Călătorul

Jacek Yerka

Vă spun de la bun început, ca să fim înțeleși, am stat în picioare o bună bucată de timp înainte să se întâmple toate cele ce urmează. Am tras aer în piept, nu îmi e rușine să recunosc, am zâmbit chiar și în spatele buzelor. Apoi m-am așezat pe vine, am dat la o parte cu palma câteva gâze babane și am potrivit, fără poloboc, prima placă de gresie peste firele de iarbă, așa cum mă învățase meșteru’. Încurajat de reuşită, am pus chit împrejur și am aranjat următoarea placă. Vântul bătea primăvăratic, știam că trebuie să ajung odată și-odată până la șinele de tren ce nu se vedeau încă în zare. Mi-am dat seama ce ne-au ascuns asiaticii (deși nu are nicio legătură, ba chiar se află la polul opus, atunci mi-aș fi dorit să mă învârt ca un derviș), anume, că primul pas durează o veșnicie. Ţineam în preajmă sacii cu ciment, cutiile cu plăci de gresie. Înaintam ritmic, cu buzunarele pline de rosturi, aliniam pătratele de diferite culori, toate reci la atingere, încercam să fredonez un cântec de leagăn, și tot așa. Când ajungeam lângă pomi, construiam în jurul lor un turn din cărămidă. Peste frunze puneam plăci subțiri de faianță (o să dai peste frunze și trebuie acoperite și alea, zicea meșterul, și uite că a avut dreptate). Avansam migălos având în minte poza dintr-un pliant, în care era surprinsă ea cum mergea cu tălpile goale. Când păsările se apropiau prea mult, le prindeam cu bețele chinezești cu desene florale pe care le țineam în buzunarul cămășii. Înțelepții veneau călare pe măgăruși să îmi aducă mâncare. Discutam la un foc de tabără, nu se supărau când, cu o dexteritate dobândită, în timpul conversaţiei, prindeam câte un cintezoi sau pui de vultur între bețele cu care v-am împuiat capul. Într-o seară, stăteam la intrarea în cort, aveam carnea transparentă și mă linișteau sacii cu materiale de construcție ce se întindeau în spate, peste plăcile care luceau în întuneric. Când primul fulg și-a făcut apariția, am crezut că este o pasăre. Reflexul meu de a apuca bețele ca să o înhaț întârziase, întârzierea aceasta trebuia să îmi dea prima de gândit. M-am ridicat încet, deja ningea des, mi-am pus mănușile cu un deget și am încercat să fluier. Vedeam întinderea de alb care avea să urmeze. Asta e, mi-am zis, nu putea dura la nesfârșit, de aia am și luat atâtea materiale. Îmi părea rău doar de aranjarea perfectă care l-ar fi făcut gelos până și pe meșter. Asta e, a doua zi aveam să mă aflu iar în fața primei plăci de gresie, înainte de a trage aer în piept. Ce era mai rău era că aveam să uit totul. Am scris toate astea pe unul dintre sacii cu ciment, înainte de zorii zilei, când urma să privesc literele astea ca pe niște fire de iarbă.

*povestirea a apărut în Revista de Povestiri, aprilie 2013. dacă vă grăbiți o puteți cumpăra de la butic, și dacă mă vedeți pe stradă îmi puteți cere un autograf.

urechea

restaurantul era aproape plin și zgomotos. eram de ceva vreme acolo așteptând. povesteam despre ieșirea la iarbă verde. despre orașul frumos de la poalele muntelui. ospătarul a adus într-un târziu farfuria pe care era urechea cerută. prin vitrina mare am văzut trecând agale trăsura castelului. nu știu de ce mi s-a făcut milă de cal. iubita fuma zâmbind frumos ca într-un vis.

pentru că eu nu fumez am tras puternic aer în piept pentru a inhala din fumul ei. un copil făcea ceva mai multă gălăgie la o masă din spate. clopoțelul de la intrare a anunțat că a mai intrat un nou client. reflexia muntelui se vedea pe podea. foarte încet cu furculița de argint am băgat în gură lobul urechii. unul din chelneri a trecut pe lângă masa noastră.

iubita a sorbit din paharul cu vin roșu. a deschis poșeta albastră și a scos o batistă cu care mi-a pansat sângele ce se încâlcise în perciunul drept. cuțitul înroșit era ascuns după tabacheră. l-am zărit doar o secundă. a închis repede și în mica ei închizătoare am mai văzut doar reflexia distorsionată a castelului.

fumul devenise gros ca de locomotivă. îmi voi lăsa genunchi în urmă dar voi continua să mă târâi spre tine i-am spus iubitei deși nu o mai vedeam. continuam să mestec. curând va bate orologiu din piață ora aceea și toate păsările moarte vor veni din turlă spre mesele noastre.

scurtătura

Era puțin enervată. Mereu era stângace în mișcări, și cel mai bine se vedea asta în aglomerație. Când era la școală și se înghesuia ca să intre în clasă, mereu îi cădea ghiozdanul rupându-se, nu se știe cum, o curea. De atunci a prins și obiceiul de a fi superstițioasă. Acum era pe stradă și, din cine știe ce motiv, strada era foarte aglomerată. Oamenii o loveau cu umerii, cu privirile, o călcau pe picioare, îi vorbeau trecător tare în ureche, vorbe casnice, ca niște tăieturi de briceag, vorbe care nu îi erau însă adresate. Nu o dată i-au căzut plasele cu tot ce cumpărase. A trebuit să strecoare mâinile printre picioarele oamenilor care păreau niște gratii vii, să strângă totul repede, sub amenințarea de a fi călcată pe palme. Era ca un vis care i se tot repeta de câteva zile (de frică nu a mai ținut socoteală zilelor,deși la început o făcea). În vis îi cădeau toate monedele din buzunare în canal, ajungeau apoi cu zgomot pe niște trepte, apoi într-o stradă viscolită, pe o pantă, într-o grădină plină de câini. Și ea trebuia să alerge după ele, prin herghelii de cai și alte animale mari pe care le vedea mereu de jos în sus, ea stând ghemuită. Acum se grăbea, punga se rupsese de câteva ori așa că aranjarea era alt inconveninet de care trebuia să țină cont. Oamenii o vor privi ciudat dacă legumele vor fi puse la fundul pungilor. Strânse tot și înainte de a se ridica brusc, mai se uită încă o dată printre picioarele trecătoare ale trecătorilor. Desigur că văzuse boaba de strugure de pe talpa acelui domn cu mustață, dar se hotărî să nu zică nimic, până la urmă nu o să se ia totul atât de în serios. După ce ai stat o perioadă mai lungă chircit și te ridici brusc, creierului îi trebuiesc câteva miimi de secundă să redistribuie informațiile legate de distanță, echilibru și înălțime. În acele miimi de secundă totul este brambura, ca un nou locatar care se mută într-o casă și își pune toate bunurile în cea mai încăpătoare cameră. Planurile de început sunt cele mai vii, cele mai sincere, cele mai îndrăznețe și vorbesc cel mai mult de calitățile interioare ale cuiva. Urmăriți un om care își face planuri de bătaie când se află la început de drum. Îi vor fi trădate, chiar de către el, toate dorințele, visele, aspirațiile, poftele. Desigur, mereu trebuie să ne mulăm după ambient, să ne conformăm după mediu, și acele planuri vor suferi dramatice amânări sau conformări cu realitatea. Așa și ea, după ce s-a ridicat era la un pas să leșine din cauza unei amețeli şi zâmbea în sinea ei pentru cadoul care avea să i se întâmple. Se și vedea prinsă în moleșirea aceea eliberatoare, de prăbușirea în interior spre un punct luminos ca la un tub catodic, punct pe care ea mereu și-l imagina în inimă. Deja comandase mușchilor să nu se împotrivească, a dat frâu liber hergheliei de degete să nu mai țină plasele. Dar leșinul nu veni. Era lucidă și energică, putea privi în ochi trecătorii cu ură ceea ce era semn că leșinul nu era nici măcar pe aproape. Păcat, se și vedea plutind într-o piscină cu simțuri fără origine. Strânse plasele, era seară, oamenii tot veneau, aglomerația nu scăzuse. Nu observase că era singura care mergea în sens invers, toți ceilalți trecând pe lângă ea, lovind-o în mers cum se lovesc oamenii în aglomerații. Poate de aia era atât de împinsă și de împiedicată să înainteze. Când a început ploaia toți oamenii au deschis brusc niște umbrele mari pe care ea își imagina că merg pisici. Se întunecase și mai mult, se crease un tavan de pânză din care picurau stopi de apă. A avut ocazia să se uite atent, și a văzut că în fiecare strop de apă este o furtună. Ziua nu se mai termina, era deja alarmant, chiar dacă era în picioare îi era frică să nu fie doborâtă și călcată pe față, nu atât obrajii cât părul dorea să și-l protejeze. Dar cum să protejezi firele de păr, ca stropi de ploaie? Mergea și nu observase că rămăsese cu toartele în mâini, fructele, legumele, sticla de vin toate astea se rostogoleau lovindu-se sau spărgându-se de glezne sau vârfuri de pantofi. Avea nevoie de o muzică, muzica ei se stinsese de când cu lupii și municipalitatea, de când cu piețele prădate și trupele de patrulat impuse de conducere şi care îi înrolase iubirea în seara unei dimineţi. Totul era perfect pe vremuri, totul era nud, culoarea era lichidă şi fugea din fața ei şi a iubirii, când o ajungeau culoarea fugea în partea cealaltă a orizontului. Dar ea mergea acum în aglomeraţie cu toate astea în suflet ca o cămilă a cărei cocoașă a făcut implozie, din când în când pășea peste umbrele stricate deşi nu trecuse pe lângă cineva fără umbrelă. Dacă l-ar fi întâlnit l-ar fi întrebat, cu buzunarele pline de lacrimi, dacă nu îi arată și ei scurtătura.

Monștri

M-am așezat la masa de lângă geam pentru a vedea mai bine cutia poștală. Ospătarul s-a apropiat de mine timid, dorind să arate disperarea prin fiecare gest.

- Știți, noi închidem, nu mai este timp ...

Eram pus la curent cu ultimile noutăți ale orașului și faptul că tremuram fără oprire l-a făcut să fie înțelegător.

- Vă aduc dar să consumați repede, mi-a zis. Era tânăr, îmi devenise simpatic și dacă nu era toată nebunia asta cred că îl invitam la o bere într-o seară. S-a dus la bar uitându-se în spate din mers. 

Pe stradă trecea o mașină lungă și subțire ca o sfoară, pentru câteva secunde cutia poștală nu mai putea fi văzută și eu mă gândeam dacă nu aș fi putut să schimb masa pentru acele câteva secunde. Localul era gol, fețele de masă erau de un galben pătat de băuturi, deși totul arăta impecabil. La câteva mese, sub unul din scaunele din care ieșea buretele, stătea un trandafir de butonieră. Era galbenă ca o melodie veche la patefon.

Un alt ospătar aduse băutura, mi-a spus că primul fugise ne mai suportând tensiunea, a lăsat cu limbă de moarte ordinul să vină cineva să fiu servit. Nu am adăugat nimic, nu a adăugat nimic, parcă totul era firesc. Parcă mă așteptam să se întâmple așa. Noul ospătar s-a întors la locul lui, trecând pe lângă geamuri și trăgând perdelele groase din draperii. Localul a devenit brusc mai mare, cutia poștală parcă s-a apropiat.

Din când în când se auzeau farfurii sparte însoțite de țipete de femei, parcă le mureau bucătarii, parcă trecea un animal și își lua prada meritată. De la prima gură am simțit că nu era ce comandasem. Orcium norii se adunau afară și cutia poștală se clătina în vânt. Să chem ospătarul era o adevărată aventură, mesele libere formau un munte în mijlocul sălii, perdelele erau puse în jur ca o apă mare, sticle goale și scaune așteptau parcă să alunec pe ele în mers în întunericul care s-a pus. Începusem să zgândăr eticheta de pe sticlă absent.

Dacă aș fi fost fumător probabil nu aș fi fumat nimic, din oglinda mare, spartă, mă privea tot personalul, ca niște poze la panoul fruntașilor. Afară se întuneca tot mai mult, o vreme o femeie și-a legat câinele de cutia de scrisori până și-a făcut cumpărăturile, apoi a alerga practic pe câmpia din față.
Îmi aduceam aminte de o emisiune de la televizor în care era arătat cum atacă animalele de pradă, ziceau că pot influența simțurile animalelor atacate astfel încât să aibe impresia că se apropie frutuna. Toate simțurile le sunt date peste cap și nu se mai comportă firesc, devenind prăzi ușoare. 

Primul rând de geamuri s-a spart, vântul a luat mesele de pe terasă, câțiva angajați fugeau să împingă obiectele mari spre mare, pentru a nu răni pe cineva. Le priveau apoi cu satisfacție cum se scufundă în valuri.

Eu beam încet, sarea și piperul fuseseră luate, ca și fața de masă, eram împins și pus la loc precum un bolnav paralizat căruia i se schimbă așternuturile.

Mă gândeam dacă nu au nevoie de ajutor, aș putea schița un pod și să îi ajut să-l construiască dar am observat că aveau alt plan, și ar fi fost poate stânjeniți dacă aș fi venit eu cu propunerea. Într-un final, din politețe, poate ar fi acceptat.

Cutia de scrisori era luminată, m-am apropiat de ea și am ciocănit ușor pentru a vedea materialul acela suspect. Parcă am auzit sunete din copilărie sau din filmele vechi. Înăuntru nu era nicio scrisoare, doar o foaie pusă de cel care a construit-o, ceva gen instrucțiuni de folosire. Orchestra își lăsase instrumentele muzicale pe scenă, se mai auzeau vag câteva acorduri. 

Ospătarul se apropia de mine cu nota de plată pe care o freca de inimă pentru a o șterge de unsoare. Știu că i-am cerut o lopată, cutia de scrisori avea o fundație solidă care trecea pe sub bar, pe sub oraș, se pierdea undeva pe sub pădurea din zare, acolo unde se încurca prin țevile de gaz. Asta e, mi-am zis, mai pierd ceva timp dar reușesc eu, chiar dacă reușesc în ultimul moment tot reușită se numește. 

Ploua cu stropi mari, cădeau pe pielea mea și îi simțeam ca pe niște melci, săpam, pământul ud îmi dădea de furcă, se lipea de lopată și amintiri, pe lângă mine treceau din ce în ce mai puțini oameni. Când oboseam, stăteam la marginea gropii imense sprijinit de stâlpul cutiei, măsuram cât mai am, beam din băutura rămasă și scriam poezii. Apa formată în urma ploii aducea spre mine, unul câte unul, instrumentele muzicale.

ce nu a spus Robinson

sunt aici de foarte mult timp nici nu știu dacă să-mi fie frică sau rușine valurile vin tot timpul dinspre copilărie și nu am ce să fac privesc în zare ca un despot doar dacă am noroc vine o pasăre și mi se pune ștreașină la ochi soarele este cea mai frumoasă gură de pe cer ieri mi-am lovit degetul mic de la unul din picioare și mi-am adus aminte cândva mă plimbam prin piețe auzeam în treacăt gospodine discutând ficatul prăjit nu îți dă aripi de înger nu știam cât de mult ratam fericirea prin mâhnirea care mă acoperea ca o făină pentru că stelele nu-și scoteau pălăria în dreptul meu construiesc noaptea pluta și recunosc am iubit o secundă unu în brațele celuilalt însemnam ceva ce doar în singurătate sclipește ca un ciob în nisip oricum la chipul ei devenit os se rezumă spuma mării la lumina focului mă sperie coincidența cărnii cu visele și gândurile mele în timp ce glasul ei și prin glas mă refer la sâni s-a risipit ca un mercur spart din termometru ce ne înconjura ca o aură