Revista PUNCT (1924-1925) episodul V

 întreg serialul îl găsiți aici

 întreg serialul îl găsiți aici

 întreg serialul îl găsiți aici

În numărul 6-7 al revistei constructiviste PUNCT apare un articol program semnat Ilarie Voronca unde se trasează în linii mari, și folosind dicționarul cerut de către mișcarea avangardistă, modul prin care literatura poate ține pasul cu noua direcție din artele plastice. Articolul se deschide la obiect Cuvântul în literatură ca și culoarea sau linia în pictură, au un rost abstract mai presus de înțelesul gramatical sau logic, oferindu-se astfel o variantă la poemele culese din căciula dadaistă. Se urmărea evitarea acaparării de către conștient a poeziei și întrebuințarea pură a verbului, ca pe un material de construcție, lipsit de sentimentalismul desuet și sufocant al unui plăcintar devenit bursc poet. Cuvintele obțin astfel propriul lor sens boxând sau îmbrățișându-se între ele, se continuă articolul. Căutând urme ale acestui mod sănătos de a scrie se ajunge la Nostradamus și ale sale incantații în care se regăsesc surprinzătoare alăturări de cuvinte. Pentru că logica nu are ce căuta în artă, se preferă lăsarea liberă a cuvintelor care să sară din fraze, pe care să le spargă ca pe niște nuci de cocos. Spargerea legilor nescrise ale artei este o sarcină pe care orice nou artist trebuie să și-o asume, se mai spune în articolul program intitulat sugestiv GRAMATICA. În încheiere, gramatica este văzută ca o înșiruire logică de cuvinte, înșiruire care trebuie să ia o întorsătură cât mai repede astfel că scriitorii sunt îndemnați să nu corecteze erorile de gramatică, de multe ori acestea fiind mult mai revelatoare decât fraza corectă.

Poeziile care se regăsesc în paginile revistei urmăresc fie calea constructivismului (Stephan Roll, Ilarie Voronca), fie au un miros de simbolism (Scarlat Calimachi), fie (aici este cazul lui F. Brunea) pur și simplu imită stilul deja celebru al lui Urmuz care, din următoarele numere, va fi prezent (desigur postum) cu celebrele lui pagini bizare.

Pe ultima pagină găsim o cronică a unei piese de teatru (Dinu Păturică) pusă în scenă de către Ion Pilat și Adrian Maniu, deja nelipsitele pastile semnate ubu-roi, dar și un articol semnat Mihail Cosma scris după rețetele avangardiste în care fraze din franceză, germană și engleză se amestecă haotic cu limba română născându-se o scriere care trăiește pentru sine și prin sine. Așa cum se cerea în articolul vedetă al acestui număr intitulat GGRAMATICA.

Revista PUNCT (1924-1925) episodul IV

 întreg serialul îl găsiți aici

nebunia ca un noroi până la glesnă

În articolul cu care se deschide numărul 5 al revistei Punct, Ilarie Voronca prezintă succint modul în care se reflectă arta în psihologia maselor, o perspectivă relativ nouă pentru acele vremuri.  Nu mai avem parte de tonul manifestelor, de propozițiile negative, de țipătele și ironiile acide, ci se schițează niște paralele între cursul istoriei și progresul firesc al artei. Fiecare epocă, spune autorul, își are Napoleonii ei. Ilarie Voronca intră în rândul celor care de pe atunci susțineau pe Matisse, Rousseau (Vameșul), Picasso (nici unul nu își câștigase, la vremea respectivă, recunoașterea talentului). Pe acești deschizători de drumuri autorul îi asemuie cu niște litere de alfabet cu care, în viitor, se va scrie mai departe arta. Este prezentat în final Marcel Iancu, un revoluționar autohton, cel care şi-a adus aportul la închegarea curentului dada. Continuarea articolului este metaforică, o descriere entuziastă, echivalentă cu cea a unui discipol pus să își descrie mentorul. 

Revista avangardistă PUNCT (1924-1925) episodul III

întreg serialul îl găsiți aici

Abia în numărul 4, apărut în data de 13 decembrie 1924, apare în revista Punct programul literar artistic pe care îl urmează, liniile de forță la care aderau redactorii. Scarlat Callimachi subliniază absența premeditată a acestui articol în primul număr (cum nu este obiceiul pământului), lăsând să se înțeleagă ceea ce este de la sine înțeles, și anume demersul lor inovator atât de necesar.

Adresarea este în continuare agresivă și ironică, îndreptată spre autori precum Camil Petrescu sau Brătescu-Voinești dați ca exemple negative. Articolul program numit Revista Punct se îndreptă spre mediocrii fotografi (toți creatorii de artă adică) care, prin mijloacele cele mai violente trebuiesc scuturați pentru că secolul nostru de emoții puternice și fulgerătoare are nevoie de forme noi pentru manifestările lui de artă. Gata cu aprecierea unor elevi mediocri sau cu aplauzele unor bucătărese, a venit vremea ca românii să își găsească o autenticitate veritabilă, îndelung dorită. Lipsa unei tradiții veritabile ar trebui, după părerea lui S.C., să fie pentru țara noastră un atu în abordarea cu un spirit mai deschis la direcțiile proaspăt născute. Alături de acest articol este pus un desen  al lui Marcel Iancu, o construcție ce-și îndreaptă, subtil, calea în sus printr-o săgeată care se încolăcește pe corpul unui ochi asemănător unui șarpe, desen ce aduce cu un caduceu.

În următorul articol sunt prezentați artiștii străini veniți la expoziția organizată de Contimporanul în acel an, același Scarlat Callimachi făcând pe reporterul de teren, și exprimându-și părerea de rău că țări precum Italia și Franța nu au avut reprezentanți. Este aplaudată prezența lui Hans Arp cel mai puternic fantast al modernilor germani care a adus gravuri stilizate și simplificate până la suflet de copil.

Etuva, semnată se pare colectiv Ubu-roi, revine și în acest număr neiertându-l pe Camil Petrescu sau pe acei directori de teatre (vechiul lor război cu dramaturgia din numerele trecute) care țin pe scene actori slabi în piese mediocre.

Această idee este continuată pe aceeași pagină în articolul Constatări, unde IlarieVoronca (latifundiarul metaforei, cum îl numea Ion Caraion) vorbește despre ușoara superioritate a actorilor de sex masculin față de cei de sex feminin, acest lucru datorându-se însă unei proaste organizări la nivel de conducere, dar și a acceptării unei mediocrități culturale, care omora din fașă orice avânt autentic. Concluzia (...): nu talentele lipsesc, ci discernământul și bună voința directorilor.

Ion Vinea, prin poezia Drumuri, redă puțin din atmosfera care o simțea un artist ca urmare a ivirii noii nebuloase pe cerul trăirilor omenești. Pe strune romanța pregetă / ca cel ce învață danțul pe sârmă se încheie scurta poezie ce șade sub desenul Linoleum al lui Milița Pătrașcu.

Scarlat Callimachi observă trecerea timpului în poezia Delir. Lumea este surprinsă în momentul sfărâmițării firești, în momentul descompunerii esenței (a religiei) și în inversarea rolurilor ancestrale (femeia văzută ca un sihastru). Poezia se încheie cu un sunet de mitraliere și ură, pe fundalul ochilor închiși ai lui Christos.

Stephan Roll, care făcea parte din aripa tânără a revistei, vine iar cu o poezie actuală acelor vremuri, o poezie care încearcă să se țină scai de îndrumările dadaiste sau constructiviste.

Mihail Cosma, la rândul său unul dintre cei mai tineri redactori, încearcă în poezia Blazon împăcarea liniei tradiționale (strofe dense, cu rime îndrăznețe și ritm suținut), cu noile tendințe de revigorare a versului (excesul de neologisme, metafore abundente etc). Este prezentată  o viziune pesimistă a vieții, un amurg în care este surprins un soldat în armură și scut, gata să rătăcească, împăcat cu condiția sa, sub razele lunii văzută ca o piatră prețioasă cu origini orientale, koh-I-koor.

Acest număr surprinde mai mult prin articolele polemice și prin desenele unor artiști precum Victor Brauner decât prin conținutul literar. Țintele preponderente rămân artiști preferați în acel moment de către autorități, autorități pe care, din definiție, grupul constructivist nu le recunoșteau ca atare, cel puțin formal. Acceptarea peste câțiva ani a lui Ilarie Voronca de a publica un volum de poezii sprijinit de academie a fost văzută ca o abdicare a poetului de la crezurile mișcării, fiind repudiat din rândurile ei și aspru criticat de cei cu care, până la acea vreme, scrisese cot la cot.

Dar să nu ne depărtăm de vremea apaiției acestui nou număr, trecuseră doar câteva luni de la primul manifest suprarealist, și este bine de știut că redactorii țineau o corespondență la zi cu celălalte mișcări, și primeau tot timpul ultimele noutăți legate de artă. Rămâne de văzut dacă, în numerele viitoare, se vor simți ecourile mișcărilor tehtonice ce se petreceau în conștiințele oamenilor la acea vreme.

* Ilustrarea articolului s-a făcut prin scanarea revistelor publicate în colecția Ediții facsimilate de către Ministerul Culturii și Cultelor INSTITUTUL NAȚIONAL PENTRU CERCETAREA AVANGARDEI ROMÂNEȘTI ȘI EUROPENE ed. Vinea, 2003

Revista PUNCT (1924-1925) episodul II

episodul I îl puteți citi aici

numărul trei

lasă viespea amorțită pe zid

Entuziasmul se simte la revista Punct, frenezia devine o stare de a fi. Constantele în cadrul colegiului redacțional erau: efervescența și elanul creator adaptat la noile curente literar-artistice.

Scarlat Callimachi deschide revista cu o poezie foarte cuminte, oricum mai cuminte decât tonul pe care îl va avea în articolul de peste două pagini. Insomnia se mai agață încă de motive simboliste sau expresioniste învechite (amurgul, furtuna, copacii), care zdruncină în crescendo cititorul. Este abordată cu nostalgie imaginea călătorului sortit să asiste la schimbarea galopantă a mediului ambiant, fără să poată lupta cumva împotrivă învechit în haine / se duce parcă’ncet / și numără copacii / amurgul greu se lasă în praf multicolor. Acceptarea devine apăsătoare și tinde să se materializeze în suflet într-o stare generalizată în glasul lui vibrează / spasmodic insomnia.

Simbolistul care asistase și chiar luase parte la nașterea dadaismului, Ion Vinea, aduce o poezie erotică (poate cea mai frumoasă poezie din acest număr, și nu pentru că este erotică) care oferă cititorului o defilare relativ cuminte în exprimare, însă cu o puternică forță de sugestie. Combinând imagini însolite (țesături persane, leneșe liane) cu decoruri casnice (alcov), oferă mediului liric o strălucire aparte, care te îndeamnă la recitire. Tensiunea crește, miza este cea a trăirii prezentului, la stoarcerea lui de orice semnificație suplimentară, de orice balast, fără nicio dramă exterioară sau interioară care să perturbe cursul. Avem de a face cu o seninătate în trăire care era departe de implicările sentimentaliste ale acelor vremuri, un naufragiat deapururi cum se numește în fața formelor nude ale iubite inerte.

Dida Solomon, prin poezia Inimă sfâșiată de fată unde te duci?, prezintă o poezie zguduită de aversiuni interiorizate, gradând tensiunea prin repetarea (nu obsesiv ca la bacovia) unui vers anume, repetiție care sfarmă bucată cu bucată zidul care o înconjoară. Și această autoare este în căutarea unui limbaj poetic nou și cât mai inedit (lasă viespea amorțită pe zid), dar și a unei sincerități care să o aducă aproape de cititor. Folosirea unor teme ocolite de literatura cultă română, cum ar fi interpretarea viselor, descântecele și alte superstiții, lucruri care țin de un banal esoterism  în vogă în acea perioadă, trebuie pusă tot pe seama noilor direcții de creație. Fără a avea nicio legătură cu avangardismul, I.C.Vissarion, scriitorul autodidact din Costești, scoate în 1923 un volum ciudat de note personale intitulat Lumea cealaltă. Ce mai este după ce murim, în care redă visele avute pe parcursul vieții și încearcă să și-le explice, făcând fără să își dea seama o autopsihanaliză modestă, dar sinceră. 

Stephan Roll, și o pagină mai încolo Ilarie Voronca, vor fi singurii care vor scrie conform noului limbaj, poate datorită faptului că erau cei mai tineri din colectivul redacțional, și spiritul lor artistic era, dacă nu nealterat, cel puțin mai deschis. Cu poezia Distilări, Stephan Roll își prevestește forța aparent inepuizabilă a creatorului de imagini frapante și neașteptate ce avea să devină peste ceva timp, forță stinsă doar de înregimentarea în cadrul partidului socialist.

Jocul imagine/text propus de Scarlat Callimachi sub titlul Tăcere, atrage atenția prin ambițioasele definiții poetice, stil care va începe să paraziteze și producțiile literare ulterioare ale altor autori.

Partea poetică este închisă de Ilarie Voronca printr-un poem stufos, aproape irespirabil. Cum deja se consemnase de către critici, poetul avea o neobosită putere de a crea imagini (nu totdeauna de bună calitate(...), dar de cele mai multe ori originale și interpride – E. Ionescu) care nu de puține ori sufocau poezia. În Semnalizări, poezia cu care se prezintă în acest număr, lipește imagini dispersate, le amalgamează, urmând într-o manieră personală, directivele constructiviste. O atmosferă de recuzită (cerul de guatepercă), bolnăvicioasă (viziune atrofiată), fără speranțe (cinematograf incendiat, toamna a pătruns în adevăr), cu mesaje care încep să își depășească timpul (abecedar abstract),  este cea care se întinde, peste toată poezia precum o caracatiță. Avem în față de fapt descrierea alterării vieții, trecerea timpului (prin viața ta Clary a trecut / cu o viteză interzisă de Biroul de Circulație), pierderea iubirii (inimă cerc invins), de care poetul se salvează prin crearea de imagini (luna și-a plimbat faetonul cu lapte, pomii fac gimnastică suedeză, sălciile ți-au ieșit ca gâște în drum). 

Articolele polemice, păstrând exprimarea strigătoare a manifestelor noilor curente literar-artistice pe care autorii români le cunoșteau foarte bine, se rezumă la a arăta cu degetul arta învechită, la a expune succint noile linii de forță care ar trebui să vină în loc, și la a pune la avizierul rușinii, nume mari ale literaturii din acea perioadă.

Ilarie Voronca vede în teatru contactul imediat cu publicul, lucru care ar trebui mânuit cu o mai bună îndemânare de către cei puși în funcții de conducere în cadrul acestor instituții. Teatrul ar trebui să depășească stadiul de fotografie stupidă a vieții cotidiene, iar granița dintre spectator și actor să fie spartă, rolurile să circule de la unu la altul ca o minge de fotbal. Drama trebuie să izbucnească nu doar între actori îndopați cu roluri  ca rațele cu porumb, ci trebuie să includă și pe cei din sală.  Sunt arătați cu degetul scriitorii în jurul cărora se învârtea dramaturgia acelor vremuri Bernstein, Battaulle, Sorbul sau Camil Petrescu. Niciodată geniul lui Claudel nu a tulburat  intrigele sau îngâmfarea de la noi se specifică în articol. Nume precum Wedekind, Kaiser, Hasenklewer, Strindberg au fost rostite doar în treacăt pe scenele din România, lucru văzut ca un mare minus de către Ilarie Voronca. Se vede o nedreptate în înlăturarea colegei de revistă Dida Solomon (un excelent interpret al lui Strindberg), punându-se pe celălalt taler, cu un ton ironic pe care vă las să îl descoperiți dv, caracterizările actorilor care umpleau afișele de pe străzi. Ce este interesant (și curajos aș zice), este acuzația de antisemitism fără adresant, care ar explica nedreapta înlăturare a actriței mai sus menționată.

Scarlat Callimachi face o succintă prezentare a Expoziției Contemporanul (prima revistă din România care a susținut mișcarea de avangardă constructivismul), expoziție internațională modernistă, la care au participat țări precum Polonia, Germania, Cehoslovacia, Serbia, Ungaria. Se subliniază prezența lui C. Brâncuș (aflat în plină recunoaștere internațională) și Marcel Iancu (aflat la început de drum) dar și a următorilor Milița Petrașcu, Maxy, Dida Solomon și nu în ultimul rând Victor Brauner.

Mihail Cosma în articolul Accidente face o ironică radiografie filmelor și spectacolelor care erau oferite cu generozitate publicului. Unele dintre fraze, ca să nu zic întreg articolul, sunt actuale, dovedindu-se nu atât vizionarismul mișcării, ci faptul că publicul nu a învățat nimic din noile nevoi ale spiritului de a se manifesta (erau aceleași trenuri, doar pasagerii se schimbau - Gell Naum). Azi Feți Frumoșii ancestrali, visând iubiri mecanice, își fac stagiul arid și pragmatic în fabricile industriei cu viitor; zânele tirane și blonde în speranța unei totale reabilitări, umilesc – nocturn – trotuarul devenit, deodată, asfalt.  Articolul, o rafală de ironii spumoase, aduce în același ton și modalitățile de remediere: Vrem scena bord de avion în pană de motor, scena ring de box; scena stadion de footing.

O rubrică scurtă și mai mult decât ironică, niște pastile cu miros de atac la persoană, își face apariția în paginile revistei sub titlu ETUVA semnată UBU-ROI (după piesa cu același nume a lui Alfred Jerry). Nu s-a stabilit persoana care se ascundea în spatele acestei semnături, eu aș paria pe Ilarie Voronca. O să redau doar invitația răutăcioasă adresată unor scriitori din acele vremuri precum Victor Eftimiu, Mircea Rădulescu, Camil Petrescu, A. de Herz, Mihail Sorbu, Brătescu Voinești de a nu mai scrie.

Se simte în acest număr aplombul injecțiilor verbale din manifestele cu care au venit curentele avangardiste. Articolele sunt mai acide decât producțiile literare, singurii doar mai tinerii Ilarie Voronca, Stephan Roll, Mihail Cosma, Victor Brauner încercând să pună în practică, în producțiile artistice, noile cerințe ale vremurilor.

* Ilustrarea articolului s-a făcut prin scanarea revistelor publicate în colecția Ediții facsimilate de către Ministerul Culturii și Cultelor INSTITUTUL NAȚIONAL PENTRU CERCETAREA AVANGARDEI ROMÂNEȘTI ȘI EUROPENE ed. Vinea, 2003

Revista PUNCT (1924-1925) episodul I

numerele unu și doi
literatura are nevoie de injecții de refrigerare

numerele unu și doi literatura are nevoie de injecții de refrigerare

În noiembrie 1924 își începe apariția în România, mai mult decât un ecou întârziat al noilor mișcări literar-artistice europene, ce în mare își consumaseră suflul inițial, revista Punct Revistă de artă constructivistă Internațională. Ieșită încă de la primul număr din tiparele convențiilor tipografice (cum cerea manifestul dada din 1918), revista va fi condusă de Scarlat Callimachi și editată de artistul plastic care va deveni o emblemă pentru anii respectivi, dar și pentru cei următori, Victor Brauner.

În primul număr, publicat sub formă de afiș, autorii nu fac rabat de la folosirea noului limbaj al artei cum ar fi: folosirea verbelor ce redau acțiunea și mișcarea (toate clopotele joacă biliard; nu mănânc!), folosirea termenilor sporivi (atențiune domnilor globetrotterul e ...) sau ruperea convențiilor în exprimare prin folosirea neașteptată a unui cuvânt ce aduce fonetic cu cel în locul căruia stă (asta îmi este absolut calendar (în loc de necesar), dând o nouă dezvăluire textului, prevestind oarecum tehnica automatismului psihic pur folosită de suprarealism ca literă de lege (cel puțin formal) peste doar câțiva ani. Atât Ilarie Voronca prin micul pamflet oarecum anacronic din care am și citat, dar și Victor Brauner printr-un joc mai mult aluziv decât descriptiv în liniile desenului cu care ilustrează pagina, vor încerca să nu sensibilizeze receptorul, ci să-l pună în faţa noilor curenți de trăire artistică ce traversau acele vremuri. Se ridică și în România problema care zguduise deja marile națiuni: trebuie să schimbăm trenul!

Numărul doi se deschide cu Ion Vinea și Ilarie Voronca, acesta din urmă fiind însărcinat se pare, pe lângă răzlețele poezii publicate, cu partea polemică, cea care a adus sarea și piperul numerelor ce vor urma. În acest număr se va duce mai departe indignarea față de lipsa de profunzime a artei contemporane și față de mediocri artiști autohtoni. Taxele mari pe import, spune înrăitul poet I. Voronca, n-au stăvilit aducerea șuncei de praga și totuși importul cuvintelor lăsat liber n-a răzbit încă: nici un strigăt larg de peste graniți nu a răzbit până aici, zicea referindu-se la lispsa unui ecou din partea futurismului sau dadaismului (sic!). Doar câțiva autori sunt văzuți ca purtători de lance pe câmpul de luptă proaspăt ivit: Arghezi, Minulescu, Adrian Maniu, Bacovia, Urmuz. Până ce acestor nume să li se adauge altele noi, spune în continuare poetul, e nevoie de multă pregătire. În articolul manifest se ridică întrebarea: cum de în fața unor planșe de arhitectură, nimeni neavizat nu îndrăznește să aducă comentarii, dar în ce privește arta, până orice vânzător de galoși își exprimă opiniile?  Se înfierează lipsa unor cronicari avizați care să ofere publicului sucul gastric necesar pentru noua digerare artistică. Este subliniat faptul că expozițiile lui Marcel Iancu, Maxy și Victor Brauner au rămas sub tăcere. Ilarie Voronca încheie apoteotic: Literatura și plastica nouă cer o sensibilitate și o inteligență aparte.(...) Dar orice s-ar spune: în secolul automobilului și al avionului poate oricine călători cu carul cu boi: noi vom stărui însă să utilizăm avionul.

Mihail Cosma (Claude Sernet) continuă într-un stil dadaist-constructivist, utilizând modelul aleator al îmbinării frazelor (poate chiar căciula dadaistă plină cu decupări din ziare), pe alocuri observându-se o dorință de control asupra discursului. În Binomul cu exponentul de argint autorul face un joc perpetuu de cuvinte și expresii care trec liber din română în franceză, apoi din engleză  în gemrană, ieșind la iveală fraze răzlețe cu potențial poetic, precum: semnul de întrebare a fost mai mare la început, sau eu mă elefant tu te elefanți el se elefante.

Stephan Roll (Gheorghe Dinu) folosește aceleași instrumente, în textul său Ficat alb părând un artist care își acordează vioara, scoțând sunete pline de asonanță și neregularitate, diferit de explozivul care va deveni în curând. Totuși, în acest vacarm ideatic găsim sclipiri ale unei dorințe artistice de a  se adresa cititorului prin acelaş limbaj nou, de multe ori contradictoriu cu mesajul (vrei să fac o linie dreaptă vreau una perpendiculară vrei să fac un cub vreau un cerc – o să încerc). Așa cum în primul număr Ilarie Voronca spunea Creerul: aici începe rolul meu: ficatul, anunțând partajul față de sentimentalism, prin Ficat alb, Stephan Roll pune deja la treabă pentru prima oară (vezi culoarea alb) acest organ care va împlini funcția de digerare și receptare. Chiar dacă ulterior excesul de cuvinte și expresii străine (sloganuri) folosite atât în proză cât și în poezie va fi abandonat, el nu va fi și negat, fiind văzut ca pe o distilare pregătitoare pentru viitoarele etape avangardiste.

Scarlat Callimachi încheie acest număr printr-un frumos poem ce poate fi luat ca o ars poetica a noii generații. Neguţătorul de gânduri (artistul) șade/ strivit de umbrele dughenii provinciale(...) Vinde marfă în funcție de profilul cumpărătorului (nebunului, femeii, fratelui, idiotului), la final dezvăluindu-ne că dugheana e a lui/ dar/ el e marele necunoscut/ în eu-l celui ce a târguit/ la el.

La final este prezentată o listă de susținere a revistelor de profil din țară și străinătate, listă ce se va menține pe tot parcursul celor 16 numere. Vedem numele revistelor: Contimporanul, 75 H.P, Der Sturm H. Walden, Merz Kurt Schwitters, De stijl  T. van Doesnurg, Blok Varșovia, MA L. Kassak, Feuilles Libres M. Raval, Manometre E. Malespine, G H. Richter Berlin.

Numărul este ilustrat de Marcel Iancu (un portret al lui Scarlat Callimachi) iar printre alți colaboratori își va face intrarea actrița Dida Solomon, sora lui Scarlat Callimachi.

*ilustrarea articolului s-a făcut prin scanarea revistelor publicate în colecția ediții facsimilate de către Ministerul Culturii și Cultelor INSTITUTUL NAȚIONAL PENTRU CERCETAREA AVANGARDEI ROMÂNEȘTI ȘI EUROPENE ed. Vinea, 2003