Cât durează un film?

 

Nu durata unui film, cronometrată conștiincios într-un scop statistic, mă interesează, ci durata persistenței lui în cadrul nostru de referință. Un film nu se termină cu ultimul cadru, atât de eliberator pentru corpul plăcut / neplăcut înțepenit, așa cum putem spune că nu începe de când apăsăm play sau de când se stinge lumina în sala de cinema. Desigur, asta înseamnă ca trebuie să acordăm filmului statut independent care prinde viață, mai lungă sau mai scurtă, atunci când intră în contact cu sferele noastre de raportare la viață (sine, societate etc).

               Suntem de acord că există cărți care, odată parcurse, ne urmăresc peste tot (uneori ne și bântuie). Mai mult, ni se întâmplă ca, precum într-o cameră plină de oglinzi, să găsim reflexii ale lecturilor trecute în cele prezente, ba chiar să le anticipăm în cele viitoare. Cât de lungi și întortocheate nu sunt mustățile lui Don Quijote în lecturile și discuțiile noastre, cum se leagă lumile lui Cervantes cu cele ale lui Poe, ale lui Borges, sau ale lui Calvino. Luând cunoștință cu ele noi cititorii le facem vii, diverse (fiecare lector creează o nouă ființă) și revenim la ei permanent fie la propriu fie prin reinterpretări.

               Bântuiți rămânem (în lumea filmului forța imaginii de potrivește mai mult cu bântuitul) pe viață de datul în leagăn al lui Kanji Watanabe, de plânsul lui Bruno, casa arzând ca un sacrificiu, de cimitirul copiilor din Jeux interdits, de privirea într-o fântână alături de mama, de claxonul din Il sorpasso, de noaptea petrecută de mamă și fiică într-o sonată de toamnă, de lumea ireală din Quatre nuits d'un rêveur, gardienii pe care îi vezi în reflexia unei oglinjoare chiar când te pregăteai să evadezi din celulă etc. Filmul prin forța imaginii și iscusința scenaristului de a extrage o felie din operă, poate rămâne alături de noi, poate chiar să se integreze felului nostru de a fi.

               Filmul poate continua să ruleze și după ce se termină, la fel cum el poate să ruleze și cu mult înainte de a-l vedea, aici intrând în rol forța noastră de a anticipa (mă gândesc la acele nerăbdări care izbucnesc când aflăm că un regizor drag va scoate un film nou sau că urmează o continuare a unui alt film etc). Astfel, timpul devine un spațiu de desfășurare al filmului care, în viziunea acestui text, devine la rândul său o ființă independentă.

               A citi – a reciti (cu toată noutatea revigorantă cu care vine recitirea după cum arată Matei Călinescu în cartea cu același titlu) își găsește ecoul (reflexia) în a vedea – a revedea (cu toată reîmprospătarea ființei cu care vine revizitarea unui film). Prin revizitare durata efectivă a filmului prinde noi dimensiuni, ba chiar aș spune că în vizionarea filmului timpul dispare, e abolit, transformându-se într-o emoție vie care își va păstra forța asemeni unei amintiri. Și revizitarea amintirilor rămâne la fel de vie pe parcursul vieții, adăugându-se doar pâcla amară a nostalgiei. Deci, cât durează un film?