaşi.

Leo Butnaru încheie, acum, un proiect, dar îl şi încununează. Sunt reuniţi în cele circa trei sute cincizeci de pagini 52 de poeţi sovietici care au cunoscut în modul cel mai direct şi brutal „teroarea comunistă"- poeţi împuşcaţi de NKVD fără judecată, poeţi dispăruţi în măruntaiele Gulagului, uneori fără a se cunoaşte precis anul morţii, poeţi închişi, eliberaţi şi reabilitaţi, apoi închişi din nou şi asasinaţi, poeţi care s-au sinucis sub presiunea terorii şi poeţi care „au fost sinucişi".

Câteva dintre numele mari: Anna Ahmatova, Ossip Mandelstam, Nikolai Gumilov, Marina Ţvetaeva, Daniil Harms, Boris Pasternak. Sigur, cel din urmă nu a fost nici închis, nici asasinat, însă, după publicarea în străinătate a romanului „Doctor Jivago" (1957, deci după destalinizarea lui Hruşciov!) şi, mai ales, după acordarea Premiului Nobel pentru Literatură (1958), este victima unei campanii denigratoare uriaşe în presa sovietică, este exclus din Uniunea Scriitorilor, izolat şi anchetat. Premiul avea să fie primit, abia în 1989, de fiul său!

Cu ce s-au făcut vinovaţi aceşti 52 de poeţi - cărora li se adaugă alte sute, mii de victime din lumea artistică în ansamblu! -, ce au făcut ei atât de grav şi periculos pentru ordinea sovietică de au meritat întemniţarea, ostracizarea, moartea? Mai întâi, au scris poezii. În al doilea rând, au crezut că libertatea este valoare supremă pentru orice om, cu atât mai mult pentru un artist. Şi au plătit poezia cu viaţa, poezia devenind astfel o condamnare la moarte. Platon se mulţumea să-i alunge - în scris, nu în fapte! - pe poeţi din cetate. Dar Platon a trăit în, încă, blânda Antichitate! Libertatea ca inamic al ordinii, libertatea gândului şi a expresiei drept crime sunt, din păcate, nişte invenţii de-ale noastre, de-ale modernităţii. Nu că n-ar fi existat Inchiziţia, de pildă, dar aceea nu lucra la proporţii statistice atât de copleşitoare precum totalitarismele moderne, fie ele de factură fascistă, fie de obedienţă comunistă.

Şi, totuşi, la sfârşitul lecturii, nu eşti deprimat, ci mai degrabă împuternicit. Îţi dai seama că poetul adevărat este un virus al libertăţii, că el poate fi torturat, ucis, însă nu aneantizat. Poate că nu există o metaforă mai puternică a libertăţii poetului, indiferent de condiţiile exterioare, decât imaginea lui Mandelstam, în ultimele luni dinaintea sfârşitului, scrijelindu-şi poeziile pe coaja mestecenilor din lagăr. Acel Mandelstam, care, în 1922, lucid, scrisese cuvintele acestea premonitorii: „Veacul meu, fiara mea...". Da, un veac-fiară pentru sute de milioane de oameni, pentru foarte mulţi dintre ei fiind fiara ultimă, fiara de la „capătul tunelului"... Mulţumim Leo Butnaru, antologia ta îi va împuternici pe mulţi! 

Liviu Antonesei este scriitor şi jurnalist. Din aprilie 2010 susţine o rubrică săptămânală de comentariu politic în „Adevărul".

text preluat din: adevărul

noaptea vine ca o tornadă

ți-ai învelit amintirile în indigo
și ai lăsat țigările pe malul celălalt
fiecare zi în care nu mai fumezi
o faci stea și o strângi în pumn
pentru copila pierdută pe linia vieții


îți aduci aminte
cum doi fildeși de lebădă
întorceau ceasurile pe dos ca pe ciorapi
cum se plimbau pe sârmă două respirații fierbinți
cum admiram pianiștii din frunzele de toamnă


în buze stă înfiptă insigna tăcerii
noaptea vine mereu ca o tornadă
toate visele trosnesc din încheieturi luate pe sus
ceva le oprește totuși să urle de spaimă
dar tu stai neclintită în fața casei tale
ca o fântână
pe o piatră de temelie furată din pieptul meu

dragostea pe sârmă

pe coridorul lung ne așteaptă mereu
o băbuță
undeva departe pâlpâie un bec
tot timpul se aud picături

după ce facem dragoste
vine acrobatul de la circ
înalt cât un felinar
și ne învelește cu ziare
trântește ușa se face noapte

la toți începe să ne cadă tencuiala în cap

GHERASIM LUCA

Gherasim Luca (sau Gherashim Luca) (23 iulie 1913 - 9 februarie 1994) a fost un teoretician al suprarealismului şi un poet evreu român, frecvent citat în operele cuplului Gilles Deleuze si Félix Guattari. Aderă de foarte tânăr la mişcarea avangardistă, fiind un membru marcant al grupului de la Alge (1930, 1933). În cadrul celui de-al doilea val suprarealist, se alătură grupului format din Gellu Naum, Victor Brauner, Jack Herold.
S-a născut la Bucureşti, şi era fiul unui croitor evreu. Vorbea patru limbi, idiş, româna, germana şi franceza.
Din 1938, a călătorit frecvent la Paris, Franţa, unde a intrat repede în cercurile mişcării Suprarealismului. Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial şi accentuarea antisemitismului în România l-au forţat să se autoexileze.
Din 1945 până în 1947 a fondat un grup de artişti suprarealişti, din care mai făceau parte Gellu Naum, Paul Păun, Virgil Theodorescu şi Dolfi Trost.
La scurt timp, au început să publice, inclusiv poeme în limba franceză. A inventat cubomania şi, cu Dolfi Trost, a fost autorul celebrului manifest "Dialectica dialecticii".
Hărţuit în România şi capturat în timp ce încerca să fugă din ţară, auto-intitulatul "étran-juif" a părăsit România în 1952, şi s-a mutat la Paris, prin Israel.
Într-o „lecţie de cubomanie în viaţa de toate zilele” Luca recomanda, pe urmele lui Tristan Tzara: „Alegeţi trei scaune, două pălării, câteva umbrele, câteva pietre, mai mulţi arbori, trei femei goale şi alte cinci bine îmbrăcate, şaizeci de bărbaţi, câteva case, vehicule din toate epocile, mănuşi, telescoape, etc. Tăiaţi totul în bucăţi mici (de exemplu, 6x6) şi amestecaţi-le bine într-o piaţă largă. Reconstituiţi după legile hazardului sau cum vi se năzare şi veţi obţine peisajul pe care vi l-aţi dorit întotdeauna”.
La Paris va colabora cu alţi artişti celebri (Jean Arp, Paul Celan, François Di Dio şi Max Ernst), producând un număr impresionant de colaje, desene, obiecte sau texte-instalaţii.
Din 1967, a citit fragmente din opera sa la Stockholm, Oslo, Geneva, New York City and San Francisco. Documentarul TV din 1988, portretul său realizat de Raoul Sanglas Comment s'en sortir sans sortir, l-a făcut extrem de popular în Europa.
Cu toate acestea, în 1994, a fost evacuat din apartamentul său, sub pretextul unei curăţenii generale. Luca, care a locuit timp de 40 de ani în Franţa, fără nici un fel de acte, a avut o singură reacţie. Pe 9 februarie , la vârsta de 80 de ani, s-a sinucis, sărind în Sena, exact ca prietenul sau, Paul Celan.

Tragedii care trebuiesc să se întâmple

Sunt liber

şi pot observa cu deosebită atenţie lucrurile care mă înconjoară

degetele mele tremurătoare ca nişte plopi şi scurte ca nişte gloanţe

au strâns cu putere gâtul alb de femeie

aşa cum poeţii vechi strângeau în obişnuitele lor accese de dragoste

pentru natură

florile – oile – câmpul şi stelele

poeţii de azi, poeţii cu degetele tremurătoare ca nişte plopi şi scurte ca nişte gloanţe

au fiecare acasă câte un gât alb de femeie care trebuie asasinat

luciditatea cu care vom privi după aceea lucrurile care ne înconjoară

e atât de necesară

şi limba lor violetă, ce spectacol caraghios.

Acuma fiindcă suntem liberi plimbarea noastră pe străzi prezintă o importanţă de care trebuie să ne dăm bine seama:

femeile sunt mai elegante şi mai provocatoare, azi

domnii mai zâmbitori

vitrinele magazinelor mai încărcate şi mai luminoase

şi buzunarele noastre de obicei pline cu bomboane şi cu bileţele

conţin pietre de toate mărimile.

Odată cu noi au ieşit să se plimbe şi alţi oameni pe marile bulevarde ale oraşului

ei au degetele albe şi grase ca nişte bucăţi de slănină, ei au degetele în buzunare

şi alături de ele, pe lângă ultima fotografie a iubitei, şi o batistă plină cu muci.

Poeţii de azi, poeţii cu degetele tremurătoare ca nişte plopi şi scurte ca nişte gloanţe

poeţii cu pietre de toate mărimile prin toate buzunarele

trebuie să ştie că singura greutate e spargerea primei vitrine întânlite pe marile bulevarde

fiindcă celelalte vitrine se sparg de la sine

după cum e de ajuns să stingi o singură stea ca pe urmă celelalte stele să se stingă de la sine.

Cer iertare pentru comparaţia cu steaua

poeţi,

e o amintire din vremurile de altădată

când mă extaziam în faţa pomilor înfloriţi şi leşinam la fiecare răsărit de soare.

Poeţii de azi, poeţii cu degetele tremurătoare ca nişte plopi şi scurte ca nişte gloanţe

pot azvârli cu pietre în comparaţia cu steaua

va fi poate prima vitrină pe care veţi sparge-o

şi celelalte vitrine se sparg de la sine.

(1933) inclusă în antologia Literatura românească de avangardă alcătuită de Marin Mincu ed. Minerva 1983 

Cuvânt de deschidere la o expoziţie de pictură

doamnelor şi domnilor
astăzi vi-l vom aduce în faţa dumneavoastră pe cel mai tare om din lume
intraţi, domnilor, intraţi doamnelor
omul ăsta-i mai tare ca piatra
omul ăsta-i mai tare ca săgeata
omul ăsta-i mai tare ca maciste
domnilor
într-o singură mână duce patruzeci şi patru de femei una şi una
într-un singur cap duce doi ochi unu şi unu
şi ochii sunt plini cu păcură şi cu pumnale, domnilor
nu vă uitaţi la el că e mic şi pipernicit ca o râie
el scoate oamenii din pământ
el rupe cerul
şi se luptă cu morţii
cine nu l-a văzut noaptea urlând cu câinii
îl va vedea aici, domnilor
cine nu l-a văzut noaptea muşcând cocoanele
îl va vedea aici, domnilor
în capul lui s-au strâns toţi dracii
în deget are sânge şi o pisică care plânge
noaptea el se mai joacă în beţe cu stafiile
şi cu muierile,
hei tu de colo cu cuşma pe-o ureche
hei tu cocoană cu ţâţele mai deschise ca la o panoramă
şi tu hei gunoierule
hei negustorule
hei cerşetorule
nu vă mai căutaţi prin buzunare
că spectacolul cel mare e pe gratis
mai gratis decât iarba cucului
mai gratis decât frunza nucului
mai gratis decât fesul turcului
ha ha ha ce se vor veseli nebuni

doar aşa

locuiesc într-un somn
sub un soare de cenuşă


un ochi seamănă cu o limbă de clopot
cu celălalt hrănesc


durerile trec de pe un umăr pe altul
traversând brâna din ceafă
dar aşa e bine
aşa abureşte pielea


aşa îşi arată sângele colţii

naum mă înțelege

tăcut
cum era în burta mă-sii
naufragiat
cu așchii ieșindu-i prin riduri
îmi privește amintirile cum se joacă prin creier
ca niște copii în parcul de distracții

scoate pe buze balonașe de salivă pline cu stuf
cu gâze sau cu străzi de la amsterdam

când vine taxiul și mă ia
spre aceeași munți cu alte pietre
imaginea lui mă urmărește
ca o poză lipită pe oglinzile retrovizoare

ca un glonț ce nu vrea să-mi intre în țeastă


poate va ieși din apă cândva
într-un costum de scafandru
și mă va lovi peste obraz cu un aristotel
pe care să-l folosesc după ce îmi trece durerea
drept vâslă

FÃRÃ POEZIE SE POATE TRÃI, DAR NU MERITÃ

Interviu

"FÃRÃ POEZIE SE POATE TRÃI, DAR NU MERITÃ"

interviu cu George Vulturescu, realizat de Grigore Soitu
octombrie 1994. text preluat de pe blogul Cenaclul de marti.


Sfîrsit de august 1994, Tîrgul Estival de Carte, statiunea Neptun. Primind o "invitatie" telefonicã de la directorul revistei Poesis din Satu Mare, singura din tarã care se ocupã exclusiv de poezie, am pornit împreunã cu Mircea tuglea la recenzarea standurilor de carte, oprindu-ne la cel reprezentat de poetii Daniel Corbu si George Vulturescu, respectiv editura Pantheon si revista Poesis. Anul trecut, la "Zilele Poesis", premiul pentru promovarea legãturilor culturale româno-italiene si contributia la studiul textualismului românesc a fost acordat domnului Marin Mincu, decanul Facultãtii noastre de Litere, iar în ultimele numere ale revistei Poesis veti descoperi doi tineri poeti constãnteni. Iatã deci cîteva argumente în plus pentru rîndurile care urmeazã.


1. Poesis, ca revistã de teoretizare poeticã, a optat pentru o categorie de genul "generatie", "promotie", "stil", sau s-a situat în afara oricãrei delimitãri?

G.V. - Poesis se întîmplã sã vinã dinspre margine spre centru. Ea nu a rãmas, însã, "în afara oricãrei delimitãri". Ca orice drum spre Ithaca, consider revista nu numai cu ce a pornit, ci împreunã cu bogãtia întregului drum parcurs în cei cinci ani de existentã. Mã refer, desigur, la colaboratorii - tot mai valorosi - care au înteles sã ni se alãture; ei sînt "bogãtia" acestui drum, ei sînt adevãrata revistã. E adevãrat, majoritatea dintre ei sînt poeti din generatia - asa zisã - optzecistã. Dar n-am gîndit nici o clipã aceastã revistã pe "grupuri", sau "promotii"; cititorul va gãsi frecvente studii despre clasici, multe eseuri despre generatia interbelicã, poeti care sînt azi la vîrsta maturitãtii dar si tineri debutanti. Pentru cine întelege dialectic lucrurile, complexitatea relatiilor dintre generatii nu poate fi redusã la boxa unor "serii" sau "grupuri" fãrã riscul de a crea false valori.

2. Cronologic, George Vulturescu face parte din "generatia '80". Acordã poetul generatiei "durata" lui Thibaudet (circa 30 de ani), ceea ce ar duce la periodizarea optzecismului între anii 1980-2010, sau considerã cã aceasta este o stare de spirit?

G.V. - Mai aproape de noi, Laurentiu Ulici are periodizãri mai nuantate...Da, cronologic, fac parte din generatia '80. si ea face parte din vremea vietii mele. Dar, oare, e suficient un dat "cronologic"? A fi, în Bucuresti sã zicem, lîngã excelenti profesori - care sînt si referenti la concursurile de debut ale unor edituri - si în Satu Mare, expediind plicuri pentru concursuri aberante de debut, socotindu-ti banii pentru trenuri, vezi cã nu-ti mai ajutã la nimic sã fii contemporan cu "generatia X". Din acest joc, uneori nedrept, al geografiei, al locului, te smulgi - sau nu - cu greu sau cu tot lutul dintre rãdãcini. A, despre "starea de spirit" este cu totul altceva...Pot spune ca sînt dintre cei care au "adulmecat" aerul tare al generatiei mele, prin corespondentã cu multi prieteni poeti din tarã, la diferite colocvii (cel mai renumit - la Tg.Neamt), la cîteva cenacluri. Desigur, cel mai mediatizat si mai organizat a fost Cenaclul de Luni. Nu l-am putut frecventa din cauza distantei, dar am citit o datã. Acolo a fost, fãrã îndoialã, un focar de culturã, acolo limbajul poeziei contemporane s-a racordat la limbajul poeziei occidentale. Am retinut însã, de peste tot, doar focul. Am lucrat singuratic asupra paginilor mele, precum lupii din codrii mei sãtmãreni: nu-i vedem, dar stim cã sînt acolo. Astfel cred cã existã si poetul despre care întrebati...

3. în "Poeme din ev-mediul odãii" (Litera, 1991) gãsim: "Aha, vã hliziti la aceste versuri? Ati pus ceva / în ele? Sînt numai firimituri de turtã dulce pentru / custile de prins soarecii lirismului..." întrebarea ar fi dacã astãzi ironia si lirismul sînt într-adevãr polii complementari ai registrului poetic, sau dacã - asa cum se deduce din versurile citate - lirismul este un reziduu al ironiei?

G.V. Cu mult înainte de a-l putea citi pe V.Jankélévich (L'Ironie), care spunea ca ironia este un "concept deschis", pluralist, am simtit în satul meu forta si vraja cuvintelor de care nu mã mai pot desprinde. "Ironia înseamnã suplete, adicã extrema constiintã. Ea ne face atenti la real " scrie acelasi autor. Iar din satul meu stiu cã omul fãrã simtul ironiei este ursuz, se usucã si piperniceste precum pomii pe dealuri sãrace. Nu vorbesc despre pãsunismul celor care "le chiuie inima si le behãie sufletul de dorul satului în care s-au nãscut" (precum zice, într-un pertinent pamflet din "Saeculum", Ion Negoitescu) ci despre savoarea cuvintelor din sat, despre tãisul si seva lor. Redînd aceastã rezonantã initialã a cuvintelor, textualismul meu (atît cît este) are o oarecare coloraturã...

4. Citez din acelasi volum: "pentru tine cuvintele se zidesc în somptuoase odãi / se dizolvã-n varul peretilor si se bat în cuie". Au aceste versuri vreo legãturã cu recenta aparitie la Casa de editurã Pantheon a volumului "Orasul de sub varul peretilor"?

G.V. - Da, ati gãsit firul, legãtura... Oare nu se spune cã scriem mereu o singurã carte? Cine va fi scris la lumina lumînãrilor si va fi vãzut nãmolurile umbrelor irumpînd în noapte de sub albul peretilor va auzi, sper, în aceste versuri strigãtul fiintei surpîndu-se în odãile sãrace ale veacului...

5. în volumele pe care le-ati publicat pînã acum substanta poeticã este, într-un fel, agresatã de "fotografii" ei. Acest "negativ" al poeziei a fost utilizat pînã la epuizare sau mai poate fi încã "developat"?

G.V. - în cartea mea de debut, "Frontiera dintre cuvinte" (1988), deci în plin "optzecism", era o întreagã reactie fatã de supralicitarea ochiului - a poetului/aparat de fotografiat. Poemul care adunã de-a valma "totul" îmi pare a avea ceva din izul borcanelor de murãturi, al conservelor. Tot mai departe de sensul unui "vis încremenit" eminescian, fotografia (a se vedea admirabilele studii despre fotografie ale lui Roland Barthes si Susan Sontag) ucide poemul. în volumul amintit citam un motto pe care îmi place sã-l reamintesc:"Fotografia dobîndeste putin din demnitatea care-i lipseste cînd înceteazã de a fi o reproducere a realului si ne aratã lucruri care nu existã" (Marcel Proust).

6. în poezia pe care o scrieti se observã cã numele Ion/Ioan se repetã ca o voce interogativã, sententioasã, precum în acel "Poem negru cu Ion" din recentul volum. Acest nume are o valoare de simbol crestin sau este o parafrazã a tãranului român?

G.V. - La debutul meu din revista "Familia" (1, 1973), în cuvîntul de întîmpinare, stefan Augustin Doinas nota despre asta: "...G.V. îsi construieste poemele la modul orchestral: o voce, un personaj, o altã ipostazã a celui ce vorbeste, intervine adesea, într-un fel de dialog...". Se pare cã îmi rãmîne acest "mod orchestral", sau se amplificã. Acest "Ion" este, cu sigurantã, satul meu de sub codru: un personaj colectiv. Am venit cu satul dupã mine, îl port în suflet. Dar, în acelasi timp, "Ion" este si sfîrsitul limbajului de la tarã, moartea unui limbaj în care metafora ne mai putea restitui divinului. Dupã el urmeazã gradul zero al limbajului, pãtratul alb pe fond alb al lui Malevici...

7. Am întîlnit în "Poeme din ev-mediul odãii" un titlu: "Raport cãtre Nichita Stãnescu". Cum credeti cã au receptat optzecistii poezia sa?

G.V. Nichita Stãnescu este astãzi contestat. Gheorghe Grigurcu, mai ales, are argumente vehemente, dar foarte pertinente. Optzecistii însã... Unii s-au purtat ca si cum înaintea lor n-ar fi existat puternica avangardã româneascã. "Antologia" si studiul lui Marin Mincu din 1983 au fost binevenite. Regãsirea acestui filon aurifer (Urmuz, Tzara, Vinea, Voronca, Naum, Trost, Luca etc.) s-a fãcut prin Nichita Stãnescu. El pregãtea deja limbajul poetic pentru investigatiile optzecismului.

8. La Tîrgul Estival de Carte din statiunea Neptun ati obtinut un premiu pentru volumul "Orasul de sub varul peretilor". Ce pãrere aveti despre ceilalti autori prezenti la Tîrg cu plachete de versuri?

G.V. - Din pãcate, la aceste "tîrguri" sau "saloane" de carte, nu cãrtile de poezie primeazã. Nici editurile nu preferã cãrtile de poezie, se spune, din motive de...randament financiar. Alãturi de vechile edituri Cartea Româneascã, Eminescu, Albatros, se încumetã sã editeze poezie Marin Mincu - editura Pontica, Al.Cistelecan - editura Arhipelag, Viorel Marineasa - editura Marineasa, V.Tascu - editura Clusium, colectia editurii Euphorion din Sibiu, si încã alti cîtiva. Eu am reprezentat editura Pantheon - o tînãrã editurã creatã de poetul Daniel Corbu. si el, si eu cu revista Poesis, ne luptãm cu morile de vînt, cu o societate fãrã principii (nu numai morale) financiare, care sugrumã încã din fasã orice avînt individual valoros. în acest ocean oneros, tînãrul debutant este un sacrificat, iar cartea tînãrã - o himerã. Mai adãugati pe urmã difuzarea de carte, existenta unor reviste care sã cultive cronica literarã si veti vedea cã o carte, chiar editatã, poate sã se vestejeascã în propria cãmarã...

9. Ce pãrere aveti despre "noul val" al poeziei contemporane, dacã existã, si care sînt tinerii poeti valorosi în acceptia dumneavoastrã?

G.V. - Poate prea devreme, a apãrut "nouãzecismul"; întîi revista supliment din cadrul "Luceafãrului" (Cãtãlin tîrlea, Cristian Popescu, Dan-Silviu Boerescu) si, tot mai bogatã, "Colectia Nouãzeci" a editurii Phoenix, coordonatã de Dan-Silviu Boerescu. De altfel, el a scos si o primã antologie a "nouãzecismului" (Sfîsierea lui Morfeu), din care se retin: Daniel Bãnulescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Simona Popescu, Andrei Damian, Ramona Fotiade, Iustin Panta, Augustin Ioan, Ioan Es.Pop, Radu Sergiu Ruba, Horia Gârbea etc. Unii dintre ei au deja cãrti apreciate. Un nou val? Personal, nu agreez ideea de "valuri" si "grupuri". îmi plac individualitãtile. Dintre tineri, apreciez pe cîtiva poeti din Cluj (Adrian Suciu, Luminita Urs, Anton Horvath). La Iasi, Indira Spãtaru si Manuela Horopciuc. De asemenea, am început sã-i cunosc pe cîtiva dintre poetii de la Constanta. Sper sã ne apropie, si mai mult, poezia lor.

10. Poemul mai are sanse de existentã într-o lume suprasaturatã de realitate? Credeti cã trãim "apocalipsa" poeziei sau cã receptãm deformat apropierea sfîrsitului de mileniu?

G.V. - Poemul e lumea, lumea e o carte. Numai în ea poate creste floarea printului lui Antoine de Saint-Exupery. Cred cã am rãmas cu o mentalitate comunistã despre scris: cã scriem mereu "pentru", cã totul trebuie sã fie "util" societãtii. Vorba prietenului meu sãtmãrean, Al.Pintescu, "fãrã poezie se poate trãi, dar nu meritã". Dacã n-as fi convins de asta nu m-as fi înhãmat la o muncã atît de grea cum este editarea unei reviste de poezie

SESTO PALS (Simion Șestopal)

Sesto Pals (n. Simion Șestopal, 1913 la Odessa, d. 27 octombrie 2002) este un poet suprarealist român. Făcând studiile la București și Galați, l-a avut drept coleg de bancă pe Gherasim Luca. Astfel, se aliniează revistei Alge încă de la primul număr al revistei. Semnează uneori Sesto sau D. Amprentu.

Arestat pentru pornografie în 1933, este eliberat la intervenția părinților, iar în 1934 devine student la Politehnică pe care o termină în 1940. Emigrează în 1970 în Israel și revine la literatură abia în 1982. Poemele sale au fost publicate în 1998 în volumul Omul ciudat (prefațat de Nicolae Țone) la Editura Vinea - carte republicată în 2003 la Editura Paideia.

POEME SCRISE ȘI PE ÎNȚELESUL OAMENILOR PE CARE-I ÎNTÂNLESC PRIN TRAMVAIE


I


cam așa se întâmplă
când îți cântă greierii în tâmplă.
ați mers vreodată pe timp de ploaie cum tramvaiul?
ați văzut vreodată un om mort de ceață
un om ucis de ploaie
un vierme mâncat de mătreață prin gunoaie?
e ploaie.
în zile cu ploaie și vânt știu că oamenii trec pe strdă cu pasul grav
în timp de ploaie și vânt știu că sufletul mi-e totdeauna bolnav.
un măr putred și galben îmi crește ca o bubă în piept,
nu știu, oameni, ce pierdere sufăr
ce gol nu știu
dar simt că pierd ceva
nu știu de ce plouă așa de tare pe tinichelele mele din cap
stau închis în mine și știu că am o mutră de țap.
voi nu cunoașteți decât moartea mea și nașterea mea
dar pe mine nu, fiindcă eu vă înjur acuma pe toți în gând
și vă blestem părinții, surorile voastre le necinstesc
și vă ucid în gând
rupând bucată cu bucată din trup
și niciodată nu veți știi că în capul meu e un creier de lup
eu aș putea acuma să vă ciopârțesc și să vă jupoi de vii
dar nu vreau
fiindcă voi nu sunteți decît niște păpuși
vă mișcați ca la cinematograf
vorbiți metalic
durerile voastre nu mă dor
și mă uit la voi ca la fumul din coș
totuși în mine am un gol unii spun că se numește eu
știu că ceea ce spun e străin și prost
dar mai străin e ceea ce se petrece în jur
afară plouă
și eu tac.
tac
dar când am să vorbesc veți cădea dărâmați
profanatori de gări, de munți și de mare
voi nu știți că gara e un loc de odihnă
la care mă duc să mă închin ca la biserică
și munții se roagă dar voi profanați rugăcinile lor
și marea.
un câine mi-a rupt beregata
stau cu gâtul rupt cu craniul astupat
dar nu-mi pasă.

*text preluat din Antologia Literaturii Române de avangardă alcătuită de Sașa Pană și publicată în 1969 Editura pentru literatură