Fernando Pessoa: Gravi cum le stă bine unui dumnezeu şi unui poet

Inițiez o rubrică pe acest blog, o rubrică care nu se vrea inedită și nu are cum să fie altfel decât subiectivă. O dată pe săptămână o să pun aici câte o poezie care mi-a făcut plăcere să o citesc, indiferent că aparține unui poet consacrat sau unui contemporan sau, de ce nu, unuia dintre prietenii mei care mai se dedau la acest viciu. Pentru că nu îmi place vorba lungă, ca să nu zic că nu mă pricep să o lungesc inutil, las poezia de astăzi să vă vorbească.

lista completă a autorilor din rubrica poemul săptămânii > aici

*

Poemul săptămânii îi aparține lui Fernando Pessoa (mai precis lui Alberto Caeiro heteronimul principal al poetului protughez) și face parte din volumul Paznicul turmelor. Întreaga poezie a lui Alberto Caeiro este în căutarea unei simplități edenice, dacă se scoate din cuvântul eden toate conotațiile adăugate de religii. Se observă în versurile lui setea pentru firesc și natural, pentru trăirea vieții și nu explicarea ei. De aici versurile anticatolice care nu sunt gratuite (nu dorea să atragă atenția asupra sa), fiind cunoscute preocupările sale pentru învățăturile oculte (întreține o legătură specială cu ocultistul atât de controversat Aleister Crowley).

Poemul de mai jos l-am preluat de pe blogul ușa interzisă, aranjându-l în pagină cu spațiile necesare.


****

Într-o amiază de primăvară târzie

Am avut un vis ca o fotografie.
L-am văzut pe Isus Cristos coborând pe pământ.
Păşea în vale pe o costişă de munte
Redevenit băieţelul
Care aleargă şi sare prin iarbă
Şi smulge în trecere florile apoi le aruncă
Şi continuă să râdă cât să fie auzit de departe.
Fugise din cer.
Devenise unul dintre ai noştri sătul să tot pozeze în
Cea de a doua persoană a trinităţii.
Toate cele din cer erau false, toate în dezacord
Cu florile şi cu arborii şi cu pietrele.
În cer trebuia să fie mereu serios
Şi să redevină din când în când om
Ca să urce pe cruce, iar de fiecare dată să stea până moare
Încoronat cu o cunună de spini
Şi cu picioarele străpunse de un piron cu cap teşit,
Fără să uite să-şi încingă mijlocul cu o zdreanţă
Ca negrii din ilustraţii.
Nu i se îngăduia nici măcar să aibă un tată şi-o mamă
Cum au alţi copii.
Tatăl său era din două persoane –
Un bătrân numit Iosif, tâmplar de felul lui,
Care nu era tatăl lui;
Iar celălalt tată era un porumbel stupid,
Singura columbă urâtă din lumea asta
Fiindcă nici nu era din lume şi nici columbă.
Iar mama lui nu iubise înainte de a-l avea.
Nu era o femeie: era o valiză
În care el venise din cer.
Şi s-a dorit ca el, cel ce urma să se nască numai din mama lui,
Fără să fi avut un tată pe care să-l iubească cu respect,
Să predice dreptatea şi bunătatea!
Într-o zi pe când Dumnezeu dormea
Iar Duhul Sfânt o luase cu zborul prin aer,
El s-a strecurat până la cutia cu miracole şi a şterpelit trei.
Cu cel dintâi a făcut aşa încât nimeni să nu ştie că el fugise,
Cu cel de al doilea se alcătui pe sine etern uman şi copil.
Cu cel de al treilea fabrică un Cristos veşnic crucificat
Şi îl lăsă bătut în cuie pe crucea aflată în cer
Ce serveşte de model celorlalte.
După care fugi spre soare
Şi coborî pe cea dintâi rază ce apărea.
El trăieşte azi cu mine în satul meu.
E un copil cu râs frumos şi natural.
Se şterge la nas cu mâneca de la braţul drept,
Clefăie cu picioarele prin băltoace,
Culege flori şi se bucură, iar apoi uită de ele.
Aruncă cu pietre după măgari,
Fură fructe de prin grădini
Şi fuge smiorcăindu-se sau ţipând de spaima câinilor.
Şi, cum ştie că lor nu le place
Şi că toată lumea se distrează pe seama asta,
Fuge după fetele
Care păşesc în grupuri pe drum,
Cu ulcioarele aşezate pe creştet,
Şi le ridică fustele.
Pe mine m-a învăţat tot ce ştie.
M-a învăţat să privesc lucrurile.
M-a făcut să văd tot ceea ce există într-o floare.
Mi-a arătat cât de amuzante sunt pietrele
Atunci când oamenii le iau în palmă
Şi le privesc fără să se grăbească.
Mi-l vorbeşte foarte de rău pe Dumnezeu.
Zice că e un bătrân prost şi bolnav,
Care scuipă tot timpul pe jos
Şi spune măscări.
Fecioara Maria îşi umple eternitatea serilor cu împletitul şosetelor.
Iar Sfântul Duh se scociorăşte cu pliscul
Cocoţându-se pe speteaza scaunelor să le găinăţeze.
Toate cele din cer sunt stupide după modelul Bisericii Catolice.
Îmi spune că Dumnezeu nu mai înţelege nimic
Din lucrurile pe care le-a creat –
„Dacă e să credem că el le-a creat, ceea ce mă îndoiesc“ –.
„El spune, de exemplu, că fiinţele cântă gloria lui,
Dar fiinţele nu cântă nimic.
Dacă ar cânta ar fi nişte cântăreţi.
Fiinţele doar există şi atâta tot,
Iată de ce se numesc fiinţe“.
După care, obosit de cât l-a bârfit pe Dumnezeu,
Copilul Isus îmi adoarme în braţe
Iar eu îl strâng la piept şi îl duc în casă.
……………………………………………………………………
El locuieşte cu mine în casa mea de pe panta dealului.
Este Copilul Etern, dumnezeul care lipsea.
El este umanul care e natural,
El este divinul care surâde şi se joacă.
Iată de ce ştiu eu cât se poate de sigur
Că el este adevăratul Copil Isus.
Iar copilul atât de uman încât e divin
Este viaţa asta a mea, zi de zi, de poet,
Eu sunt în permanenţă poet fiindcă el mă însoţeşte în permanenţă,
Şi fiindcă cea mai neînsemnată privire aruncată de mine în jur
Mă umple de senzaţii,
Iar cel mai imperceptibil sunet, oricare ar fi el,
Pare să dialogheze cu mine.
Copilul Nou care locuieşte acolo unde şi eu trăiesc
Mă ţine pe mine de o mână
Iar pe cealaltă o întinde spre toate cele ce există
Şi iată cum alergăm tustrei pe drumul nostru,
Sărind în sus şi cântând şi râzând
Şi bucurându-ne de secretul nostru comun
Care este acela că noi ştim oriunde am fi
Că nu există nici un fel de mister pe lume
Şi că toate merită să existe.
Copilul Etern mă însoţeşte în permanenţă.
Direcţia privirii mele e degetul său arătând.
Auzul meu cu o bucuroasă atenţie receptivă la toate sunetele
A devenit ghiduşia lui când se joacă vâjâind la urechile mele.
Ne înţelegem foarte bine unul cu celălalt
În compania tuturor lucrurilor
Încât niciodată nu ne gândim unul la celălalt,
Ci trăim împreună şi în doi
Potrivit unui intim acord
Ca între mâna dreaptă şi mâna stângă.
La căderea serii ne jucăm cu pietricele
Pe pragul din faţa casei,
Gravi cum le stă bine unui dumnezeu şi unui poet,
De parcă orice pietricică jucată
Ar fi întreg universul
Iar el s-ar afla într-o mare primejdie
Dacă am scăpa una din neatenţie în ţărână.
După care eu îi spun numai poveşti cu lucruri de-ale oamenilor
Iar el zâmbeşte, fiindcă toate sunt incredibile
Râde pe seama regilor sau a ne-regilor,
Se întristează când aude vorbindu-se de războaie,
Şi de negoţuri, de nave
Ce devin fum în văzduhul unor mări depărtate.
Întrucât el ştie că din toate acestea lipseşte acel adevăr
Pe care-l deţine o floare atunci când ea înfloreşte
Şi care merge odată cu lumina soarelui
Să facă să vălurească munţii şi văile
Şi să facă să ne doară ochii dinaintea zidurilor date cu var.
După care el adoarme, iar eu îl culc.
Îl duc pe braţele mele în casă
Şi-l aşez întins, după ce cu mare grijă l-am dezbrăcat
De parcă aş respecta un ritual foarte clar
Şi cât se poate de matern până când îl văd dezbrăcat de tot.
El doarme în sufletul meu
Iar uneori se trezeşte în timpul nopţii
Şi se joacă cu visele mele.
Pe unele le aşează răsturnate,
Le clădeşte unele peste celelalte
Şi bate singur din palme
Surâzând către somnul meu.
………………………………………………………………………………….
Când va fi să mor, fiule,
Bine-ar fi să devin eu copil, cel mai mic.
Ia-mă atunci în braţe tu
Şi du-mă în casa ta.
Dezbracă-mă de fiinţa mea umană şi obosită
Şi întinde-mă pe patul tău.
Iar apoi spune-mi poveşti, dacă mă trezesc,
Ca să pot să adorm din nou.
Şi dă-mi din visele tale ca să mă joc cu ele
Până să mă nasc într-o zi anume
Despre care numai tu ştii când va fi.
…………………………………………………………………………………….
Iată deci povestea acestui Copil Isus al meu
Oare din ce pricină demnă de înţeles
N-ar putea să fie ea mai adevărată
Decât tot ceea ce gândesc filosofii
Şi decât tot ceea ce ne învaţă religiile?