SFÎNTUL VALENTIN ŞI DRAGOBETE

Alexandru Turcu continuă seria de articole, strânse sub numele Fișe de Folklor, cu un subiect tematic pentru această perioadă de 14 februarie

Notă 2015

Textul de mai jos a fost scris iniţial în 2012 şi revizuit în 2013/2015. Prima dată a servit unui mic discurs, într-un spaţiu public restrîns. De aici laconismul şi senzaţia că informaţiile sînt mai degrabă nişte idei principale. La sfîrşitul discursului meu, un tînăr cu o gravă ţinută intelectuală a ţinut, în mod special, să se încontreze cu mine – referindu-se la ultimele  patru rînduri de mai jos, care reprezintă poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe române, privitoare la cele două sărbători discutate aici – spunîndu-mi (mai degrabă strigînd la mine din public) că “cine-s eu să-i spun ce să facă?” Desigur, am fost descumpănit, dar am înţeles argumentul şi de aceea specific la început de articol că nu mă priveşte reacţia cititorului (că e mai bună una decît cealaltă sau că Dragobetele este “al tuturor românilor” – apropo, numele de dragobete este, parţial, slav).                Articolul e structurat pe baza unor materiale autentice, edite şi forma în care apare aici se datorează singurelor concluzii logice la care am putut să ajung, de unul singur.  Alexandru Turcu

Erori de metodologie

            O  greşeală de metodologie a celor mai mulţi dintre primii noştri culegători de folklor a fost aceea a atribuirii materialului găsit într-un anumit loc, cătun, judeţ, oraş – întregii arii folkloristice româneşti.

            Citim, aşadar, în Poeziile populare ale românilor – culese şi “corese” de V. Alecsandri – un număr mult mai mare de prelucrări din aria moldovenească, decît din aria muntenească sau transilvană[1]. În Poeziile populare române ale lui G. Dem Teodorescu găsim mult mai multe materiale provenite din Muntenia şi ţinutul Brăilei, decît din celelalte părţi, care sînt slab reprezentate de texte preluate din revistele de specialitate sau din alte colecţii.

            Chiar şi culegerile specializate întrucîtva prezintă acelaşi incovenient. Doine şi strigături din Ardeal[2], de exemplu, dau ca transilvane (adică de pe întreg cuprinsul provinciei) versuri care fac parte din repertoriul unei singure zone. Tot astfel a procedat şi Ion Pop Reteganul (Poveşti ardeleneşti). La Artur Gorovei – care, într-o altă epocă şi cu alte mijloace, a editat culegerea Credinţe şi superstiţii ale poporului român – apar în număr mare bucăţi alese din comuna Ţepu din Tecuci, localitatea natală a corespondentului său prolific, Tudor Pamfile.

Prima broşură din seria: Poveşti Ardeleneşti culese din gura poporului de I. Pop Reteganul

            Cărţile care se voiau de sinteză, Mitologia românească a lui Tudor Pamfile, numeşte româneşti o serie neîngăduit de mare de materiale provenite dintr-o singură localitate,  aceeaşi Ţepu
din Tecuci; Datinile şi credinţele românilor de Elena N. Voronca fac parte numai din ţinutul Bucovinei. Cazurile sînt mult mai multe, dar exemplele date sînt îndeajuns pentru a înţelelege că, printr-o metodologie greşită se poate ajunge la generalizări nedorite (pentru că, astfel, viciază valabilitatea atestărilor). Pentru a nu face totuşi o nedreptate acestor culegeri, adaug că generalizarea o face totuşi cititorul foarte grăbit care uită să citească şi notele, care, nu arareori conţin date extrem de preţioase.

            Aşa cum se întîmplă şi în disciplina istoriei, mai multe documente privitoare la acelaşi lucru, întăresc o ipoteză sau o teorie; folklorul procedează la fel. Ce-ar fi să credem că avem în folklorul nostru povestea lui Sigurd/Siegfried, aşa cum ne-o spune Ispirescu sub titlul de George cel Viteaz[3]? 

            Nu s-au abătut cercetătorii noştri nici mai tîrziu de la aceste generalizări, mai ales cei înregimentaţi politic, care  serveau protocronismul de partid.

Tudor Pamfile

Dragobetele, arestări

Ca urmare a vechii modalităţi de adunare a textelor mitologice, teoreticienii de astăzi au resuscitat o sărbătoare neglijată, în general, pînă la apariţia aşa-zisei ameninţări a Sf. Valentin;  este vorba de Dragobete, arătînd, fără dovezi, că sărbătoarea e cunoscută şi este în practica tuturor românilor, aşadar, nemaiavînd nevoie de un împrumut occidental. Nu e vorbă, n-aveam nevoie de nici un împrumut! Dar nici de-o falsificare de tip romantic.

            Sărbătoarea a fost atestată sporadic în sud-vestul României, cu ecouri, probabil din cauza strămutărilor populaţiei, şi în alte zone, după cum urmează: Prahova, Vlaşca, Teleorman[4], Olt, Neamţ, Vaslui[5]. Dragobetele este de dată recentă, apariţia fiindu-i atestată abia în secolul al XIX-lea, înspre a doua jumătate.

Deşi astăzi, în contrapartidă cu 14 februarie, data i-a fost fixată (parcă cu                neputinţă de schimbare!) pe 24 februarie, realitatea folklorică fiind alta. Dragobetele nu are o dată fixă în toate zonele în care a fost atestat. Aşa că, în trecut, se serba şi pe data de 24 februarie, dar şi pe 1, 3 sau 25 martie.

Ce sărbătoresc Sfîntul Valentin şi Dragobetele?

Cei care susţin incompatibilitatea sărbătorii occidentale cu a noastră ar avea de trecut de un argument extrem de greu. Ambele sărbători sînt strîns legate de perioada de împerechere a păsărilor.

G. Chaucer

            Una din cele mai vechi atestări europene a Sf. Valentin provine din Parlamentul Păsărilor, poem scris între 1380 – 1386 de Geoffrey Chaucer: …Era de Sfîntul Valentin,/Cînd vin ca să-şi aleagă-aici perechea/Sodom de păsări de-orice soi şi cin,/Făcînd o larmă de-mpuia urechea…

            Despre Dragobete se spunea:  „Se împerechează toate păsările – puii şi cele devenite stinghere din cauza vînătoarei sau a morţii, în cursul anului. Dacă nu se împerechează în această zi, rămîn tot stinghere, pînă la Dragobetele din anul viitor”.[6]

            Potrivit acestui text( „Dragobetele [este] cap de primăvară, ţinut pe 24 februarie (rău de boale; sărbătoarea aceasta o ţin păsările, căci atunci se logodesc”[7]), dar şi  altor versiuni , Dragobetele este sărbătoarea împerecherii păsărilor, a începutului perioadei de rut. Prin extensie a devenit, se pare, o sărbătoare a logodnei, a însurăţirii fetelor şi a înfrăţirii flăcăilor.[8]

Din cele de mai sus reiese că sînt aproape identice cele două sărbători, chiar cu dată diferită. Sf. Valentin, sărbătoare a dragostei, dar iniţial a logodnei păsărilor, precum şi sudicul Dragobete.

            Uneori, culegătorii de folklor au descris obiceiurile de întîi martie, plasîndu-le sub semnul acestui ciudat personaj (v. Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la români).

Marele cărturar bucovinean, preotul Simeon Florea Marian

            De fapt, Dragobetele ca personaj, este din nou, atestat numai în unele locuri, multe din texte pomenind numai o sărbătoare cu acest nume.

            Şăineanu  bănuia numele “dragobete”  ca fiind adaptat din Dragu şi bete, terminaţie oltenească, identică cu forma: vrabie – brabete(vrabete), şi pînă astăzi ideea nu a fost înlocuită cu una mai bună. Într-un calendar[9] găsim următoarea glosă: În alte locuri însă ar însemna dragobete un gîndac alergător, ce-l folosesc descîntătoarele la descîntecele de dragoste.

            Într-adevăr, de Dragobete, se făceau descîntece. Acestea erau făcute numai de babe; tinerele aveau şi ele, în schimb, ritualul lor: O femeie spune: că numai mîna s-o puie pe un bărbat străin în această zi şi va fi drăgăstoasă bărbaţilor în tot cursul anului.

Sfîntul Valentin al ducelui Charles de Avrelians

            Dacă Dragobetele nu a produs creaţii artistice, chiar dacă a fost descoprit în vremea renaşterii naţionale, cînd ar fi putut face parte din literatură măcar printr-un Alecsandri, Sf. Valentin a avut o tradiţie interesantă în Occident.

            Cum am arătat mai sus, atestarea Sf. Valentin e veche, deşi nu se ştie precis care Valentin e cel care oblăduieşte logodnele tinerilor.

            În Franţa era o adevărată tradiţie trimiterea de „valentine”, fiţuici cu versuri, care circulau de la băiat la fată. De acest fel e şi poezia ducelui D’Orleans, contemporan binevoitor al lui Villon: Acum, de Sfîntul Valentin,/Toţi – sorţilor perechea-şi cer:/Eu să rămîn, Amor, stingher,/Părtaş să nu-ţi fiu la festin?…./Din zori, treaz, nu mai termin/Să mă gîndesc şi să mai sper./Acum de Sf. Valentin.//Dar nepăsarea cui mă-nclin/Bun doftor pulsu-mi ia sever,/Sfat dîndu-mi tihna să prefer/Şi-n perini să mai dorm puţin./Acum de Sf. Valentin.[10]

Charles, duce de Orleans

            Nici Shakespeare nu trece cu vederea această sărbătoare. Apare în Hamlet (Cîntecul Ofeliei):În zi de sfîntul Valentin/Dis-de-dimineaţă/La fereastră iute-ţi vin/Ca să-ţi fiu mireasă.//S-a sculat, s-a îmbrăcat/A intrat îndată./Uşa-n urmă-i s-a-ncuiat/N-a mai ieşit fată…

Încheiere

Prin chiar tradiţia împărţirii bileţelelor de dragoste, Sfîntul Valentin este chiar o sărbătoare simpatică, veselă, solară, a venirii primăverii.

            Ai noştri nu au cunoscut-o pînă de curînd, cînd, venită cu poleiala, cu staniolul americănesc aferent, pe bună dreptate, i-a scîrbit pe mulţi dintre ei.

            Numele de Valentin nu a fost atestat la noi pînă mai încoace, în afară de forma veche, adusă de unguri, Balint; În Transilvania, Valente.

            Înainte de a defăima o sărbătoare occidentală numai pentru că unii i-au deviat semnificaţiile printr-o promovare prostească, pe tipic american, trebuie să o privim aşa cum este ea de la origine. Şi nu este o sărbătoare urîtă, kitsch-ioasă – cum se spune azi.

            Pericolul nu l-am învins cu aducerea în  prim plan a unei sărbători regionale, nici prea veche şi nici a tuturor românilor. Am forţat o tradiţie să fie împămîntenită pe tot cuprinsul românesc, şi a ajuns tot o fuşereală, un kitsch în mîna cui nu trebuie. Chiar la Chişinău, filiala pentru tineret a PNL-ului a făcut toate demersurile oficiale pentru a o declara singura sărbătoare a îndrăgostiţilor[11], ceea ce e o prostie.

            Din punct de vedere oficial al bisericii noastre, nici una din cele două sărbători nu poate fi împămîntenită. Prima, cea Occidentală, pentru că e catolică, nu are de-a face cu calendarul ortodox, cea de-a doua, prin chiar cuvîntul expres al Patriahiei nu poate fi acceptată, fiind de origine păgînă.

BIBLIOGRAFIE

CANDREA, I. Aureliu –ADAMESCU, Gh. – Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească”.Ed. Cartea Românească S.A. Bucureşti 1930.

CANDREA, I. Aureliu – Iarba Fiarelor, studii de folkor, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928.

CHARLES d’ Orléans, Poezii, balade, cântece, carole, lamente, rondeluri, selecţie, echivalenţe româneşti, prefaţă, bibliografie, note, indici, […] de Romulus Vulpescu, Univers, 1975

CHAUCER, Geoffrey – Legenda femeilor cinstite şi alte poeme, traducere, introducere, prezentări, note şi comentarii de Dan Duţescu, Cartea Românească, 1986.

CHAUCER, Geoffrey – The works of ~, editet by Alfred W. Pollard, H.F. Heat, M.H.Liddell, W.S.McCormick, London, Macmillan and co., 1898

FOCHI, Adrian – Datini şi eresuri populare de la sfîrşitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele  lui N. Densuşianu, ed. Minerva, Bucureşti, 1976

MARIAN, Sim.Fl. – Sărbătorile la români, studiu etnografic, vol II. Păresimile, ediţie îngrijită şi introducere de Iordan Datcu, Editura Grai şi suflet – Cultura naţională, Bucureşti, 2001.

MUŞLEA, Ion – Bîrlea, Ovidiu – Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu, Minerva, Bucureşti, 1970

ŞĂINEANU, Lazăr – Dicţionar universal al limbei române a noua ediţiune , revăzut şi adăogit la ediţia a VI-a, ortografia Academiei Române, ed. Scrisul românesc S.A. (fost Samitca) [f.a.]

VULCĂNESCU, Romulus – Mitologie Română, editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987

Scris: 7. II. 2012

Revăzut: 12. II. 2013

14.II.2015

---

[1] În aceeaşi colecţie mai citim şi multe “fabricate” de Alecsandri, “date ca populare” (cf. Dragoş, Cîntecul lui Mihai Viteazu, Moartea lui Constantin Brîncovanul, Erculean etc.)

[2] Culegere realizate de Ioan Urban Jarnik şi Andrei Bârseanu pe baza manuscriselor lui I. Micu Moldovan.

[3] De fapt, basmul inclus de Ispirescu în colecţia sa, este o rezumare a unei redactări franţuzeşti, romantice, a unei părţi din Nibelungenlied; de altfel, spada lui George cel Viteaz se numeşte Balmut (cf. Balmung, spada lui Siegfried), şi singurul loc vulnerabil al eroului e la umăr (însă în “basm” acest amanunt rămîne în suspensie, fără vreo rezolvare).

[4] Potrivit chestionarului lui N. Densuşianu, publicat în rezumate şi fragmente de Adrian Fochi, v. bibl. Atestări în alte părţi ale ţării există sporadic, mai ales prin strămutarea oamenilor (cei care răspundeau chestionarelor sau scrisorilor savanţilor de la Bucureşti erau, cum lesne se înţelege, învăţători, nu de puţine ori, mutaţi din Muntenia în Ardeal sau Moldova)

5 Chestionarele lui Hasdeu  (Muşlea, Bîrlea – Tipologia…, p. 353)

6 Scraba.

7 V. Romulus Vulcănescu.

8 1882 – 1883.

[10] Versiune românească: Romulus Vulpescu.

[11] Aşa spune presa…