fular al timpului, întunericul

Fabrizio Clerici

ce poate fi sincer azi? pomii sub care ne adăpostim,
picăturile de ploaie care se spag de hainele noastre?
în viață avem nevoie de refugii cum avem nevoie
de bombardamente.

medicamentul zilnic, metroul, își face efectul
doar dimineața, seara vomit până rămân
singur pe malul mării proaspăt create. atunci,
focul de pe plajă este stins (gestul a fost sincer),
noaptea se repetă, în jur doar valuri și o stare de somn.
nici o urmă a marelui naufragiu.
peste amintiri sunt puse afișe cu circul care urmează să vină
în capul de lume unde nu se vinde vată pe băț la gheretă.
atunci îmi dau seama ce bătrâne erau
pistoalele cu care mă jucam, mașinile de pompieri sau
globurile de anul nou. ce transparentă devenise mama
înainte să moară, ce gesturi de perdea îmi făcea în vise
sau amintiri. și eu, împietritul, murmuram ceva pe înțelesul
tuturor.

rar, foarte rar, mai aud inima la jocurile de șah,
mai ales de când am rămas fără regină. privesc cum
animalele scoase din mine își arată, din ape, spinările.

eu și persistenta mea respirație ascultăm valurile,
vedem cum ne cuprind genunchii,
pieptul, cum ajung la gură, urechi, nas. la ochi.
și ne trezim a doua zi, în metrou. udați până la prima zi. respirația aburește
geamul ușii de care mă rezem. eu aștept să-și facă efect metroul,
uneori pustiu.