Demarez începând de astăzi o nouă rubrică Fișe de folklor și mitologie. Responsabil de ea va fi Alex Turcu pe care îl puteți vizita aici . Alex a ales să inaugureze acest nou pas cu un studiu generos pe care îl urcă în premieră pe internet, și aș dori să îi apreciați inițiativa, pentru că este în întregime a lui, blogul meu fiind doar o gazdă.
FIŞE DE FOLKLOR ŞI MITOLOGIE
MOARTEA
DENUMIRI – CHIPUL MORŢII – ORIGINEA MORŢII – MOARTEA BLESTEMATĂ –
CONSIDERAŢII ASUPRA MORŢII – DANS MACABRU – INTEGRAREA OMULUI ÎN NATURĂ ŞI
NUNTA MORTULUI – SUPERSTIŢII ŞI AGENŢI AI MORŢII – GLASUL MORŢII - BASME
1. Lat.
Mors, Mortem; fr. La Mort; span. Muerte; germ. Der Tod; eng. Death; rus. Смерть.
În rom. Moarte (lat. Mortem).
2. Privită întîi ca fenomen, mai apoi personificată, moartea constituie un
capitol de bază în studiul folklorului şi al etnografiei universale, ea stînd
chiar la baza tuturor religiilor.
Imaginea morţii, la nivel european,
este relativ aceeaşi, chiar semnul „pericol de moarte” (un craniu) atestînd
acest fapt: „În credinţele relativ recente ale popoarelor europene, moartea e mai frecvent personificată într-o
bătrînă cu coasa în mînă,printr-un schelet sau prin hora scheletelor („hora
morţii”).”[1]
Imaginea de bătrînă o regăsim în special în zeitatea Hel a germanicilor. Dar,
uneori, moartea ia chipul agenţilor săi prevestitori, animale cu un pronunţat
caracter psihopomp: cal, cîine, cucuvea[2]
etc.
Pentru a face corelarea completă,
vom cita pe Tudor Pamfile care face o descriere identică a morţii în cultura
populară românească: . „Moartea se arată bolnavilor sub chipul unei [babe] hîde
şi urîte, numai ciolane, cu ochii duşi în fundul capului, cu dinţii mari, cu
degetele lungi şi subţiri, avînd în mînă o coasă”.[3]
Tot Tudor Pamfile pomeneşte ipostaza de a treia Parcă (ursitoare), a morţii,
cea care taie firul vieţii (în artă este reprezentată ca un idol zburător care
taie o şuviţă din părul celui pe cale să moară). Pe de altă parte, mesager al
morţii (uneori confundat cu ea) apare şi Arhanghelul Mihail.
Dar imaginea comună, în folklorul
popoarelor, e aceea a unei femei bătrîne, descărnate[4],
care poartă o coasă (uneori o seceră), semn că simbolul îşi are rădăcinile
într-o societate bazată pe agricultură.
În plan filosofic, un loc comun literaturilor
europene este comparaţia vieţii omului cu o floare, pe care moartea, nemiloasă,
o coseşte:
Moartea cu coasa cosăşte
Vara, iarna, cînd doreşte,
Ea pă nimeni nu fereşte![5]
3. Originea morţii, în credinţele noastre, nu este reliefată îndestul; în
genere, se întîmplă la voia lui Dumnezeu (Nici
moartea nu-i de zină/Că şi ea are stăpînă/Şi să duce unde-o mînă.[6]),
deşi, în cele din urmă, Moartea îşi primeşte toate sudalmele (cum o atestă
cîntecele funerare). Credem însă că odată cu împămîntenirea versiunii biblice,
a fost preluat în folklor motivul „păcatului original”, după cum o arată următorul
cîntec funebru, care totuşi, trădează o sursă cărturărească (variante se găsesc
în mss. vechi româneşti, şi chiar în culegerea de cîntece de stea a lui Anton
Pann):
Dumnezeu cînd a făcut
Omul cel dintîi din lut,
L-a înzestrat cu viaţă,
I-a dat daruri şi frum’saţă;
În raiul cel desfătat
Acolo l-a aşezat,
De rău să fie scutit,
Să trăiască fericit.
Acolo în fericire
Omul avea-ndestulire,
Pînă cînd a ascultat
Porunca ce i s-a dat.
Dar omul neascultînd
De părintele Cel-sfînt,
Şi greşind, făcînd păcat
Moartea-n lume a intrat. [...][7]
4. În unele bocete, moartea este
desacralizată, prin urmare nu reprezintă o trecere către nemurire, aşa cum se
întîmplă în vechile religii, ci o curmare iremediabilă a vieţii; de aceea
este blestemată cu o mînie
neputincioasă:
[...]Fire-ai, moarte, blestemată;
Cum vii tu tot nechemată;
Fire-ai, moarte, de minune,
Cum duci ce-i frumos pe lume![8]
Mînce-te focul, măi moarte[9]
Bat-o focul pe moartea
Cum poate fi-aşa căţea[10]
Chiar cuvîntul moarte stîrneşte repulsia omului:
Moarte, moarte, hîd cuvînt,
Mult rău faci pe-acest pămînt,
Mi se rupe inima,
A privi la faţa ta... [...][11]
Tu, moarte, cu nume hît
Mulţi părinţi ai năcăjit,
Şi-ai năcăjit şi p-ai mei
Nu ţ-a fost milă de ei ....
Că mi-ai fost moarte-ngrozită
De tătă lumea grăită....[12]
Şi exemplele înfierării
morţii ar putea continua într-un număr
foarte mare, inutil de ilustrat aici. Să reţinem versurile: Mi se rupe inima,/A privi la faţa ta...
Moartea, în concepţia populară pe
care o studiem, nu are o logică precisă; vine nechemată, răpeşte viaţa
tinerilor, lăsîndu-i pe cei bătrîni (şi, poate, mai doritori de moarte):
Fata mamei, fată
[...]
Lasă moartea babelor
Că se plîng durerilor...[13]
N-ai putut mere la fîn
Şi să duci un moş bătrîn.
N-ai putut mere la sapă
Şi să duci o biată babă. [...][14]
Mînce-te focu, moarte,
Cum nu umbli cu dreptate!
Tot acolo năzuieşti
Unde nu mai trebuieşti;
Tot acolo ai intrat
Unde nu mi te-o chemat.[15]
Moartea este nedreaptă şi pentru a o
degrada, omul face apel la imagini comune infractorilor: Moartea intră ca un hoţ
în casă şi fură suflete:
Fir-ai, moarte, blestemată,
Ne-ai luat averea toată! [16]
Şi ne vine noaptea-n sat
Ca şi hoţii la furat
Şi ne ia ce-avem mai drag,[17]
Poporul nu se sfieşte să o numească păgînă:
N-au trecut o săptămînă,
De cînd moartea cea păgînă
A trecut aici prin sat[18]
păgînismul fiind
privit ca o stare de retard, caracteristic celor care nu au empatie faţă de suferinţa celor din jur
(în folklorul românesc, de exemplu, canibalismul era propriu păgînilor).
Moartea este rea pentru că loveşte, săgetează sau trudeşte, ca un satrap, ca un
stăpîn meschin:
Moarte, ră că mai poţi si,
Umbli şi iei oamenii.[19]
De cînd moartea te-o lovit
Mnică nu ţi-o trebuit,
Numa struguraşi de mure,
Scînduri de fag din pădure.[20]
Di boali căznit,
Di moarte trudit...[21]
Un portret mişcător al ei găsim în
versurile de mai jos unde întîlnim şi comparaţia deja celebră între om şi
fragilitatea plantelor:
Umblă roată prin grădină,
Rupe flori din rădăcină,
Umblă ca turbată-n vînt
Ba intră şi sub pămînt;
Intră-n mina-ntunecoasă,
Şi loveşte cu-a ei coasă,
Un fecioraş ce lucra
Şi la moarte nu gîndea
Cine-ar fi putut gîndi
Moartea lui din ce va fi? [...][22]
5. O ameliorare a fricii de moarte se poate întrevedea în multe din
liricele populare. Uneori, în acestea, moartea este chiar aşteptată ca o
eliberare de răul pămîntesc:
Trece lumea ca ş-o fragă
Treacă că nu mi-o fost dragă;
Trece lumea şi să duce,
Treacă că nu mi-o fost dulce;
Trece lumea şi să cară,
Treacă că mi-o fost amară[23]
La polul opus, românul, într-un stil
aproape impersonal (exeptînd, desigur, frica de care se pomeneşte fugitiv în
incipit) , cugetă şi filosofează pe marginea morţii, privind-o ca pe un dat al
firii:
Frică mi-e că mor ca mîne,
Rămîne lumea dă mine;
C-aşa-i viaţa omului,
Ca şi floarea cîmpului,
Înfloreşte, să păleşte
Şi inima n-o folosăşte.
Omul strînge ca furnica,
Cînd moare n-are nimica.
Cîtu-i trăi pă pămînt,
Am să fluier şi să cînt.[24]
Sau
C-aşa-i lumea trecătoare,
Unul naşte ş-altul moare,
Cel ce naşte se-amărăşte,
Cel ce moare putrezeşte.[25]
Comparaţia vieţii omului cu o floare
există deja consemnată în Psalmi (Ps. 89), de unde a preluat-o şi Miron Costin
în cunoscuta sa poemă, Viaţa lumii:
Zice David prorocul: „Viiaţa ieste floare,
Nu trăieşte, ce îndată ieste trecătoare”[26]...
iar
consideraţiile din cea de a doua bucată citată se regăsesc, întocmai, la mai
marii stihuitori francezi ai secolului XV, Eustache Deschamps şi F. Villon.
*
6. Mîngîierea celor săraci şi
asupriţi era, în trecutul medieval, tocmai moartea, cea care uniformizează
oamenii, nu-i mai aşează pe calapodul social, posibil numai în viaţă. Această
concepţie a dat în artă naştere cunoscutelor lucrări plastice (în special
gravuri), numite generic: dansuri macabre[27].
Totuşi, ele îşi află rădăcina în chiar scrierile religioase: „Priveşte cu băgare de seamă în coşciug. Uită-te, cum zac acolo acei care
au fost altă dată împăraţi, uită-te la rămăşiţele Domnilor... spune: cine este
acolo Împăratul şi cine Domnul? Cine bogatul şi cine săracul?” (Ioan
Chrysostom, Omilii)[28]
În literatura veche românească ideea a fost preluată şi stă, în tot cazul, la
baza altor scrieri, precum cele incluse în ciclul: Ubi sunt? şi datorate unor cărturari ca Miron Costin şi Dimitrie
Cantemir.
O atitudine potrivnică – spre
exemplificare – găsim în vechiul Egipt, unde locul în viaţa de apoi era
condiţionat de averea pămîntească: cine era mai bogat, găsea şi un loc mai bun
printre cei morţi, dar nu este locul aici pentru a o trata pe larg.
În folklorul românesc concepţia
„dansului macabru” se regăseşte, de asemenea, în versurile cîntecelor funebre:
Căci moartea nu vrea să ştie
De averi şi bogăţie[29]
Nu te temi nici de-mpăraţi,
Cu armată-nconjuraţi.
N-are porţi nici uşi închise
Pentru ea toate-s deşchisă.
La sărac şi la bogat,
La slugă şi la-mpărat.
Nici nu face întrebare
De eşti gata de plecare... [30]
7. Însă, în mod ciudat, de aci reiese mai degrabă o atitudine materialistă
asupra lumii şi Coşbuc se întreba, pe bună dreptate, ce legătură se mai poate
face între moartea personificată în Mioriţa, ca „o mîndră crăiasă/a lumii
mireasă” şi moartea afurisită de bocitoare?
În primul rînd, cred, că trebuie să facem o deosebire esenţială între
viziunea din baladă – în mod cert, mai veche şi deci, tributară mai vechilor
credinţe potrivit cărora oamenii primeau moartea ca pe o descătuşare şi
bocetele, care fiind culese la o dată
mai recentă, atestă o cu totul altă înrîurire a acesteia asupra omului. Acum
omul iubeşte viaţa. Îi e greu să se despartă de ea, oricît de nevolnică ar fi,
şi nu acceptă moartea, neînţelegîndu-i rostul.
Comuniunea post-mortem, a sufletului
cu natura este sugerată, în principal, de cererea pe care o face ciobanul, de a
fi înmormîntat în „universul” său personal, acolo unde a trăit şi a muncit. În
unele lirice populare însăşi natura se îngrijeşte de înmormîntarea ciobanului
(respectiv a oşteanului, în versiunile mai noi:)
[...]
Foaie verde de tri flori,
Măi cioban di la miori,
Uni ţ-o fost moartea să mori?
-
Sus în vîrful muntelui,
În bătaia vîntului.”
-
Di ce moarte ai murit?
-
De trăsnit cînd au trăsnit.
-
De-ngropat cini te-o-ngropat?
-
Tri brazi mari s-o răsturnat
-
De păzit cini te-au păzit?
-
Luna, cîn or răsărit.
-
Luminarea cini ţ-o pus?
-
Soarele, cîn au fost sus.
-
De jelit cini te-au jelit?
-
Păsările-au ciripit.
-
De scăldat cini te-au scăldat?
-
Ploile, cîn au plouat.
-
Floieraşu uni l-ai pus?
-
În craca bradului, sus.
Cîn vîntul tare-o bătea,
Floieraşu mi-o zicea,
Oile s-or aduna
Şi pe mine m-or cînta.[31]
Obiceiul de a trata înmormîntarea
unui tînăr ca pe o nuntă este foarte vechi, dintr-o perioadă de dinaintea
intrării creştinismului la noi. Astăzi îşi va fi schimbat numai însemnătatea –
mult mai apropiată de profan decît în trecut[32].
În fine, merită a fi citat aici un
bocet de june care, prin forţa psihologică pe care o emană, constituie un
moment de poezie în adevăratul sens al cuvîntului:
Scoală, dragă, şi
te-ntoarnă,
Că miresa ta-i în curte,
Că noi mult am ocolit,
De mireasă ţi-am găsit.
Scoală-te şi-o ia de mînă
Şi te du cu ea-n grădină,
Şi vino cu ea în casă,
Şi te bagă după masă
(C-aşa-i data la mireasă).
Dară nouă nu ne place,
Nu ne place, nu,
Ce mireas-ai tu.
Nici cu ce-i în cap,
Cetină de brad;
Nici cu ce-i încinsă,
Cu curele strinsă.
Cu ce-i îmbrăcată,
Cu coajă uscată.
Nu ştiu îi făloasă
Sau îi mînioasă,
Că de cînd am vint
N-a spus un cuvînt.[33]
*
8. Cîteva legende româneşti spun că, la origine, omul ştia cînd va muri,
drept pentru care se lăsa pe tînjeală, totul ruinîndu-se în jurul lui. De
aceea, Dumnezeu a făcut ca omul să nu-şi mai ştie ceasul morţii; a lăsat, deci,
ca omul „să muncească pînă la moarte”[34].
Cu toate acestea, omul a
căutat semne şi prevestiri (fie chiar profilaxii) ale morţii şi stă ca mărturie
o sumă de superstiţii şi de credinţe privitoare la venirea acesteia. Desigur,
astăzi par fără de temei, dată fiind distanţa mare de timp de la crearea lor şi
nu în ultimul rînd, lipsa informaţiilor suplimentare.
În primul rînd, moartea
este prevestită de animale cu care, nu arareori, ajunge să se confunde; cea mai
cunoscută credinţă este că daca va cînta cucuveaua[35]
deasupra unei case, unul din oamenii care locuiesc într-însa va muri. În tot
cazul, pe întreg spaţiul european, păsările cernite au un rol nefast (bufniţa,
cucuveaua, corbul, cioara):
Marţi sara, la miezul nopţii
O zinit pasărea morţii[36]...
Mai lămurit o spune un cîntec funebru
macedoromân, foarte cunoscut:
Cucuveauă‘nbufunată Cucuvaie
îmbufnată
S’nu t’aflai d’iu t’ai aflată! Să nu te fi aflat de unde te-ai aflat!
Ci eşti ahît blăstimată De ce eşti atît de blăstemată
Ş’ahît multu’nfărmăcată? Şi atît de mult întristătoare?
Pi cae casă ai stată Casa pe care ai stat
Ş’pi cai ugiac ai cântată, Şi coşul pe care ai cîntat,
Dit thimelliu s’au răvăită Pînă-n temelie s-au dărîmat
Ş’omini-lii toţi au murită! Şi oamenii toţi au murit!
Cas’acea ci te alinaşi Casa aceea pe care te suişi
După cinări din cântaşi, De cîntaşi după cină,
Era unui celnic mare, Era a unui mare proprietar de oi,
Ci oi-le ‘lli n-avea misurare. Ale cărui oi erau nenumărate;
Ş’irghileie cu dioţi, (Avea) şi erghelii cu gardiani
Ci-şi păşcea pi tu livăzi: Cari păşteau prin livezi;
Calli cu iepe masticate Cai şi iepe la un loc (amestecaţi)
Şi mule multu muşate Şi catîri foarte frumoşi.
Avea hilli, avea nurori; Avea fii, avea nurori,
Toţi cu fete ş’cu feciori. Toţi cu fete şi cu feciori.
Pi casă, de-and ‘lli cântaşi, Pe casă de cînd îi cîntaşi,
Par’că strof-lu îlli băgaşi, Parcă i-ai adus nefericirea,
oi-le îlli se’ngălbeziră Oile se-ngălbejiră
Ş’pân’de ună îlli supsiră Şi pîn la una-i muriră.
Mule ş’calli tu’nă muceară Catîrii şi caii într-o mlaştină
Păscîndu se-nfărmăcară. Păscînd se otrăviră.
Iepile se’nsărcinară Iepele rămaseră însărcinate
Ş’tu fitalliu tote crepară, Şi la fătare toate crăpară.
Tihtusiră hilli, nurori, Ofticară fii, nurori,
Cu fete, cu toţi feciori, Cu fete, cu toţi feciorii
giucură pînă putură Zăcură pînă putură,
Ş’toţi sum loc ascumţi fură! Şi toţi sub pămînt fură ascunşi!
Cas’ar’mase pundixită Casa rămase deşartă
Şi di omini ni’muntrită; Şi de oameni neprivită;
Pîn căzu şi s’fece pade Pînă căzu şi se făcu cîmp
Şi criscu iearbă ş’livade!… Şi crescu iarbă şi livede[37]
S’nu t’aflai d’iu t’ai aflată! Să nu te fi aflat de unde te-ai aflat!
Ci eşti ahît blăstimată De ce eşti atît de blăstemată
Ş’ahît multu’nfărmăcată? Şi atît de mult întristătoare?
Pi cae casă ai stată Casa pe care ai stat
Ş’pi cai ugiac ai cântată, Şi coşul pe care ai cîntat,
Dit thimelliu s’au răvăită Pînă-n temelie s-au dărîmat
Ş’omini-lii toţi au murită! Şi oamenii toţi au murit!
Cas’acea ci te alinaşi Casa aceea pe care te suişi
După cinări din cântaşi, De cîntaşi după cină,
Era unui celnic mare, Era a unui mare proprietar de oi,
Ci oi-le ‘lli n-avea misurare. Ale cărui oi erau nenumărate;
Ş’irghileie cu dioţi, (Avea) şi erghelii cu gardiani
Ci-şi păşcea pi tu livăzi: Cari păşteau prin livezi;
Calli cu iepe masticate Cai şi iepe la un loc (amestecaţi)
Şi mule multu muşate Şi catîri foarte frumoşi.
Avea hilli, avea nurori; Avea fii, avea nurori,
Toţi cu fete ş’cu feciori. Toţi cu fete şi cu feciori.
Pi casă, de-and ‘lli cântaşi, Pe casă de cînd îi cîntaşi,
Par’că strof-lu îlli băgaşi, Parcă i-ai adus nefericirea,
oi-le îlli se’ngălbeziră Oile se-ngălbejiră
Ş’pân’de ună îlli supsiră Şi pîn la una-i muriră.
Mule ş’calli tu’nă muceară Catîrii şi caii într-o mlaştină
Păscîndu se-nfărmăcară. Păscînd se otrăviră.
Iepile se’nsărcinară Iepele rămaseră însărcinate
Ş’tu fitalliu tote crepară, Şi la fătare toate crăpară.
Tihtusiră hilli, nurori, Ofticară fii, nurori,
Cu fete, cu toţi feciori, Cu fete, cu toţi feciorii
giucură pînă putură Zăcură pînă putură,
Ş’toţi sum loc ascumţi fură! Şi toţi sub pămînt fură ascunşi!
Cas’ar’mase pundixită Casa rămase deşartă
Şi di omini ni’muntrită; Şi de oameni neprivită;
Pîn căzu şi s’fece pade Pînă căzu şi se făcu cîmp
Şi criscu iearbă ş’livade!… Şi crescu iarbă şi livede[37]
Calul, pe lîngă atribuţiile cunoscute, de vehicul şi sfetnic al eroului din
basme, devine însuşi simbol sau vehicul al morţii în credinţele populare (care-l
consideră chiar malefic) şi nu numai: „A
visa un cal este o prevestire de moarte, afirma Artemidoros. Un oracol al lui
Apollonius din Tyana compară moartea cu un iute bidiviu. [...] În evul mediu
european, calul fără şa reprezintă moartea.
[Moartea] călăreşte pe un cal a cărui culoare variază, dar care poartă
mereu un simbolism evident. Este sau calul negru al vînătorilor infernale, sau
calul livid, de un alb lunar, care apare printre monştrii mitologiei franceze,
precum la Banque jument (iapa bălaie) din Pas-de-Calais. Calul duce cu sine
moartea în legendele celtice, irlandeze sau germanice. [...] Dar calul răpeşte
şi sufletul celui viu.”[38]
În societăţile arhaice, calul era îngropat alături de stăpîn[39];
poate că, astfel, nu ni se va mai părea ciudată metoda de resusciare cerută de
acesta[40]
lui Făt-Frumos, în Tinereţe fără bătrîneţe: „iar
pe mine să mă îngrijeşti cu însuţi mîna ta şase săptămîni şi orzul să mi-l dai
fiert în lapte”.[41]
Şase săptămîni înseamnă 42 de zile, aproape de acel 40[42]
al pomenirii morţilor, iar hrana cerută este un fel de colivă[43].
Tot din basmul lui
Ispirescu, reiese şi un alt simbolism al iepurelui,
cunoscut în Europa apuseană dar întîlnit cu totul sporadic la noi, anume, acela
al morţii, pentru că el este animalul care îl momeşte pe erou în Valea
Plîngerii, spaţiu care, dezrădăcinîndu-l de atemporalitate, de nemuririi, îl
azvîrle direct în ghiarele morţii.[44]
Ca vestitor al morţii,
uneori, apare şi cucul. „În conştiinţa populară, spune însă V. Bălteanu, în plan sonor cucuveica a
fost apropiată de cuc”[45],
de aici reiese faptul că anumite atribute ale unei păsări au trecut şi asupra
celeilalte. Este cazul în care cucuveaua poate fi o pasăre de bun augur (poate
„striga” şi voios, prevestind măritişul, caracteristică evidentă a cucului),
iar cucul una prevestitoare de rău. Această contaminare este evidentă aici: Cînd cucul
cîntă aproape de casă şi e un bolnav în ea, acela va muri[46],
precum şi în expresiile: i-a cîntat cucul (a murit), cînd mi-o cînta cucul
(cînd voi muri) care par a fi derivate din expresia mai logică: „a-i cînta cucuveaua”.[47]
Însă, în aceeaşi măsură, o
superstiţie consemnează două ipostaze ale cîntecului cucului: dacă îţi cîntă de
dinainte e de bun augur, şi dimpotrivă de-ţi va cînta din urmă.
În bocete se păstrează totuşi antiteza dintre cîntecul cucului (de bun
augur) şi „glasul” morţii:
[...]Mere cucu cu moartea
Tăt pă drum alăturea.
Zice moartea cătră cuc:
-
Măi cucule, măi puiule,
-
Să ne schimbăm glasurile!
Du-te moarte, în pustie,
Al tău glas îi sărăcie!
Al meu glas pă unde cîntă
Tătă lumea îl ascultă...[...][48]
Sau, într-un alt
bocet, se pomenesc tot în antiteză corbul (pasăre funebră) şi cucul:
Ai luat graiul cucului,
Lăsaşi portul corbului.[49]
O superstiţie comună
vorbeşte despre cîntatul cocoşesc al găinii ca semn de moarte[50];
şi alta despre lătratul cîinilor („urlă-a morţiu”) şi scormonitul lor în
pămînt.
Înafară de animale, mai
apar în superstiţii şi obiectele prevestitoare de moarte: mobila cînd
trosneşte, oglinda sau icoana cînd cad de pe perete[51]
De asemenea – visele
prevestitoare, care după cît se pare, sînt singurele care se bucură de cea mai
mare cunoaştere astăzi; desprindem cîteva, deşi numărul lor este mult mai mare
şi a făcut obiectul cercetării psihanaliştilor: dacă visezi pe cineva îmbrăcat
în haine noi, dacă te visezi căzînd într-o prăpastie sau dacă visezi vaci[52].
*
9. În unele poezii populare apare un dialog sumbru, dintre moarte şi om,
definitoriu pentru însemnătatea pe care i-o atribuie omul simplu:
Foaie verde d-avrămeasă,
Veni moartea la fereastră,
Mă găsi şezînd la masă
Cu ocaua plină-rasă.
Eu-i-ntind mîna s-o cinstesc,
Ea-mi spune să mă gătesc:
-
Stăi, moarte, şi nu mă lua,
C-am să-mi văz de casa mea,
Şi-am o casă de copii
Şi-o sumă de datorii,
Copilaşii să mi-i cresc,
Datoria să-mi plătesc
Şi la urmă mă gătesc.[53]
Omul e disperat în faţa
morţii pentru că nu şi-a încheiat menirea pe acest pămînt, înainte de „plătirea
datoriilor”, oricare ar fi acestea. În alte bocete, omul pur şi simplu, nu se
poate despărţi de lumea care-l încojoară:
Strigă moartea-ntîia oară:
-
Să iasă mortul afară!”
-
„Moarte, nu mă astajî,
Că nu mă pot despărţi
De cătră vecinii mei
Că trăiesc bine cu ei”.
Strigă moartea-a doua oară:
-
Să iasă mortul afară!
-
Moarte, nu mă astajî [grăbi]
Că nu mă pot despărţi
De cătră copiii mei,
Că trăiesc bine cu ei”
Strigă moartea-a treia oară:
-
Să iasă mortul afară!
-
Moarte nu mă astajî,
Că nu mă pot despărţi
De neamurile mele
Că trăiam bine cu ele.[54]
Bate moartea la fereastră:
-
Hai, Pătrule, şi te gată!
Şi joia, pă la ujină
O intrat moartea-n grădină,
Mi-o rupt floarea din rădăcină,
Fecior drag de la inimă.
Strigă moartea-a doua oară:
-
Ieşi, Pătrule, pîn-afară!
-
Mai îngăduie-mă, moarte,
Să-mi văd neamurile tăte! [...][55]
La urmă, trebuie să precizăm că
această chemare a omului de către moarte a dăinuit şi în superstiţii: Se
crede că dacă i se pare cuiva că-l strigă cineva, apoi nu-i a bine şi i se
apropie sfîrşitul vieţii[56]
*
10. Muritorul a căutat însă să-şi
rîză de moarte, ca ultimă armă împotriva imbatabilului duşman şi una din cele
mai vechi mărturii ale acestui motiv se găseşte în legenda lui Sisif care l-a
înlănţuit pe zeul elin al morţii, Thanatos. Cert e că ideea a plăcut şi a fost
perpetuată pînă astăzi prin basme şi cel mai cunoscut, în acest sens, rămîne la
noi: Ivan Turbincă în varianta lui I. Creangă.
Însă motivul a pătruns ceva mai
devreme la noi prin localizarea unei
nuvele franţuzeşti a lui P. Merimee, datorată lui Constantin Negruzzi: Toderică. Nuvela originală era tot o
rescriere după folklor, astfel că, neştiind sigur dacă vor fi fost influenţe
dinspre segmentul cult către cel popular, motivul apare aidoma şi-n alte basme
româneşti – culese din popor – la o dată posterioară tălmăcirii lui Negruzzi.
Vom cita, în cele ce urmează, o variată culeasă de Ioan Pop Reteganul:
BABA GRIJA
Baba Grija are un păr din care nu poate mînca nici
o pară, acestea dispărîndu-i mereu, cînd trebuia să se coacă. Îi găzduieşte pe
Christos şi Sîn Petru şi aceştia în schimb, îi blagoslovesc părul ca oricine va
urca în el să nu mai poată coborî.
Într-o
bună zi însă vine moartea să o ducă, iar Baba Grija îi cere acesteia, ca ultim
dar, să-i culeagă nişte pere. Moartea rămîne înlănţuită între crengile pomului
pînă îi promite bătrînei că o va lăsa să trăiască veşnic. De atunci Baba Grija
rătăceşte fără încetare, împrăştiind în lume grijile.[57]
Motivul înlănţuirii morţii se află
şi în bocete, în chip de ameninţare:
Fir-ai, moarte, blestemată,
Ne-ai luat averea toată! [...]
De te-am prinde te-am lega
Să nu mai scapi de-acolea.
Să trăiască toţi în lume
Tot cu zile lungi şi bune...[...][58]
De-aş pune mîna pă tine
N-ai mai celui pe nime,
Că te-aş băga într-o ladă,
Te-aş încuia c-o lăcată,
Şi te-aş arde într-o căldare
Ca să nu faci supărare.
Te-aş arde şi topi bine,
Milă n-aş avea de tine,
Că şi tu , mortiţă rea,
Mi-ai topit inima mea.[59]
*
În Mitologia... lui Tudor Pamfile sînt reproduse cîteva poveşti care
au ca punct de pornire o fabulă esopică celebră: Bătrînul şi moartea. Mai jos
dau o variantă din 1784, tradusă de Nicolae Oţălea:
Un mieşel om bătrîn în timp de
iarnă s-au dus întru o pădure lemne a strînge ca să să încălzască acasă. El,
după ce o sarcină bună de lemne au legat, o au luat în spate şi mergea cătră
casă. Iară fiindcă calea puţintel departe şi de bătrîneţe îngreuiat era, au
lăsat sarcina gios şi au şezut cîtva lîngă ea a răpăosa. După ce au hodinit şi
putere i-au mai venit, s-au sculat şi vrea sarcina iară a o încărca ca să o
ducă acasă. Dară spre a lui nefericire, măcară destul s-au nevoit, nu o au
putut în spinare a o pune, care pre el de tot în deznădăjuire l-au adus şi,
gîndind la tinereţe carele tari şi vîrtoase au fost, au chiemat moartea strigînd: O, moarte! De ce mă laşi
atîta întru această viaţă? Oh! Vino, vino, curînd şi mă du! Eu cunosc bine că
de nice un folos mai sînt. O, moarte, de ce nu vii mai curînd? Auzind moartea
că bătrînul tare o cheamă, au alergat acolo şi au zis cătră el: Aicea sînt eu,
ce vrei cu mine? Vezi cum sînt de grabnică a-ţi ajuta. Mişelu moşu, văzînd
forma morţii, îndată şi-au schimbat gîndu şi i-au răspuns: Eu te-am chiemat
să-mi ajuţi această sarcină pre umeri a o rîdica, ca să o duc acasă şi să-mi
fac un foc bun, să nu deger de frig.[60]
În variantele citate de Pamfile, o bătrînă se lamentează şi cheamă moartea,
apoi o trimite la fiul (fiii) ei: „Hei,
moarte, moarte, mă ierte Dumnezeu că te
ostenişi atîta cale pînă la mine. Ce să faci c-o rogojină de babă ca mine, cum
mă vezi? Mia bine du-te la Luca,/Că-i crapă buca!”[61]
Iar concluzia, în fond, o extragem
tot dintr-o prelucrare a fabulei: „Nimărui nu-i place a muri, de ar vieţui cu
cîte nevoi”[62],
sau din versurile următoare:
Moarte, moarte, surioară
Mai lasă-mă-o zi de vară
Şi-o noapte de primăvară,
Cînd dorm fete pe-afară [...]
Şi-atunci, moarte, să mă duci
Ş-atunci şi nici atunci.
Cînd o face socul nuci
Şi cucuta mere dulci
Şi atunci şi nici atunci,
N-aş vrea, moarte, să mă duci
Pînă sînt guriţe dulci![63]
Totuşi, spiritul pesimist şi-a făcut
loc şi în creaţia populară (de altfel, la o astfel de istorie ca a noastră, ar
fi fost singurul logic), după cum am văzut şi în exemplele de mai sus. În
concepţia unora (care totuşi nu predomina), moartea este o eliberare din
lanţurile unei vieţi prea amare. Într-un basm cules de Elena Sevastos (dar care
are echivalenţe şi în alte culegeri) o mamă porneşte în căutarea morţii care
i-a răpit copilul. Pe drum îşi dă ca vamă: cîntecul, leagănă un spin, îşi dă
lacrimile (într-o variantă, ochii), părul etc.
În sfîrşit ajunge la poarta raiului, ce-o păzea un
moşneag bătrîn, care n-o lăsă să treacă pînă ce nu-şi scoate toţi dinţii din
gură şi îi dă lui.
Cînd
numai să între, moşneagul o opreşte şi îi spune:
- Aici toate sufletele-s prefăcute în flori, de
cunoşti bătaia inimei copilei tale, atunci ia sama bine, nu cumva să pui mîna
pe altă floare.
Şi mama întră-n rai[...]. Mama, cunoscînd pe
fetiţa ei într-o floare, răpede pune mîna pe ea. Atunci bate un vînt cu
clopoţei şi un înger îi vine înainte, şi o întreabă:
-Ce faci?
- Am venit să-mi iau fetiţa.
- Bine, vei lua-o, dar mai înainte haide să-ţi
arăt care-i era soarta. Şi îngerul cu mîna lui dreaptă ia pe mama de mîna ei
cea dreaptă ş-o duce înainte, de-i arată rînd pe rînd, una cîte una, toate
durerile de care era să-i fie bîntuită viaţa, de se încrîncenă carnea pe
nemîngîiata mamă.
- De vrei, vino, acuma, să-ţi dau copila, îi zise
îngerul.
- Ba şadă unde şede că bine şede. Şi zbuciumata
mamă, cu păraie de lacrămi pe obraz, sfîrşită de oboseală şi de durere, se
întoarnă singură acasă.[64]
[3] Tudor Pamfile – Mitologia poporului român
2, ed. Vestala, 2008, p. 320
[4] Vezi în acest sens studiul lui Propp
despre Baba Yaga, în Rădăcinile istorice ale basmului fantastic.
[5] Folclor din Transilvania VII, Petre Lenghel-Izanu –
Poezii şi poveşti populare din Maramureş, Minerva, 1985, p. 106
[8] Folclor din Transilvania V, Vasile Oarcea
– Poezii din Ţara zarandului, Minerva, 1971, p. 40
[9] Op.cit., p. 41
[10] Folclor din Banat, I, Ion Căliman, Cornel Veselău –
Poezii populare româneşti, Grai şi suflet, 1996, p. 211
[13] Folclor din Moldova III – Petru Rezuş - Basme şi poezii
populare din Ţara-de-Sus, Minerva, 1972, p. 262
[15] Folclor din Transilvania VII, Petre Lenghel-Izanu –
Poezii şi poveşti populare din Maramureş, Minerva, 1985, p. 106
[16] Folclor din Moldova V, Nicolae Cojocaru – Cîntece,
obiceiuri şi tradiţii populare româneşti, Minerva, 1984, p. 88
[17] Folclor din Moldova V, Nicolae Cojocaru – Cîntece,
obiceiuri şi tradiţii populare româneşti, Minerva, 1984, p. 95
[19] Folclor din Transilvania VII, Petre Lenghel-Izanu –
Poezii şi poveşti populare din Maramureş, Minerva, 1985, p. 129
[20] Folclor din Transilvania I (1), EPL, 1962,
p. 214
[25] Folclor din Muntenia şi Oltenia XII, I. Nijloveanu –
Poezii populare româneşti, Minerva, 1989 (vol. II), p. 39
[26] Miron Costin – Opere, ESPLA, 1958, p. 320
[27] „ Dans macabru - o manifestare simbolică a concepţiei
potrivit căreia în faţa morţii toţi oamenii devin egali şi diferenţele de
statut social nu mai sînt valabile.” (Hans Biedermann, Dicţionar de simboluri,
1, Saeculum I.O., 2002)
[28] Citat după Al. Alexianu – Istoria poeziei
culte româneşti vol 1, ed. Majadahonda, 2001
[32] Vezi pe larg, studiul lui Adrian Fochi din
Mioriţa, E.A.R.P.R., 1964
[34] V. Tony Brill, Tipologia legendei populare
româneşt, vol. I, Saeculum; v. Tudor Pamfile – Mitologia...
[35] Cînd cîntă cucuveica pe casă, va să moară cineva
din acea casă (Artur Gorovei, Credinţ[i] şi superstiţii ale poporului român, Saeculum
I.O., 2012)
[36] Folclor din Transilvania VII, Petre Lenghel-Izanu –
Poezii şi poveşti populare din Maramureş, Minerva, 1985
[37] Dr.M.G.
Obedenaru, Texte macedoromâne, basme şi poezii poporale de la Cruşova,
publicate dupa manuscripte originale de prof. I. Bianu, Bucuresti, 1891,
p. 196
[39] Propp – Rădăcinile istorice ale basmului
fantastic, Univers.
[40] Calul, în majoritatea basmelor apare, la
început, ca un schelet sau ca un trup în putrefacţie, care mai apoi este
„înviat” prin metodele cunoscute. (v. Propp, Op.cit)
[41] Petre Ispirescu, Opere 1, EPL, 1969 p.7
[42] „La 40 de zile după moarte, în amintirea
înălţării la cer a Mântuitorului Hristos, pentru ca sufletul celui adormit să
se înalţe şi el la cer”.Pr.Prof. Dr. Ene Branişte – Liturgica teoretică,
EIBMBOR, 2002 p. 237
[43] Vezi Introducerea lui I. Filipciuc la
ediţia: G. Coşbuc – Elementele literaturii poporane, Dacia, 1986
[44] Mihai Coman, Mitologie populară românească
I, Minerva, 1986, p. 133 şi urm.
[45] Valeriu Bălteanu – Dicţionar de divinaţie
populară românească, Paidea, 2001, p.57
[47] Valeriu Bălteanu, Op.cit., p. 57
[48]Folclor din Transilvania
VII, Petre Lenghel-Izanu – Poezii şi poveşti populare din Maramureş, Minerva,
1985, p. 123
[49] Folclor din Banat, I, Ion Căliman, Cornel Veselău –
Poezii populare româneşti, Grai şi suflet, 1996, p.216
[51] Artur Gorovei, Credinţ[i] şi superstiţii ale poporului
român, Saeculum I.O., 2012, 2358,
2380,2386, 2387
[52] Artur Gorovei, Credinţ[i] şi superstiţii ale poporului
român, Saeculum I.O., 2012, nr. 2416, 2418,
2412.
[53] Folclor din Muntenia şi Oltenia XII, I. Nijloveanu –
Poezii populare româneşti, Minerva, 1989 (vol. II), p. 39
[55] Folclor din Transilvania VII, Petre Lenghel-Izanu –
Poezii şi poveşti populare din Maramureş, Minerva, 1985,p.123
[57] Rezumat după textul din volumul: Ion
Pop-Reteganul – Legende, povestiri şi obiceiuri româneşti, Casa Şcoalelor, 1943
[58] Folclor din Moldova V, Nicolae Cojocaru – Cîntece,
obiceiuri şi tradiţii populare româneşti, Minerva, 1984, p.88
[60] Nicolae
Oţălea – Alese fabule, Dacia,
1985, p. 185
[61] Tudor Pamfile – Mitologia poporului român,
Vestala, 2008, p. 321
[63] Folclor din Transilvania V, Vasile Oarcea
– Poezii din Ţara Zarandului, Minerva, 1971, p. 43
[64] Elena D.O. Sevastos, Literatură populară
vol. 2, Minerva, 1990, pp. 7-8.
Felicitari ! Foarte bine documentat !
RăspundețiȘtergere