Traian Rotărescu și sinele său de cireșe amare

Traian Rotărescu

Traian Rotărescu și sinele său de cireșe amare

Traian Rotărescu (n. 1 iunie 1981) este un poet foarte atent cu versurile pe care le vrea cât mai autentice cu sinele său, sine transformat în dulceață de cireșe amare (vezi ultima poezie din selecție). Oprindu-se deseori imediat după metaforă, uneori doar sugerând-o, poezia lui Traian Rotărescu oferă cititorului vestigii vii în loc de aurore boreale efemere. Este un poet care nu cade în biografismul exhibiționist, dar nici într-un surplus inutil de imagini suprarealiste. Ludic, ironic, dar și cinic sau brutal, știe să combine aceste voci, care îl definesc, poezia sa fiind una mereu surprinzătoare.

Selecția de poezii a fost făcută din singurul volum publicat până în prezent, Același, volum apărut la editura Princeps Edit în 2010. Dacă v-a plăcut grupajul, vă anunț că Traian Rotărescu pune la bătaie două volume (cu autograf) celor care și-ar dori să îi citească volumul în întregime. Tot ce trebuie să faceți este să lăsați un comentariu la această postare în care să spuneți cu ce v-au impresionat poeziile lui. Alegerea câștigătorilor o va face chiar Traian Rotărescu. 

Data limită 17 februarie 2015. 

Acelaşi

...cu opţiune inclusă

A muşca dintr-o ciocolată

cu ochi de crocodil stafidiţi,

A plivi pupila naivităţii,

A favoriza vertebrele ruginei

de pe monedele aruncate

care tot cad în sus,

A hărţui bomboanele fondante sub 18 ani,

A epila cupele de şampanie,

A tomografia carnetele de note dintr-a patra ale inspiraţiei,

A vinde petele de sânge din Crimă şi pedeapsă,

A înjunghia lenea literei A...

All is well that ends

Respiraţii în sutană postesc.

Adieri bolnave de cataractă tresar:

le-a speriat

tunetul unui oftat.

Din izul mentei strivite-ntre palmele mele,

albinele moarte-şi ţes aripi.

Iar genele tale desprinse

devin idoli în alte lumi,

ale căror ţări

nu cunosc fluturarea vreunui steag.

Acolo nu există acolo.

Mormintele zboară dar nu ameţesc.

Fiecare tablou sărută altfel.

Gândurile muşcă,

dar nu lasă răni atât de roşii

precum aprinsele noastre muşcate.

Burienile râd când sunt rupte:

nu-şi scriu testamente,

ca florile.

Aş vrea să nu-mi mai pese

că un singur cuvânt,

Măcar,

Atârnă uscat

într-o pânză de păianjen.

Paznicii

Ţin în lanţ un fluviu.

Îmi place

cum înecaţii latră

Aşteptării.

Făptaşii

Cine desenează, roşu,

gustul căpşunilor?

Nu erai tu, ştiu,

deşi ascuţeai vârful rupt.

La fel,

eu mi-am dorit mereu

să mă răzbun pe creioanele verzi

fiindcă refuzau să-mi apară albastre

dar de fiecare dată

mi-a lipsit curajul.

Niciodată definitiv şters,

aştept o culoare nouă.

Nici măcar atât, doar

ceea ce înţeleg eu prin asta:

un necunoscut

care să mă fi gustat

fără s-o ştiu.

Irepetabilitate

...se-ntâmplă

Zâmbetul îl avem,

după cum şi tristeţea.

Însă tristeţea nu zâmbeşte.

Un zâmbet care trist ar vrea să fie,

nu ştie că,

odată ce-o doreşte,

condamnă doar acea trăire

care-i va fi mereu necunoscută.

Trăind-o, o epuizează, chiar atunci.

Zâmbetului trist deja

a zâmbi trist

i-ar fi inaccesibil:

N-ar mai şti faptul înţelege.

Moarte peste moarte

Îmi place dulceaţa de cireşe-amare.

Atât de mult, încât,

intrând pe neaşteptate în bucătărie

şi constatând că borcanul

e pe jumătate gol,

Am simţit pe loc impulsul

de a-mi înfige un cuţit în gât

pentru a-l umple

şi a-i savura conţinutul.