joi, 4 octombrie 2018

CÂTEVA DINTRE REVISTELE DE AVANGARDĂ




           
            La 20 februarie 1909 în ziarul craiovean Democrația apare, concomitent cu ziarul Le Figaro și cu alte ziare din întreaga lume, primul manifest programatic al futurismului. Presa este astfel luată de către noile mișcări literare ca un nou aliat, ca o tribună de la care se va striga  Jacusse! atât unor persoane publice (de regulă scriitori consacrați tradiționaliști) cât mai ales societății. Ca un numitor comun, noilor reviste care vor apărea răzleț le vor lipsi programele temeinice de revigorare artistică, luându-le locul un limbaj metaforic, poetic, adesea văzut ca un limbaj specific al manifestelor. Poate pentru că locuitorii spațiului românesc au fost prinși pe nepregătite, incapabili să  incendieze muzee și biblioteci” pe care nu le aveau, a dus la evoluția lentă a presei de avangardă și, chiar atunci când aceasta a apărut, s-a stins foarte repede[1]. Această stare de fapt ar fi trebuit să fie, în viziunea lui Scarlat Callimachi, un atu “Noi nu avem (…) pretextul tradițiunii în artă, încât ne este mult mai ușor ca altor popoare, să apucăm pe drumul acesta necunoscut al formelor noi[2]
            Pe lângă eclectica și logeviva publicație Contimporanul, vor apărea diverse publicatții, unele cu titluri voit scandaloase, cu activitate efemeră, altele solid consolidate în jurul unui colectiv editorial care va încerca să își asume o direcție proprie. De la 75 H.P., revista cu număr unic din 1924 care, de-a lungul timpului, va fi privită ca un manifest în sine, ca un adevărat reper al inițiativei, până la Meridian (seria I 1934-1938; seria II 1944-1945) locul în care, pentru puțină vreme, se vor întâlni toți protagoniștii avangardei românești, viața presei va fi una deloc liniștită.

PUNCT

În noiembrie 1924, la o lună după 75 H.P., își începe apariția în România revista Punct, subintitulată Revistă de artă constructivistă Internațională. Ieșită încă de la primul număr din tiparele convențiilor tipografice (cum cereau manifestele futuriste și dada), condusă de Scarlat Callimachi, își va anunța în ultimul număr din 1925 ’’unirea de forțe’’ cu revista Contimporanul, pentru o mai bună susținere a efortului de propagare a artei moderne în România. De fapt Punct a fost de la bun început un satelit al Contimporanului, un loc unde mai tinerii Stephan Roll (Gheorghe Dinu), Ilarie Voronca, Mihail Cosma (Ernest Spirt) vor publica alături de Ion Vinea, Felix Aderca (Zelicu Froim Adercu), Marcel Iancu, Paul Eluard sau Philippe Soupault.
Revista și-a menținut o apariție săptămânală de-a lungul a șaisprezece numere, reușind să redea tensiunea avangardei mai mult prin grafica semnată de Victor Brauner, Marcel Iancu, Janos Mattis Teutsch sau Kurt Schwitters și prin articolele programatice (niște prelungiri după Manifestul activist către tinerime) semnate de Ilarie Voronca, Scarlat Callimachi, Kurt Schwitters, Theo Van Doesburg sau Hearth Walden, decât prin producțiile literare. Cu un articol program apărut abia în numărul 4, revista își va menționa clar intențiile prin directorul său S.C. ‘’În primul număr al acestei reviste de artă nouă, n-am scris, după obiceiul pământului un cuvânt introductiv sau explicativ. (...) Am rupt orice legătură cu arta trecutului, căci secolul nostru de emoții puternice și fulgerătoare are nevoie de forme noi pentru manifestările lui de artă.’’  Dușmanul de temut al revistei Punct, ca și al celorlalte reviste, va fi tradiționalismul, aspru amendat prin ironii repetate. Astfel sunt amendați, pe un ton ostentativ, numele celor cu care ‘’luptau’’ pe frontul artei: Camil Petrescu, Victor Eftimiu, Brătescu Voinești sau Lucia Mantu.
Cu puține excepții ultima pagină va fi păstrată pamfletului și casetei cu adeziuni unde vom găsi, pe lângă Contimporanul și defuncta 75 H.P., numele unor publicații precum Der Sturm – H Walden, Merz – Kurt Schwitters, De Stijl – T.van Doesburg, G – H. Richter.
De la primul număr, publicat sub formă de afiș, până la ultimul creațiile literare vor varia ca orientare, dar nu vor depăși linia futurist-constructivisă. Creațiile dramaturgice ale lui Scarlat Callimachi publicate în revistă nu se vor putea încadra în nici una din direcțiile trasate de mișcările de avangardă, mișcarea românească trebuind să aștepte cel de-al doilea val suprarealist de la București (1940-1947) pentru a avea texte teatrale suprarealiste[3].
URMUZ
            Chiar dacă revista Urmuz își va începe va apariția din ianuarie 1928, Geo Bogza va nota în jurnalul său, pe care îl va tipări abia în 1987[4], încă din luna septembrie 1927 intenția de a tipări o revistă. În data de 30 septembrie se hotărește pentru numele de Urmuz iar în zilele care urmează tipărește un număr mare de afișe[5]. În pur spirit avangardist, și în conformitatea cu stilul său rebel de a fi, pe 6 noiembrie, conform notării din același jurnal, va aduna și va da foc afișelor respective. Ecoul stârnit în urbea în care trăia este notat de multe ori, cele mai importante fiind notarea din 17 noiembrie: “În Rampa un veninos articol al lui Dem. Theodorescu, pornit de la afișele care anunță apariția revistei Urmuz” și din 22 noiembrie “ (...) găsesc un Univers deschis: Revoluționarii de la Câmpina, articol al lui Camil Petrescu despre Urmuz[6].
            Colaboratorii de la Urmuz vor fi în mare cei de la revista Punct (Stephan Roll, Ilarie Voronca, Victor Brauner) iar direcția revistei va fi mai canalizată spre direcțiile nou apărute: dadaism, constructivism, suprarealism ba chiar, după ultimul număr, spre penetrantism. Penetrantismul l-a preocupat mult timp pe Geo Bogza ca o direcție literar artistică pe care urma să o definească, să îi schițeze câteva linii, să îi scrie, cum se obișnuia în acea perioadă, un Manifest. Totul a rămas în jurnalul său la faza de intenție, chiar dacă Manifestul a avut o formă pe hârtie.[7]
            Revista a avut cinci numere[8], ultima pagină rezervată adeziunilor și săgeților trimise impotriva criticilor tinerei mișcări, săgeți strânse sub rubrica HAU-PARLEUR, și a fost ilustrată de Geo Bogza, Victor Brauner, Angelo Maino, Marc Chagall. Revista va deveni un organ propriu al lui Geo Bogza[9] prin care fraza urma să-i devie un impetuos organ viril care să dezvirgineze sufletele îmbâcsite și să lase în ele sămânța cerurilor noi”, pentru că Adeseori arta este dreptul suprem al artistului de a-și bate joc de orice[10]”. Pentru poet poezia devine o armă a sufletului care, pe lângă zguduirea bunului simț artistic, trebuia să producă și zguduirea moralei burgheze[11].

ALGE
Subintitulată Revistă de artă modernă, revista Alge (seria I 8 numere 13 septembrie-25 decembrie 1930; seria II 3 numere, 1 martie – 1 mai 1933) va duce mai departe revoluția tipografică începută la 75  H.P. și cea editorială, prin nerespectarea formatului tradițional. Directorul revistei va fi Aurel Baranga (Aurel Leibovici, 1913-1979), un autor care, ca mulți actori ai mișcărilor de avangardă de la noi[12], va face pact cu mișcarea socialistă de după al doilea război mondial, fiind autorul imnului României comuniste, Zdrobite cătușe, redactorul revistei de satiră Urzica dar și autor a mai multor piese de teatru care au avut numeroase reprezentări și ecranizări (Fii cuminte, Cristofor!, Mitică sfântul blajinul). Direcția revistei va fi cea suprarealistă, lucru văzut atât prin farsele și scandalurile iscate (a se vedea cele două reviste apărute într-un singur număr care au dus la anchetarea și închiderea redactorilor pentru atac la bunele moravuri) cât și prin publicarea creațiilor unui copil, Fredy Goldeștein.
Ilustrată de S. Perahim, revista va încerca cu fiecare număr să difere prin exprimare, prin forme (vor alterna numere în formatul unor afișe sau al unor pliante, ocazionate de diverse evenimente cum a fost nunta lui Sașa Pană), prin creațiile publicate, fiecare număr în parte devenind un obiect artistic special[13]. Autorii, cu toții tineri colaboratori ai revistei unu (Gherasim Luca, Sesto Pals, Paul Păun) vor abuza de jocuri voit infantile, de un umor negru și scabros pentru a se afilia poeziei nou apărute, lipsite de retorică și metaforă. Jocurile literar-artistice practicate dau naștere unor asocieri aparent premonitorii, atât de căutate de suprarealiști. Este cazul portretului făcut lui Gherasim Luca de către S. Perahim în numărul doi, portret făcut în spiritul titlului revistei, pe un fundal de alge, portret care se va întâlni peste ani cu sfârșitul poetului în apele Senei.

*                                                          *                                                          *
Nu doar aceste reviste dar și restul care au mai fost (Prospect editată la Iași de Aurel Zaremba, 7 numere apărute în 1928, Viața imediată, București, un număr 1933 , Liceu, Craiova editată de Virgil Teodorescu, două numere, etc) au încercat să țină pasul cu angajarea artei în noile direcții născute de cele două conflagrații mondiale. Artiștii din toate țările erau angrenați cu voia sau fără voia lor în acest război, în aceste cutremure sociale, mulți renunțând la manifestările artistice pentru lungi perioade timp[14].
Ziarele erau programate să ia locul literaturii, un articol bine scris fiind capabil, în viziunea avangardiștilor, să ia locul unui roman. Reprotajul mai ales avea pretenția de a fi actual, de a fi capabil să ia și să redea pulsul societății, astfel că opțiunea lui Geo Bogza și Gheorghe Dinu de a renunța, după perioada avangardistă, la literatură în favoarea reportajului este de înțeles. Acest lucru se întâmplă mai ales după 1945, până atunci cititorul trebuind să fie trezit, să i se deparaziteze creierul, să i se ucidă morții toate astea până la sosirea maturității care îi va arunca munții pe umeri.

Bibliografie
*** Revista ALGE (seria I 1930-1931), ed ICARE și ed Vinea, 2003
*** Revista PUNCT (16 numere 1924 – 1925) ed ICARE și ed Vinea, 2003
*** Revista URMUZ (5 numere) ediție anastatică, Câmpina, 2010
Cernat, PAUL – Contimporanul. Istoria unei reviste de avangardă, ed. ICR, București 2007
Constantin, EMILIAN – Anarhismul poetic, București, 1932
Bogza, GEO - Jurnal de copilărie și adolescență, editura Cartea Românească, București,                   1987
Morar,  OVIDIU – Avatarurile suprarealismului  românesc, ed Univers, București 2005


[1] Ca un joc al ironiei sau urmare unei inteligențe native, Sașa Pană (Alexandru Binder) va păstra întreaga istorie a mișcăriilor de avanagardă în colecții personale, gest amendat în manifestele fondatoare 
[2] Punct - nr.4, 13 decembrie 1924
[3] ***Texte teatrale suprarealiste, antologie de Ion Cazaban si Dan Stanciu, ed. Unitext,  București 2005
[4] Jurnal de copilărie și adolescență, editura Cartea Românească, București, 1987
[5] Luni 24 octombrie Afișele Urmuz sunt admirabile; Sâmbătă 29 Octombrie Afișele Urmuz sunt pe fabrică
[6] Tot din acest Jurnal …  aflăm că “titlul URMUZ desenat de Brauner” (Duminică 18 Decembrie 1927)
[7] Evocatoare în acest sens sunt notațiile din 19 Februarie, 24 Februarie și 16 Iulie 1928
[8] Conform aceluiași Jurnal a mai existat un număr șase din revistă dar a fost abandonat
[9] Ultimele două numere vor fi scrise în întregime de el și Tudor Miu
[10] Urmuz, no 5, iunie-iulie 1928
[11] Ovidiu Morar – Avatarurile suprarealismului  românesc, ed Univers, București 2005
[12] Alți scriitori care au facut acest pact Virgil Teodorescu, Geo Bogza, Gheorghe Dinu (din anii ’40  va renunța la pseudonimul care l-a consacrat).
[13] Ovidiu Morar – Avatarurile suprarealismului  românesc, pg 107
[14] La noi este cazul lui Sesto Pals (Simion Șestopal) care își va publica poeziile într-un volum abia în 1998.

0 buşeli:

Trimiteți un comentariu

Zi ceva de-a busilea sau din picioare

de-a bușilea prin aer!