focul lui loga

beam ceai în burta unui cuc
ne desenase un prieten pe care îl chema
loga

îşi pusese toată viaţa pe versurile unei balade
o cânta la acordeon oricui îl asculta

ne-a cântat-o şi nouă într-o seară
când am făcut un foc mare
ca să înţelegem ceva din versurile alea

de dragobete

surprins de tirbuşon
dopul de plută continuă să viseze
sâni de femeie

în gesturile mele de mim sunt nişte lifturi în care poţi face dragoste

mergem prin iubire
cu mâinile la spate
printr-un aer care aşteaptă
marea rocadă din plămâni

inima
animalul de casă
stă ghemuită de când era boboc
visând să facă din resturile menajere
o mandarină
pentru că
ghemotocul de hârtie
este doar o sferă de riduri
din care urlă un scris schimonosit

nimic nu ne ajunge oasele din urmă
nu-le bate uşor umerii înmuguriţi să se întoarcă
să înceapă dracului recunoaşterea aia
fără dioptrie

ca atunci când
am aşteptat să îmi dea scrisoarea poştaşul
o veşnicie
privindu-l în ochi

carnea macră a lunii

sunt pe picior de virgulă
fără aer în boccea
cu hainele bolborosind pe mine şi respiraţia tiptil
trec prin centrul oraşului
ca un mesia al manechinelor din vitrine
am pumnii ca nişte mere roşii de câte vitrine am spart

roşu

oamenii ştiu că trebuie să se oprească la roşu
chestie care trebuie învăţată şi din fiu în tată
departele însă mă trage de sfoara aurită ca pe o jucărie
păşesc pe capotele maşinilor
de parcă aş fi ciuperca unei bombe atomice

oamenii nu se uită la mine
oamenii nu se uită nici la ei
aşa că fac şi o tumbă în aer
sau asta este o amintire din copilărie
când mă aruncam în pat
şi se interpune stării de acum

ating cu fruntea fiecărei părţi a corpului
crucile din vârfurile bisericilor
cele pe care nu le atinge nimeni
pe acolo pe unde iese fumul de dorinţe

păsările vin să îmi ciugulească
codrul de pâine din ochi
din trup mai scoate capul câte un animal sălbatic
speriat înfrigurat
toate cele


mă îndrept spre lună cu nişte mişcări
de parcă m-ar fi pescuit cineva
încep să văd blocurile
ca pe nişte imense plante de beton

mai e până să facă soarele
lumânarea pe bolta cerului



aerul este înlocuit de muzică




să vă povestesc cum
odată am văzut un film la cinema cu iubita
a fost cea mai fantastică seară
nu aţi fost acolo să mă fi văzut
cum alergam în mine trezindu-mi
toate cotloanele la viaţă
dându-le alarma lovind în oasele de aluminiu


să vă povestesc
cum povesteşte povestitorul în oglindă
repetând




în tot acest timp
jos
inima mea stă în cur pe o bordură
lângă o pungă goală de pufuleţi





Eels - Novocaine for the soul

întunericul este lumina întoarsă ca un ciorap

întuneric frunze verzi




există flashback-uri doar în întuneric
în lumină nici un sughiţ nu se destăinuie
şi nici nu îmi rămâne făina ei pe umeri

mă uit la frunze ca la nişte scurtcircuite cu flamă verde
pentru că nu am clanţe în carne să ies din durere

durere care se aşterne plăcut
ca o primăvară

Premiul special

Acest blog, pe care vreau sa il pastrez doar in domeniul literaturii postand poeziile proprii, a fost premiat de catre
Sandrina-Ramona Ilie, cu un premiu special. Am inteles ca acest premiu are niste reguli, trebuie dat mai departe. Ceea ce ma grbesc sa fac. Nu inainte de a-i multumi pentru vizitarea permanenta, pentru comentariile lasate (pentru discutiile savuroase cu Crenguta) si pentru atentia acordata.

Premiul îl voi împărţi cu cinci prieteni din blogosferă, iar premianţii au toţi nişte îndatoriri. Aceste îndatoriri sunt:


1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat

5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Cei catre care porneste premiul din partea mea sunt:
cris; evenoirdesir89; sulphursoul; mihaela; marius stefan

omul in crucea goala

oamenii au dorinţe mărunte, cum ar fi să respire sub apă. în mediul acela unde sunetul se mişcă autist. uneori aşteaptă leşinul ca pe o maşină cu pâine, îşi întâmpină moartea în şoşoni, citesc cărţi pentru că au forme de aripi, construiesc zgârie nori în loc de zgârie morţi. se îmbrăţişează pentru a pune între ei, virgulă. din toate frunzele îi pândeşte rugina ca o piatră în praştie şi le loveşte tâmplele luându-le locul. pe scaunul de pe verandă rămâne adesea aerul care se dă în balansoar.

*Particip la Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema

cântec 2

iubito te rog nu mai fuma
mai bine mestecă tutunul
căci astăzi este ziua mea
în care fac eu pe nebunul

îmi iau cămaşa cu trei mâneci
îmbrac şi inima pe dos
şi chiar de nu-s din neam de-azteci
o iau spre Dumnezeu pe jos

îmbrac aripa de rezervă
cu pene albastre antiglonţ
îţi şi zâmbesc c-o reverenţă
în timp ce-n zbor te duc în clonţ

avem şi boabe romb de struguri
cât stelele din şifonier
şi de un lucru te asigur
că de la tine eu pe mine nu mă cer

cântec

e gălăgie în nucile din geam
şi noi privim gutuia transformată-n lună,
mai ţii tu minte cum ne mai iubeam
de-a nins în ţară apoi timp de o lună?

ne ascundeam prin pielea fără tiv
şi adormeam bolnavi de sănătate,
pe sub lumina fără de motiv
plini de păcatul fără de păcate.

acum suntem mai tineri ca la început
stăm în girafa asta de-ntuneric
sunetul din nuci ne pare slut
în timp ce luna e muşcată sferic.

când te iubesc tot aerul se strânge
în trupul meu de zici că-i iarmaroc,
vin vulturii să-mi mestece în sânge
cum mestecăm noi cărţile de joc.

eu tot mai cred că tu eşti o fereastră
prin care viaţa mă azvârle cocoloş
şi azi mai ştiu cum ne plimbam pe creasta
muntelui în formă de cocoş.

colonizând albul

gresia înbiează la chircit ca o sirenă la înec

tu însă cu încăpăţânarea unei umbre
vrei să rămâi o venă în formă de chip luminos
cu alb mult cât un deşert în jurul tău spân
sprijinit de un soare belfer cu scoarţă de copac
colecţionând palmele în buzunarele altor palme
privind la nămeţii crescuţi din pământ ca nişte boscheţi
la şuvoaiele de apă cu o mie de picioruşe

albul îţi face poftă să ningi şi tu cândva
copiii să îţi facă trupul din zăpadă
sufletul din nasturi de palton

ştii
frigul se coace în frigidere pieptoase
are o inimă cât pumnul în loc de omuleţul din gât
poate prinde gust de prescură dacă este destul de în vârstă
se scutură la sfârşit de vară nu

peste umeri îţi ridici alţi umeri
să ţină de urât frigului care lasă
urme de copite pe piele

născut cu urechea în patru
auzi turmele de sâmburi din fructe
laşi să îţi crească ochi pe tot parcursul trupului
nu îi mai storci ca pe nişte coşuri

the night is young

mă urmăreşte o piatră de apă
sub privirile leilor
ieşiţi de după orele ceasului
ce a făcut o gaură în perete
prin care intră păsări ca într-o inundaţie

în întunericul provocat de înghesuială nu este linişte
în întuneric se mestecă
o lume în care digerarea este doar o metaforă

pereţii nu cedează
preferă să se umfle ca nişte obraji într-un sărut

sera de ficuşi de la etajul şapte

ţin minte şi acum că urcam
când am pus piciorul drept pe prima treaptă aveam vreo trei ani şi când am ajuns la etajul şapte trecusem bine de
treizeci pe drum mă surprindeam surprins de
mâzgălelile făcute pe pereţi pe varul proaspăt
erau nişte mâzgăleli făcute cu cheia am recunoscut printre omuleţii desenaţi acolo pe femeia de la etajul cinci cu ochelarii legaţi cu elastic pe poştaş pe fetiţa care dă din coadă ca o elice de elicopter pe dumnezeu o bilă din zuma

la unele etaje dădeam de un întuneric erect de îţi suflecai
pielea de pe degete şi ţi-le băgai în ochi de auzeai voci care îţi ziceau bună ziua şi apoi tropa tropa în jos de unde ai venit tu

când găseam câte un calendar lăsat invariabil la luna decembrie 1999 cu un peisaj de iarnă îngălbenit cu colţurile îndoite mă apropiam de el să văd în ce zi a căzut în acel an crăciunul ştiu că am eu nişte amintiri din vremea aia tocmai bune de împachetat şi pus sub un brad

liftul nu mergea dar pe sub uşa lui se vedea o lumină copiii ziceau că nea levantul care a căzut astă vară în hăul liftului s-a mutat definitiv acolo şi că este tot timpul acasă că este ospitalier ca îşi caută pe cineva care să stea cu el de aceea de atunci nu merge liftul şi copiii îi aruncă tot felul de ultima oară femeia de serviciu a scos de acolo napolitane roşii mere pachete de ţigări şi un făt dar s-a dovedit a fi doar o păpuşă

la un etaj sigur nu era nicio uşă şi când am povestit despre el nimeni nu m-a crezut era un etaj ca un hol imens alb peretele granulat de parcă s-ar fi dat cu sare pe el şi era o lumină ce cobora din tavan ca muribundul în faţa lui Iisus pentru vindecare scara de urcat era mult mai încolo a trebuit să merg ceva la un moment dat m-am şi târât am zărit nişte sticle de plastic goale şi am avut impresia că liniştea aceea se găsea în acele sticle

unele etaje le-am urcat chiar de mai multe ori ştiu că întâlneam câte o iubită căreia nu îi ziceam nimic mă făceam mic de tot şi treceam prin pieptul ei ea simţea atunci aşa ca o tresărire ca atunci când trece ăla pe lângă tine am făcut asta o dată de două ori de trei ori până când a trebuit să redevin stâncă şi să zic bună în hăul dureri provocat de întâlnirea cu mine atunci ea devenea ecou şi ce spuneam eu se întorcea la mine ca un porumbel la noe

la ghene nu erau uşi sau dacă erau erau transparente mă tenta să urc pe toboganul acela să mai scurtez din drum dar auzeam că veneau de acolo gălăgie uşi trântite agonizări am rezistat tentaţiei ori cât de lungi ar fi crescut unghiile ghenei

frunzele de ficuşi ca nişte palme de iubire m-au ademenit de la bun început aplecate ca şi când ar atârna de ele nişte fructe invizibile erau proaspăt şterse de praf stăteau pe scaune şi mese ca nişte faraoni priveau scările care veneau în valuri oamenii se opreau era pe acolo şi un izvor pentru că plecau întăriţi mi-am recunoscut mulţi vecini dar se făceau că nu mă văd era şi o oglindă acolo în care mă lăsam singur când plângeam când ţipam şi când uram în rest era foarte multă verdeaţă foarte mulţi ficuşi

ţin minte că de atunci oricât aş urca sunt înconjurat de ficuşi oamenii trec pe lângă mine cu câte o frunză de ficus ieşită din piept îmi zâmbesc şi mă simt bandajat poate de aceea nu vreau să mă opresc din urcat

după virgulă se lasă spaţiu

dacă aş avea aripi să zbor
aş avea bătături în pene

viaţa din aftă

şi acolo domneşte
peste ape
un duh
liniştit ca nişte genunchi strânşi buchet
la gură

nu sunt păsări

ce dacă vor fi

lapte fără zimţi

afară era noapte
cădea apă din cer iubito
mai târziu am aflat că se chema ploaie

ne sărutam sub un felinar înflorit

prin aer erau şi câini

făceam pauze să ne amintim cine suntem
şi când aflam ne simţeam inimile lăfăite
pe câte un trepied

de atunci zilele se tot strâng în grup
ca la o poză de clasă la sfârşit de liceu

reper

stau
în camera mea
la mii de kilometri depărtare de
fereastră
lângă masa alungită
precum o cale ferată

chiar acum a plecat ultima umbră
a mesenilor
trântind uşa

la fiecare pas
las în spate un eu
pe care pot să îl uit
pentru că apare mereu altul

ce bine că nici fereastra nu se apropie
nu vreau să îmi înfigă lumina
ghearele ei mari
în obraji

bătând din aripile alea
aproape cărnoase

poem

ultima scrisoare pluteşte prin venele mele
sub un soare sfârâitor

se aud şi zgomote
ca şi când cineva scobeşte din cealaltă parte
şi va cădea curând în lumea asta

păsările se
fărâmiţează în zbor cad din ele bucăţi mari
ca la un accident aviatic

eu stau aici nici frunză nici gând
am pus hamurile la uscat
să se scurgă toată iarba din ele

scrisoarea sclipeşte în zare
ca un ciob de sticlă
ca o reîncarnare a durerii

Bref

Totul a început de la Helena Petrovna Blavatski(1831/1891), o personalitate controversată care a înfiinţat prin 1875 (decembrie) Societatea Teosofică ce avea ca scop formarea unei fraternităţi universale a oamenilor, studierea şi mediatizarea religiilor (cu precădere cele orientale)şi filosofiilor (aici intra şi gnoza, mistica renană etc) precum şi studierea legilor naturii şi trezirea puterilor oculte latente din om. Madame Blavatski este văzută de istoricii religiilor drept o impostoare în casa căreia s-au găsit fante ascunse în pereţii prin care ''soseau'' scrisorile din astral pentru oamenii care o vizitau în schimbul unor sume de bani şi de cei implicaţi în viaţa spirituală, drept o persoană diabolică, care practica magia neagră. Totuşi din acest moment învăţători spirituali, maeştri reîncarnaţi, indivizi mai mult sau mai puţin dubioşi, şi-au făcut apariţia pe scena vremurilor, publicând cărţi, ţinând conferinţe şi infiinţând şcoli, toate cu origine celestă. Din ''curtea'' Societăţii Teosofice se desprind doi din cei mai emblematici maeştri spirituali. Primul dintre ei Rudolf Steiner (1861/1925) care intră în Societatea Teosofică prin 1903, când Societatea era condusă de către succesoarea directă a lui Madame Blavatscki, Annie Besant. Rudolf Steiner vine cu propunerea ca toate conferinţele să se ţină într-un mediu mult mai atractiv pe plan spiritual, şi anume prin decorarea sălilor unde se ţineau conferinţele, ambient muzical plăcut, lucru care trebuia îndeplinit de fiecare participant în parte ca o contribuţie personală la desfăşurarea activităşilor. Ruptura a început din anul 1909 când Societatea Teosofică înfiinţează Ordinul Stelei Orientului, în spatele căruia stăteau nişte principii cu care Rudolf Steiner nu a fost de acord. Astfel că în 1912 înfiinţează Societatea Antroposofică care nu s-a vrut o altă ramură a Teosofiei. Toate conferinţele ţinute de-a lungul timpului s-au transformat în cărţi prin truda discipolilor şi celor apropiaţi, şi cuprind învăţături spirituale dobândite în urma cercetărilor spirituale efectuate chiar de Rudolf Steiner. Este cel care a gândit o înrădăcinare a spiritualităţii în toate domeniile vieţii înfiinţând astfel în domeniul şcolar şcoala Waldorf, în domeniul artei euritmia, în domeniul medicinei şi a alimentaţiei o tratare a lor prin homeopatie. Astfel au apărut chiar sere, pe pământurile unor membri, în care se cultivă legumele, fructele etc. după tratamente strict homeopate, indicaţii astrologice, astronomice şi spirituale. Până şi viaţa socială putea fi condusă, în concepţia lui Rudolf Steiner după percepte spirituale pe un model tripartit. În conferinţele susţinute apar nenumărate înformaţii spirituale fapt care i-a adus din partea celorlalte societăţi secrete existente dezaprobarea pentru faptul că vorbea despre nişte lucruri atât de ''intime''. Faptul ca primul Goetheanum (sediul Societăţii Antroposofice) a fost incendiat iar moartea lui prin otrăvire nu a fost elucidată până azi, nu fac decât să adâncească misterul acestui personaj, ale cărui conferinţe dezvăluie adevăruri inestimabile despre religia creştină( vezi De la Buddha la Christos, Creştinismul esoteric, Esotersimul creştin, Evanghelia după Ioan).
Al doilea personaj este strâns legat de ruptura lui Rudolf Steiner dar şi de oridnul menţionat. Ordinul Steaua Orientului, avea în centru un copil înfiat ilegat de către Annie Besant, în care membrii societăţii îl vedeau pe Christos întrupat. Astfel copilul a crescut, mai bine de 10 ani în cadrul şcolii respective, fiind îndoctrinat cu învăţături teosofice. Copilul în care era văzut spiritul hristic, care urma să conducă lumea şi care avea să fie oferit ei de către Societatea Teosofică, se dezice însă de toate învăţăturile primite, desfiinţează ordinul creat special pentru el, renunţă la toate onorurile, beneficiile şi darurile date lui încă din copilărie şi optează pentru cea mai aridă ştiinţă spirituală căruia nu i s-a putut găsi un nume. Persoana respectivă era Krishnamurti(1895/1986), şi în ultima conferinţă care dizolvă ordinul şi în acelaşi timp pune Societatea Teosofică pe o pantă descendentă, spunea:
''Eu susţin că Adevărul este un tărâm fără poteci şi că nu-l poţi cunoaşte cu adevărat pe nicio cale bătătorită, cu ajutorul nici unei religii, fiind lipsit de limite, necondiţionat, este deci inabordabil pe vreo cale şi nu poate fi structurat.
Eu nu îmi dorsc să am adepţi. Ce folos dacă te ascultă mii de oameni care nu înţeleg, care sunt cu totul închistaţi în dogme, care nu acceptă noul, ci mai degrabă încearcă să adapteze noul la vechile lor prejudecăţi. Îmi doresc ca cei care se străduiesc să mă înţeleagă să fie liberi, să nu mă urmeze orbeşte, să nu facă din spusele mele o religie, o sectă. Ei trebuie să se elibereze de teamă, de orice teamă''.
Krishnamurti a devenit unul dintre cei mai autentici maestri spirituali, cu o filosofie care punea accentul total, centrul mai bine zis, pe trăirea prezentului în condiţii de prezent continuu, fără a mai fi comparat cu trecutul. Vorbeşte despre trecerea timpului, iubire, suferină, viloenţă, pune accent pe om punându-i mereu în faţă o oglindă clară de cristal care este cea a conştiinţei. A fost comparat deseori cu filosofia Zen.

''Piaţa'' este asaltată azi de mulţi oameni: care în convorbiri penibile cu Dumnezeu, care în convorbiri cu fii decedaţi, care reîntruparea a lui Hermes venit să redea o gnoză, pierdută şi alterată, ''săraca'' de ea, încă de la naştere. Ce norocoşi trebuie să ne simţim!
Lăsând gluma la o parte cred că există doar o ''mână'' foarte mică de maeştri spirituali care merită atenţia nostră. Eu personal consider că în primul rând cel mai mare maestru spiritual suntem noi, fiecare în parte. Avem potenţial nelimitat dar refuzăm, din comoditate, să ne asumăm nişte responsabilităţi. Şi cădem în ridicol, în primul rând în faţa lui Dumnezeu, când motivăm că nu suntem pregătiţi, nu avem cunoştinţele necesare, nu suntem atât de evoluaţi.
În această scurtă, hai să zicem părezentare, am scris despre doi dintre cei mai reprezentativi oameni care spun, pe căi diferite acelaşi lucru, fiecare putem deveni propriul maestru spiritual. (personal Jesus :D). Şi nu vreau să râdeţi când o să vă spun că am scris toate acestea ca să vă prezint o poezie a unui veritabil om, un dedicat al Poeziei, un om care a văzut poezia ca pe o fiinţă platoniciană şi a trăit toată viaţa cu acest concept fără să îl abandoneze. A trecut astfel prin regimul comunist, rezistând tutror greutăţilor. Acest om este Gellu Naum, un chirurg de suflete care operează cu un bisturiu din cuvinte şi lumină. Are un minunat poem despre destinul maestrului spiritual, pe care vă las să îl ascultaţi chiar din glasul lui.

tacere voluntară

era linişte


lumina îşi gonise caii
dincolo de zidurile camerei

de la geam oamenii se vedeau de mărimea unor stele
şi razele stelelor de mărimea unor dinţi de furculiţă

era linişte


stăteam îmbrăţişaţi
printre noi putea trece doar
o monedă groasă cât un fir de păr

era linişte

pe masă era o gutuie
care sorbea toate lucrurile din jur
prin codiţă
îţi spuneam
curând ne vom plimba pe aleile ei
şerpuitoare ca nişte flăcări

era linişte


pentru prima oară era noapte pentru tot pământul

remember

mă jucam cu soarele la perete
îl şutam zdravăn de ieşea praf din tenişi
şi tencuială dim zid
apoi îmi revenea cu boltă
îi îmblânzeam traiectoria cu pieptul

apoi iar şut cu şiretul

din când în când
mai nimeream şi bara bătătorului

era un soare zdrenţuit
din piele
mereu deslipeam câte un pentagon din acela specific
dar soarele meu nu avea niciodată nimic

ţin minte că m-am jucat
până m-a strigat mama

când am ajuns în casă
deja aveam treizeci de ani
mi-am dat seama că nu mă strigase mama
ci iubita

dar eu eram plin de praf
iubita a luat soarele de sub braţul meu
l-a pus în debara

şi pe mine m-a trimis să mă spăl

70lasutăapă 100lasutăpoezie

muzica: Glen Hansard/Marketa Irglova-falling slowly

fuga

mergeam pe o imensă piatră ponce
crăpăturile se ramificau până în zare ca o mafie

noi eram tineri cel puţin unul pentru celălalt
aveam pomeţii în onor
când găseam schelete de animale pe drum
le lăsam libere nu le luam cu noi
când zăream un om la orizont întindeam mâna
îl apucam cu două degete şi îi dădeam drumul în crăpăturile acelea
adevărate mamifere

soarele era o pălărie mare de paie pusă într-un cui
până a venit un bătrân l-a luat l-a pus pe cap şi a plecat zâmbind
mi s-a părut că avea o sapă pe umăr

atunci ştiu că am adormit acolo în praf
ca doi pui în marsupiul pământului acela arid

din crăpături s-au căţărat până la noi toată noaptea
voci de oameni claxoane paşi pe caldarâm

zdrenţuim

ieri am văzut în
grădina blocului meu
un cap de păpuşă
mi-am zis că peste ani
o să crească acolo un copac
căruia îi vor atârna de crengi
membre din plastic

capul păpuşii o să fie
în parte foarte fericit
pentru că va avea din belşug
ceea ce acum îi lipseşte
dar şi foarte trist
pentru că va fi adânc îngropat

camioane pline cu membre din plastic
vor trece pe stradă
spre groapa de gunoi
lăsând în urmă un fum
ca un voal de mireasă

ca niciodată

pe bulevardul tineretului venise toamna
frunzele stăteau pe stradă ca nişte dinţi îngălbeniţi de tutun
băncile din parc se alungiseră
oamenii mergeau zgribuliţi
gata gata de o implozie

când am ajuns la magazinul unirii
vară
lumea la tricou tonomate cu îngheţată
roz verde roşie
fuste cu fetiţe
şi cald
cald de îţi venea să mergi cu un duş deasupra capului
pe post de nimb

la romană mă lovesc de colindători
domn domn să-nălţăm şi tot aşa
pe marginea trotuarelor
troiene de zăpadă
mă aşteptam din moment în altul
să iasă din ele un eschimos
ningea şi bătea vântul feţele oamenilor
de parcă acestea s-ar fi comportat necuviincios

la victoriei
am rămas în faţa unei tarabe la care vindeau
mărţişoare cu nişte coşari
transformaţi cred de nişte vrăjitoare
în figurine cu ac şi şnur bicolor
copacilor le pocneau frunzele verzi
de îţi venea să înfigi degetele în ochi

atunci mi-am zis
e din cauză că dormi şi visezi
aşa că am puns mâna pe telefon şi ţi-am format numărul

prima oară greşesc
omul îmi spune
nu nu stă aici domnişoara cumocheamă
dar te rugăm trezeşte-o mai repede domne
în sufragerie e cald de numa numa
în dormitor îmi intră zăpada în casă
şi stau la etajul zece domne
i-am răspuns că mi-ar plăcea să vină şi la mine
zăpada la etajul zece mi-aş imagina soarele ca pe un schior
i-aş deschide larg fereastra pe post de linie de finish

a doua oară nimeresc numărul tău
aveai perdelele roşii trase
era un cald de duminică după-amiază
pe timp de primăvară
era întuneric
tu dormeai nu te puteai trezi
telefonul suna ştiu bine că suna
era întuneric
toate lucrurile aveau aceeaşi culoare roşiatică
eu stăteam în mijlocul camerei te priveam cu telefonul la ureche
sunându-te
până când mi s-a zis că
abonatul doarme şi nu poate fi trezit

atunci îmi intră un fulg de nea pe nas
m-am trezit cu el în cerul gurii
apoi s-a dus pe gât s-a aşezat
în plămânul stâng şi brusc am început să îngheţ
pornind de la unghia degetului mic de la piciorul
stâng

îngheţul se ridica uşor
a trecut de gleznă
s-a îndreptat spre genunchi
parcă era o iederă
curând voi deveni o oglindă în formă de om în care se vor reflecta
şifonierul tău cu abţibilduri casetofonul tău de pe noptieră şi trupul tău
răspunde răspunde răspunde

dar tu
nu răspundeai
nu răspundeai
nu răspundeai

eu te-am mai sunat şi după ce îngheţasem de tot dar
nu mai erai în pat
şi cearşaful arăta de parcă
ai fi dormit la câţiva centimetri deasupra lui
într-o amiază cu chingi de primăvară

oricum vedeam totul ca după un geam plin cu flori de gheaţă

singur în mine

nu ştiam că îmi este frică de moarte până când am urcat în autobuzul acela mirosea a drum lung
ici-colo pe scaune stăteau nişte paltoane de parcă toţi oamenii ar fi plecat să îşi cumpere ţigări
când te-am văzut ceva mai în faţă am început să vin spre tine ca o râmă
eram cu totul o inimă mare bătând lăsând în urmă o dâră de sânge
groasă cât două degete de dumnezeu
ajuns în spatele tău te-am atins pe umăr te-ai întors încet o dată şi încă o dată
şi încă o dată ca într-un slow motion infinit atunci mi-am dat seama că de fapt murisem
din cine ştie ce motiv banda moebius a neuronilor mei se agăţase de amintirea aceea
curând simţeam că avea să cadă noaptea ca un bloc de ciment din ciocul unei macarale
*
am coborât din autobuz te vedeam de afară cum încă mai întorceai capul în gol
m-am împiedicat de un mort era să cad cu nasul în asfalt mortul plângea
m-am oprit lângă el mă simţeam ca un copil la un geam admirând o ninsoare
i-am zis de ce plângi nu te mai doare nimic probabil ţi s-a pus deja atropină în creier
nu mai ştii nimic de ce plângi m-am apucat să îl scutur şi tot pământul se scutura odată cu el
i-am întins umbra pe tot corpul cu mâna mea transformată în cuţit i-am pus o pisică pe piept
i-am zis pune aici ce ai tu mai bun este o cutie de calitate dar mortul plângea în continuare
*
tu luasei locul aortei mele părinţii mei îmi deveniseră mâini
piciorul drept era o amintire dragă mie pe care o simţeam doar aşa ca pe o febră ca pe o amorţeală
piciorul stâng era sigur înmormântarea bunicii curgeau lacrimi din genunchi
gâtul era primul câine pe care l-am mângâiat buzele erau ale unui mare filosof pe care l-am iubit
urechile erau lungi cum le văzusem la o statuie de-a lui buddha
aveam ochii din prima mea zi de şcoală ghiozdanul era plin cu toate caietele cărţile
pachetele cu mâncare pe care le-am cărat în toţi acei ani
se respira lîngă mine se sforăia se mişca ceva lângă mine
mă uitam în dreapta dar nu îl vedeam pe tata cum dormea lângă mine
*
aveam poftă de scris
îmi venise aşa ca o avalanşă dădeam de pixuri peste tot dar când le atingeam
se făceau ba păsări ba şerveţele ba se rostogoleau în gurile de canal
sau nu se putea scrie cu ele erau învelite în tifon le pierdeam dispăreau pur şi simplu
mi-am zis că voi ţine minte versurile cum te ţineam pe tine cum ţineam minte că după fiecare sărut
ne rămânea câte un don quijote în gură că ne zumzăiau ochii ca nişte frigidere
cum adormeam deseori pe prispa trupurilor
aveam inimi şi pe partea dreaptă uitam să rupem foaia din calendar cu miile de ani
erau şi zile când în casă dădeam peste întuneric
îl salutam ne strecuram pe lângă el îl sfârtecam cu un bec de 75
umbrele noastre aveau o viaţă separată când noi mâncam ele se sărutau când făceam dragoste
se uitau la noi când dormeam făceau ce făceam noi în vise când tăceam ele vorbeau
vorbeau tare de se crăpau pereţii după cum am văzut în hol într-o bună zi
crăpăturile acelea de am zis că semănau leit cu liniile tale din palmă
pofta de scris scheuna în mine zgâria pe dinăuntru iar amintirile se făceau ghemotoace
*
totul în jur a început să se transforme în îngeri apăreau îngeri cu gâturi lungi ca ale unor sticle de vin
câte patru cinci îngeri crescuţi pe un singur trup
un îngerul cu cheile înşirate la gât ca dinţii lui rahan avea un bec înşurubat în ceafă
/de aici lumină în care respiră ca un cosmonaut/ am spus mi-ar fi plăcut
să îi văd un peştişor ieşindu-i din nas sau înconjurându-i gâtul
m-am aşezat cu toate durerile la o masă rotundă am mâncat şi prescuri am băut din pahare fără picior
din când în când eram singuri doar noi doi eu şi cu tine atunci totul devenea alb negru
te priveam cu dragoste cu multă dragoste până ce ai început să arzi ca o peliculă de film
părea că râzi demonic că te strâmbi că urli dar a venit mirosul pe cai mari mirosul de ars
dispăruse tot rămânând eu şi moartea cum spuneam îmi este frică de ea sunt aici
cine ştie dacă şi trupul din când în când întunericul este biciuit de o venă de lumină care se ramifică
nu ştiu când întorc capul sau când stau în picioare dacă merg nu simt pielea degetele
din râme ţipă nişte regi îmi este frică şi nu ştiu dacă frica mea nu este ţipăt pentru ceilalţi