Revista PUNCT (1924-1925) episodul II

episodul I îl puteți citi aici

numărul trei

lasă viespea amorțită pe zid

Entuziasmul se simte la revista Punct, frenezia devine o stare de a fi. Constantele în cadrul colegiului redacțional erau: efervescența și elanul creator adaptat la noile curente literar-artistice.

Scarlat Callimachi deschide revista cu o poezie foarte cuminte, oricum mai cuminte decât tonul pe care îl va avea în articolul de peste două pagini. Insomnia se mai agață încă de motive simboliste sau expresioniste învechite (amurgul, furtuna, copacii), care zdruncină în crescendo cititorul. Este abordată cu nostalgie imaginea călătorului sortit să asiste la schimbarea galopantă a mediului ambiant, fără să poată lupta cumva împotrivă învechit în haine / se duce parcă’ncet / și numără copacii / amurgul greu se lasă în praf multicolor. Acceptarea devine apăsătoare și tinde să se materializeze în suflet într-o stare generalizată în glasul lui vibrează / spasmodic insomnia.

Simbolistul care asistase și chiar luase parte la nașterea dadaismului, Ion Vinea, aduce o poezie erotică (poate cea mai frumoasă poezie din acest număr, și nu pentru că este erotică) care oferă cititorului o defilare relativ cuminte în exprimare, însă cu o puternică forță de sugestie. Combinând imagini însolite (țesături persane, leneșe liane) cu decoruri casnice (alcov), oferă mediului liric o strălucire aparte, care te îndeamnă la recitire. Tensiunea crește, miza este cea a trăirii prezentului, la stoarcerea lui de orice semnificație suplimentară, de orice balast, fără nicio dramă exterioară sau interioară care să perturbe cursul. Avem de a face cu o seninătate în trăire care era departe de implicările sentimentaliste ale acelor vremuri, un naufragiat deapururi cum se numește în fața formelor nude ale iubite inerte.

Dida Solomon, prin poezia Inimă sfâșiată de fată unde te duci?, prezintă o poezie zguduită de aversiuni interiorizate, gradând tensiunea prin repetarea (nu obsesiv ca la bacovia) unui vers anume, repetiție care sfarmă bucată cu bucată zidul care o înconjoară. Și această autoare este în căutarea unui limbaj poetic nou și cât mai inedit (lasă viespea amorțită pe zid), dar și a unei sincerități care să o aducă aproape de cititor. Folosirea unor teme ocolite de literatura cultă română, cum ar fi interpretarea viselor, descântecele și alte superstiții, lucruri care țin de un banal esoterism  în vogă în acea perioadă, trebuie pusă tot pe seama noilor direcții de creație. Fără a avea nicio legătură cu avangardismul, I.C.Vissarion, scriitorul autodidact din Costești, scoate în 1923 un volum ciudat de note personale intitulat Lumea cealaltă. Ce mai este după ce murim, în care redă visele avute pe parcursul vieții și încearcă să și-le explice, făcând fără să își dea seama o autopsihanaliză modestă, dar sinceră. 

Stephan Roll, și o pagină mai încolo Ilarie Voronca, vor fi singurii care vor scrie conform noului limbaj, poate datorită faptului că erau cei mai tineri din colectivul redacțional, și spiritul lor artistic era, dacă nu nealterat, cel puțin mai deschis. Cu poezia Distilări, Stephan Roll își prevestește forța aparent inepuizabilă a creatorului de imagini frapante și neașteptate ce avea să devină peste ceva timp, forță stinsă doar de înregimentarea în cadrul partidului socialist.

Jocul imagine/text propus de Scarlat Callimachi sub titlul Tăcere, atrage atenția prin ambițioasele definiții poetice, stil care va începe să paraziteze și producțiile literare ulterioare ale altor autori.

Partea poetică este închisă de Ilarie Voronca printr-un poem stufos, aproape irespirabil. Cum deja se consemnase de către critici, poetul avea o neobosită putere de a crea imagini (nu totdeauna de bună calitate(...), dar de cele mai multe ori originale și interpride – E. Ionescu) care nu de puține ori sufocau poezia. În Semnalizări, poezia cu care se prezintă în acest număr, lipește imagini dispersate, le amalgamează, urmând într-o manieră personală, directivele constructiviste. O atmosferă de recuzită (cerul de guatepercă), bolnăvicioasă (viziune atrofiată), fără speranțe (cinematograf incendiat, toamna a pătruns în adevăr), cu mesaje care încep să își depășească timpul (abecedar abstract),  este cea care se întinde, peste toată poezia precum o caracatiță. Avem în față de fapt descrierea alterării vieții, trecerea timpului (prin viața ta Clary a trecut / cu o viteză interzisă de Biroul de Circulație), pierderea iubirii (inimă cerc invins), de care poetul se salvează prin crearea de imagini (luna și-a plimbat faetonul cu lapte, pomii fac gimnastică suedeză, sălciile ți-au ieșit ca gâște în drum). 

Articolele polemice, păstrând exprimarea strigătoare a manifestelor noilor curente literar-artistice pe care autorii români le cunoșteau foarte bine, se rezumă la a arăta cu degetul arta învechită, la a expune succint noile linii de forță care ar trebui să vină în loc, și la a pune la avizierul rușinii, nume mari ale literaturii din acea perioadă.

Ilarie Voronca vede în teatru contactul imediat cu publicul, lucru care ar trebui mânuit cu o mai bună îndemânare de către cei puși în funcții de conducere în cadrul acestor instituții. Teatrul ar trebui să depășească stadiul de fotografie stupidă a vieții cotidiene, iar granița dintre spectator și actor să fie spartă, rolurile să circule de la unu la altul ca o minge de fotbal. Drama trebuie să izbucnească nu doar între actori îndopați cu roluri  ca rațele cu porumb, ci trebuie să includă și pe cei din sală.  Sunt arătați cu degetul scriitorii în jurul cărora se învârtea dramaturgia acelor vremuri Bernstein, Battaulle, Sorbul sau Camil Petrescu. Niciodată geniul lui Claudel nu a tulburat  intrigele sau îngâmfarea de la noi se specifică în articol. Nume precum Wedekind, Kaiser, Hasenklewer, Strindberg au fost rostite doar în treacăt pe scenele din România, lucru văzut ca un mare minus de către Ilarie Voronca. Se vede o nedreptate în înlăturarea colegei de revistă Dida Solomon (un excelent interpret al lui Strindberg), punându-se pe celălalt taler, cu un ton ironic pe care vă las să îl descoperiți dv, caracterizările actorilor care umpleau afișele de pe străzi. Ce este interesant (și curajos aș zice), este acuzația de antisemitism fără adresant, care ar explica nedreapta înlăturare a actriței mai sus menționată.

Scarlat Callimachi face o succintă prezentare a Expoziției Contemporanul (prima revistă din România care a susținut mișcarea de avangardă constructivismul), expoziție internațională modernistă, la care au participat țări precum Polonia, Germania, Cehoslovacia, Serbia, Ungaria. Se subliniază prezența lui C. Brâncuș (aflat în plină recunoaștere internațională) și Marcel Iancu (aflat la început de drum) dar și a următorilor Milița Petrașcu, Maxy, Dida Solomon și nu în ultimul rând Victor Brauner.

Mihail Cosma în articolul Accidente face o ironică radiografie filmelor și spectacolelor care erau oferite cu generozitate publicului. Unele dintre fraze, ca să nu zic întreg articolul, sunt actuale, dovedindu-se nu atât vizionarismul mișcării, ci faptul că publicul nu a învățat nimic din noile nevoi ale spiritului de a se manifesta (erau aceleași trenuri, doar pasagerii se schimbau - Gell Naum). Azi Feți Frumoșii ancestrali, visând iubiri mecanice, își fac stagiul arid și pragmatic în fabricile industriei cu viitor; zânele tirane și blonde în speranța unei totale reabilitări, umilesc – nocturn – trotuarul devenit, deodată, asfalt.  Articolul, o rafală de ironii spumoase, aduce în același ton și modalitățile de remediere: Vrem scena bord de avion în pană de motor, scena ring de box; scena stadion de footing.

O rubrică scurtă și mai mult decât ironică, niște pastile cu miros de atac la persoană, își face apariția în paginile revistei sub titlu ETUVA semnată UBU-ROI (după piesa cu același nume a lui Alfred Jerry). Nu s-a stabilit persoana care se ascundea în spatele acestei semnături, eu aș paria pe Ilarie Voronca. O să redau doar invitația răutăcioasă adresată unor scriitori din acele vremuri precum Victor Eftimiu, Mircea Rădulescu, Camil Petrescu, A. de Herz, Mihail Sorbu, Brătescu Voinești de a nu mai scrie.

Se simte în acest număr aplombul injecțiilor verbale din manifestele cu care au venit curentele avangardiste. Articolele sunt mai acide decât producțiile literare, singurii doar mai tinerii Ilarie Voronca, Stephan Roll, Mihail Cosma, Victor Brauner încercând să pună în practică, în producțiile artistice, noile cerințe ale vremurilor.

* Ilustrarea articolului s-a făcut prin scanarea revistelor publicate în colecția Ediții facsimilate de către Ministerul Culturii și Cultelor INSTITUTUL NAȚIONAL PENTRU CERCETAREA AVANGARDEI ROMÂNEȘTI ȘI EUROPENE ed. Vinea, 2003