Iesirea din timp - iesirea din viata

 

Prin Un altfel de jurnal / Ieșirea din timp Matei Călinescu devine, fără voie (pe undeva din subconștient presimțită, în limitele firești ale presimțirii), un reporter la porțile morții. În anul 1977 editura Albatros publică o carte care va atrage atenția: Prima carte. ultima carte având autor pe Cătălin Bursaci, un tânăr de 18 ani care va muri de leucemie. Jurnalul surprinde maturizarea unui copil (se simte în scris schimbarea prin care îl poartă viața de la copilărie la adolescență) și atitudinea avută în mijlocul bolii, micile iluzii cu care se amăgește un timp etc, fără a ajunge într-o plângere disperată, deși ar fi avut tot timpul. Cătălin suspină după iubirile pe care nu le va putea trăi, dar despre care citea, meseriile pe care nu le va putea practica dar îl atrăgeau, călătoriile care îi făceau cu ochiul. Din faza terminală până în ultimele minute, băiatul este înregistrat pe bandă de magnetofon, cartea fiind îngrijită postum de mama lui, actrița și scriitoarea Cristina Tacoi. Cătălin moare în data de 24 iunie 1975. Matei Călinescu se află la polul opus: ajuns în pragul sfârșitului vieții (anii 70 de viață) își asumă conștient o atitudine stoică, demnă și verticală în fața morții, revizitează evenimente din viață prin care își înțelege stările prin care trece în așteptarea morții, își dezvoltă mecanisme de apărare pentru a rezista anxietății care apare în momentul în care timpul, așa imprevizibil cum este dar necondiționat, este redus drastic prin rețetă medicală. Ultimele însemnări sunt dictate de scriitor nevestei. Matei Călinescu moare în data de 24 iunie 2009. A trăi de pe o zi pe alta din punct de vedere metafizic este mai mult decât o frază poetică, este o frază trăită, o frază căreia îi devine apostol, propovăduind-o chiar și în cabinetele medicale în care făcea chimioterapie. Părând a se pregăti să plece într-o excursie (cel puțin în primele luni de la aflarea vieții), ateu fiind, el ne arată că ia cu el pe insula pustie unde va ajunge: lecturi, (re)lecturi (mai importante sunt pentru el (re)lecturile), muzica, filmele, amintirile cu prietenii și familia (Mircea Ivănescu - căruia îi dedică jurnalul, Ioan Negoițescu, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Uca – soția, M – fiul autist care murise și îi scrisese o carte Portretului lui M, carte de care se va îngriji să apară și în engleză), amintirile politice (fuga din țară, legionarismul lui M. Eliade), plimbările, reflexiile personale. Ambele cărți sunt devastatoare pentru un cititor comod și liniștit, pentru că se simte printre rândurile scrise tremurul în fața unui final care le taie brusc firul vieții. Și poate nu faptul că firul va fi tăiat este trist, cât faptul că cei doi știau că vor muri curând, nu știau însă când (Mors Certa Hora Incerta). Este simpatic jocul vieții care le suprapune ziua morții la o distanță de 34 de ani, dar și atitudinea matură a lui Cătălin Bursaci care ține pasul maturității cultivate la Matei Călinescu, sau copilăria profesorului universitar care se copilărește în fața unei clarvăzătoare de dragul nevestei dar, zic eu, și dintr-o speranță într-o minune, o speranță ascunsă adânc în spatele reputației de om de litere. În fața morții, având prin natura jurnalului propria față (nu precum Max Blecher o mască autoficțională, fragilă ce-i drept dar totuși mască) celor doi li se stinge treptat glasul literelor de parcă ceva îi stinge (Cătălin va fi înregistrat, Matei va dicta). Forța vitală născută din nevoia de a avea proiecte în perspectiva incertă dată de viață, fiind motorul vieții (în viziunea lui Matei Călinescu) dispare și este înlocuită nu de o atitudine absurdă (ce frumos ar fi) ci de un deșert existențial care cu greu poate fi construit și susținut. Ieșirea din timp, adică ieșirea din viață este disecată în ambele cărți, desigur în profunzimi diferite. Cătălin este debusolat, se simte nedreptățit, trist pe viața despre care doar citește dar nu și gustă. Matei se transformă în psiholog și își pune moartea pe canapea psihanalizând-o până în adâncul viselor, până în trăirea zazen sau al picoteli, punând toate evenimentele vieții pe o partitură interioară. Greu de citit până la capăt când nu doar forța dar și luciditatea dispare, rămânând în fața a ceva. Ultimul altceva de care se trece.