Dracula

Alex Turcu (blog-ul lui îl puteți citi aici) continuă rubrica Fișe de folklor cu un fascinant articol despre Dracula.

Dracula

Sau pseudo-mitul vampirului modern

(fragment)

INTRODUCERE – IZVOARE – ETIMOLOGII – STILUL GOTIC ÎN LITERATURĂ – SURSE - BROŞURILE SĂSEŞTI DESPRE DRACULA – ERSZEBET BATHORY – ORIGINALITATEA LUI STOKER

            Cu toate carenţele documentare şi cu o seamă de inadvertenţe evidente, romanul irlandezului Bram Stoker a constituit una din marile fascinaţii ale sfîrşitului de veac XIX, continuîndu-şi itinerariul, sub osebite forme, pînă astăzi.

            S-a scris, de bunăseamă, de mii de ori mai mult despre carte, punîndu-se în umbră alte opere literare, poate mai meritorii decît aceasta. Să fie de vină aerul obscur de care este învăluită naraţiunea? Originalitatea autorului? Melanjul dintre mituri şi istorie? Sau apetenţa publicului pentru astfel de naraţiuni morbide? Vom încerca, pe parcursul acestui articol, să dăm unele răspunsuri – definitive în măsura în care se poate şi pe cît ne permit documentele la care am avut acces.

            2. Naraţiunile cu vampiri au o vechime considerabilă. Una din cele mai vechi (dacă nu chiar prima) este datorată hinduşilor care, în limba sanskrită, au alcătuit o proto-Halima, tradusă în engleză sub titlul de Vikram şi Vampirul[1] de către R. Burton, autorul unei cunoscute versiuni englezeşti din 1001 de nopţi.  În Vikram şi Vampirul, un principe răpeşte un vampir (Baital, în original) şi-l pune să-i povestească mai multe basme. La finalul fiecărui basm (25 la număr) trebuie să răspundă unei ghicitori a vampirului, iar dacă ştie răspunsul (pe care este obligat să-l dea!) vampirul este eliberat şi poate să se întoarcă de unde fusese luat.

            Vampirii apar şi în 1001 de nopţi, în tradiţiile evreieşti ( inclusiv în ocultul Testament al lui Solomon) etc.

            O menţiune specială se poate face în jurul unui verset biblic din Deuteronom în care se afirmă: „sîngele înseamnă viaţă” : „Dar ia bine seama să nu mănînci sînge, pentru că sîngele are în el viaţă, şi să nu mănînci viaţă laolaltă cu carnea” (XII, 23)

            La noi, vampirii pot fi comparaţi cu strigoii şi moroii, cu care au în comun mai ales deznotămîntul (înfigerea ţăruşului în inimă sau decapitarea; intoleranţa la usturoi etc.), aşa cum o atestă şi următorul text din Pravila lui Matei Basarab, din 1652:

„Grăesc unii oameni nepricepuţi (!) cum de multe ori, cînd mor oamenii, mulţi dintr-acei morţi se scoală de se fac strigoi[2] şi omoară pe cei vii. [...] O! Mare minune, să auză neştine şi să se mire: să omoară mortul pre cei vii! O! Nepricepere a ocaanicilor [mizerabililor, păcătoşilor, nn.] şi orbia e nu văd că iaste lucrul dracului şi-i înşală de ard trupul asemenelor[semenilor,nn.], ca să-i bage în muncă! [adică în focurile Gheenei, nn.] Bîrfesc unii nebuni şi zic că multe trupure [trupuri, nn.] ale oamenilor, dacă mor şi le îngroapă în pămînt, iale nu putrezesc, ce se află întregi, pline de sînge. [...]”[3]

            Într-un alt text vechi românesc strigoiul este numit vîrcolac:

Acesta lucru zic oamenii cei proşti, iară nice într-un chip nu poate să fie acesta vrîcolac; ce vrînd diavolul să amăgească pre oamenii

să facă lucruri cum nu să cade, pentru ca să să mînie D[u]m[ne]zău asupra loc, face aceaste semne. Şi de multe ori noaptea arată oamenilor unora de le pare, că văd cu adevărat pre vreun om de carii i-au fost cunoscînd mai deainte, şi încă grăesc cu dîns. Alţii iarăşi văd în somn vise, une şi alte; une date văd în cale, unde îmblă de vatămă pre oameni. O, vai de nebunia lor săracii! Cel mort în ce chip să omoar[e] pre cei vii. Nu dă D[u]m[ne]zău să fie acesta lucru! Aşijdere să pornesc oamenii la mormînt, şi-i dezgroapă oasele aceluia, să le vază cum sîmt. Drept aciea de vreme ce n-au credinţă curată întru D[u]m[ne]zău, să închipuiaşte diavolul şi să înbracă într-acel trup mort, şi le arată că acel trup mort are sînge şi unghi şi păr; şi cum văd acesta lucru, să înşală ocaanicii şi să îndeamnă spre răutate, şi strîng lemne şi pun foc de ard acele oase, de le pierd de tot de pre pămînt, şi nu cunosc neînţelegătorii, că la venirea Domnului nostru lui Is[us] Hr[istos], la la înfricoşata zi a judeţului, să gătează acea pedeapsă asupra trupurilor acestora, ca să-I arză cu focul nestins în veci de veci netrecuţi. [Şapte taine a besearecii, tipărite…în tipariul cel domnesc…în Iaş(după Crestomaţia română a  lui MOZES GASTER, pgg. 114 – 117)][4]

            3. Pe bună dreptate, însă, denumirea de „vampir” nu ne aparţine, aceasta fiind de origină slavonă: în mitologia slavonă îl întîlnim pe „mortul atacator de oameni”[5], upîrĭ[6] (упырь), născut din incrucişarea unui incub (diavol) şi o femeie muritoare; în limbile sîrbă, bulgară, macedoneană, croată  apare forma: vampir (вампир); în slovacă, upir; în poloneză: wąpierz etc. Caracteristicile generale sînt, însă, comparabile cu ala moroiului şi strigoiului din mitologia noastră populară. Din limbile slave a provenit germanicul: Vampir – de unde a rezultat englezescul: Vampire/ Vampyre

            Dracula (Draculla, Drakullya etc.) provine din patronimicul Dracu (Drako – gr. dragon, şarpe) şi sufixul diminutival: ulla, prin urmare, fiul lui Drako, Drako cel mic (cf. turc. Dracoglu, fiul lui Drako).

             

            4. În literatura universală modernă, vampirul apare pentru prima dată în naraţiunea scurtă a lui Polidori, Vampirul (operaţiune efectuată pe ciornele Lordului Byron, databile în aceeaşi perioadă în care fusese scris Frankensteinul lui Mary Shelley). Un irlandez mai puţin cunoscut publicului românesc, Sheridan Le Fanu, scrie povestiri despre vampiri pe bandă, considerîndu-se ca o capodoperă a genului, nuvela Carmilla. Însă, apetitul pentru scrieri de groază apare odată cu înflorirea romanului gotic: Castelul din Otranto, Melmoth, rătăcitorul, Călugărul lui Lewis (care va fi prelucrat sub o altă formă, net superioară,  de E.T.A. Hoffman, în Elixirele diavolului); cadrul va fi propice şi lui Water Scott, pentru recrearea coloritului istoric al romanelor sale etc. La nemţi, deschiderea către gotic în literatură se face în aceeaşi epocă a romantismului, care plăsmuieşte opere literare de valoare: Goethe: balada Mireasa din Corinth, poemul dramatic Faust; Hoffmann – Sandmann (tradus la noi, în mod nefericit prin Moş Ene);  Hauff – Inimă de piatră etc.

            În Franţa, iar, genul se va bucura de apreciere: Memoriile diavolului; nuvelele mai puţin cunoscute ale lui Merimee, Gautier sau Maupassant stau ca mărturie. Cadre şi peisaje va folosi şi Hugo în Notre Dame de Paris...

            Aşadar, cînd a apărut romanul lui Stoker, genul gotic deja era la apogeu.

           

            5. Sursele romanului sînt de mai multe feluri.

            Întîi, personajul principal, s-a cristalizat în jurul figurii domnitorului Vlad Ţepeş, aşa cum era aceasta reprezentată în vechile broşuri polemice germane: un conducător sadic, blasfemiator al lui Dumnezeu şi lipsit, în totalitate, de dreptate.

            Probabil că îi va fi stat călăuză şi cazul Erszebethei Bathroy, deşi puţin reprezentat în lucrările de limbă engleză – în acea vreme încă era interzisă asocierea contesei cu familia Bathory, din pricina răsunetului pe care îl stîrniseră crimele înfăptuite.

            Cazurile de zi cu zi care apăreau în ziare: de pildă, crimele Spintecătorului Jack.

            În cazul tradiţiilor estice nu avea decît să răfoiască culegerile de basme din Transilvania, traduse de saşi,  sau alte lucrări dedicate maleficului (cum este, de bună seamă, tratatul franţuzesc al  lui Dom Calmet, dedicat zonei orientale a Europei), sau pur şi simplu însemnări de călătorie făcute de un număr mare de străini în principatele române, care cuprind, printre altele, tradiţii cel puţin ciudate pentru occidental.

            6. Însă, în primul rînd ar trebui să ne apropiem de vechile naraţiuni săseşti, care de bunăseamă stau de bază la edificarea personajului din romanul lui Stoker.          Cuprinsul lor, în rezumat şi cu mici omisiuni, este următorul[7]:

1. La moartea lui Vlad Dracul (executat la ordinul lui Iancu de Hunedoara), Vlad şi fratele său jură că vor apăra credinţa creştină. 2. Urcat pe tron, Vlad îl execută pe domnitorul anterior, Vladislav. 3. Pune să fie incendiate sate şi castele din Transilvania, aparţinînd saşilor. 4. Incendierea continuă şi un număr de femei şi de copii este strămutat în Valahia unde sînt traşi cu toţii în ţeapă. 5. Dracula încheie armistiţiu şi pune să fie traşi în ţeapă negustorii şi cărăuşii din Ţara Bîrsei. 6. Dracula ucide prin ardere patru sute de „tineri care veniseră din alte ţinuturi să înveţe limba [locului] şi alte lucruri” (?). 7. Distruge o familie mare, prin tragere în ţeapă. 8. Ucide o parte din „oamenii săi”: îngropîndu-i pe jumătate  şi trăgînd cu arcul în ei, prăjindu-i în foc sau jupuindu-i de vii. 9. În face prizonier pe Dan, pune preoţii să-i citească slujba de înmormîntare şi-l decapitează lîngă groapă. 10. Atacă din nou Ţara Bîrsei, îi sperie pe soli etc... 11. Dă foc bisericii Sfîntul Bartolomeu şi o jefuieşte; 12. Dracula îl trage în ţeapă pe un căpitan de-al său care nu a fost în stare să incendieze un sat. 13. Trage în ţeapă şase sute de negustori din Ţara Bîrsei, veniţi la Dunăre, 14.  Dracula pune să fie fierţi mai mulţi oameni. Trage în ţeapă multă lume, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrîni; 15. La Tălmaciu pune să fie tocaţi ca varza mai mulţi oameni, pe unii îi trage în ţeapă şi pe alţii îi aduce prizonieri în Valahia. 16. Ticluieşte schingiuiri groaznice: trage în ţeapă femei cu copii, taie sînii mamelor şi îndeasă în loc capetele sugarilor ucişi. Este comparat cu Irod, Nero şi Diocleţian, trecînd ca mai crud decît ei. 18. Este prins un ţigan care furase; ceilalţi vin să-l scape şi pentru că nu vor să-l spînzure, aşa cum ceruse Dracula, ajung să-l mănînce fiert, cu oase cu tot. 19. Un nobil este tras într-o ţeapă mai înaltă ca să nu simtă duhoarea celorlalte cadavre. 20. Un preot este tras în ţeapă, demonstrîndu-i-se că nu-şi respectă cuvîntarea publică. 21. Trage în ţeapă 500 de boieri. 22. Îşi ucide ibovnica pentru că ar fi minţit că va avea un copil: „i-a spintecat burta de jos pînă la piept întrebînd unde îi e rodul?”. 24. În 1460, ucide peste treizeci de mii de valahi (!!!) de lîngă Amlaş, de Sf. Bartolomeu. 25. Ucide două zeci şi cinci de mii de oameni de la Nicopole, pîrjoleşte Bulgaria etc. 27. Nimiceşte regiunea Făgăraş. 30 O ucide pe soţia unui ţăran care nu-i peticise cămaşa. 31. Trage în ţeapă un călugăr şi un măgar (???). 32. Îi pune pe ţigani să-şi mănînce căpeteniile: „Vă veţi mînca între voi unul cîte unul sau veţi merge să vă bateţi cu turcii”.  Îi îmbarcă în piei de vaci pe ţigani şi pe caii lor, iar turcii fug speriaţi de aceştia.[8] 33. Arde cerşetorii. 34. Frige copii pe care îi dă de mîncare mamelor lor etc.  35. Bate piroane în pălăriile italienilor care nu au vrut să se descopere în faţa voevodului. 36. Este luat pizonier de guvernatorul Ungariei. Finalul textului spune: „Şi încă mai trăieşte”...

            O variantă care are o cu totul interpretare este cea efectuată în limba slavonă; acolo apar aproximativ aceleaşi naraţiuni, dar mult mai bine reliefate (apar, desigur, şi altele noi), dar din care reiese în special dreptatea voevodului, nu gratuitatea unei cruzimi patologice. Însă, versiunea slavonă i-a fost cu totul necunoscută lui Bram Stoker, astfel încît, nu avem de ce să o rezumăm aici. Ar mai fi de adăugat numai faptul că majoritatea legendelor zise ca fiind populare, apărute în diverse culegeri sînt întru totul tributare acestor două surse: naraţiunile germane şi cea slavonă. Tot de acolo le va desprinde şi Ispirescu în ediţiile sale de popularizare iar alţii, în necunoştinţă de cauză, sau din prea mult zel, le-au considerat ca fiind culese de la sate. Fals.

            O geneză populară vor fi avînd naraţiunile (mai ales cele cu caracter anecdotic, de snoavă), însă influenţa cultă este hotărîtoare.

            Bram Stoker va fi cunoscut şi fragmentul din Cosmographia lui Sebastian Műnster (Bassel, 1550, 1628):  “Regele Matei l-a luat prizonier pe Dracula în munţii Transilvaniei şi l-a dus în prinsoare la Buda unde l-a pedepsit cu temniţa zece ani. Se aminteşte că Dracula era de o cruzime şi de o dreptate nemaiuzită. Se povesteşte că atunci cînd solii turcilor au refuzat să-şi scoată în semn de cinste turbanele datina strămoşească, el, ca o confirmare a acestei datini, a pus să li se înfigă trei cuie în cap, ca să nu mai poată să şi le scoată; şi că a tras în ţeapă nenumăraţi turci, iar el stînd printre ei se ospăta strălucit cu prietenii. […] Se mai spune de asemenea că adesea a pus să li se jupoaie picioarele prizonierilor turci şi să li se frece cu sare pisată şi apoi cînd aceia se văitau de durerea tălpilor frecate cu sare punea să fie aduse capre care cu limba lor aspră le mai măreau încă chinul. […] S-a purtat cu atîta asprime încît în ţară barbară putea orişicine să stea cu avuţiile sale în mijlocul pădurilor în cea mai mare siguranţă. Pe acest Dracula l-a reaşezat apoi Matei în vechea sa demnitate, dar a fost ucis în lupta cu turcii şi capul său trimis în dar la Mahomed.”[9]

            …sau poemul lui Michel Beheim în care se prezintă în formă versificată aceleaşi naraţiuni despre cruzimea de neimaginat a tiranului Dracula…[10]

            7. Gabriel Ronay a încercat să explice legăturile mai mult decît strînse dintre vampirismul contesei Erzsebet Bathory şi Dracula, personajul lui Bram Stoker. Cine a fost această Erzsebet? Veţi găsi de bunăseamă multe menţiuni în spaţiul virtual, dar cea mai mare parte în alte limbi. Iată dar, un rezumat:

1575 – Erzsebet Bathory se căsătoreşte cu Ferencz Nadasdy, la castelul din Varanno. Erzsebet nu împlinise încă cincisprezece ani şi era de o frumuseţe uluitoare.Tînăra pereche şi-a ales ca locuinţă stabilă, din cele 17 castele pe care le poseda, pe cel din Csejthe (slovac: Čachtice), Slovacia.

            Se pare că încă din timpul vieţii soţului ei, Erzsebet şi-a început abominabilele fapte (dacă ar fi să dăm crezare documentelor arhivate sau legendelor care au circulat odinioară!). Se pare că îşi muşca servitoarele, le înţepa cu ace lungi pentru a se bucura de stropii de sînge care şiroiau din rană. Însă soţul ei, ocupat mai mult cu bătăliile din războaiele contra turcilor…o lăsa să facă ce-i place fără a se implica în nebunia ei, deşi, de bunăseamă, vedea tot mai des slujnice bătute, zgîriate, muşcate sau torturate de soaţa sa. Pasionată de ocultism, Erzsebet se înconjura de ţărănci vrăjitoare, obţinînd de la ele filtre magice, talismane sau reţete pentru invincibilitatea soţului ei. Iată, de pildă, o epistolă trimisă de contesă soţului ei, aflat pe cîmpul de luptă:

“Dorko mi-a dezvăluit ceva nou: baţi pînă moare o găinuşă neagră cu un baston alb. Iei puţin din sîngele său şi stropeşti cu el pe duşman. Dacă nu poţi să-l atingi, mînjeşte-I unul din veşmintele sale. După aceea nu va mai fi capabil să-ţi facă nici un rău.”

La vîrsta de 48 de ani, Ferencz se stingea din viaţă, în castelul Csejthe, în urma unei îndelungate boli. Unii biografi de aici consideră că au început crimele contesei.

1604 – Împreună cu piticul bufon Ficzko, Jo Llona (doica copiilor săi), Dorko (vrăjitoarea) şi Darvulia Anna (cunoscătoare a practicilor satanice), contesa începe să racoleze tinere ţărănci – ca servitoare – pentru a le tortura. Există şi o întîmplare care se leagă de ritualul sîngelui practicat de contesă. Într-o dimineaţă, pe cînd era pieptănată de o servitoare, neplăcîndu-i coafura, a izbit-o pe aceasta cu dosul palmei, încît i-a ţîşnit sîngele pe faţă. După ce se şterse pe mîna stropită cu sînge, i se păru că pielea îi e mai fină şi vizibil întinerită.

Băile în sînge începuseră, numărul tinerelor ucise creştea, modalităţile de tortură se diversificau: fetele erau scoase iarna în zapădă, goale, şi erau apoi stropite cu apă şi acestea mureau în chinuri îngrozitoare.

Fecioara de fier era un alt instrument de tortură folosit de contesă. Aceasta era o carcasă din fier , cu ţepi în interior, care imita corpul unei femei. Victima era aşezată înăuntru şi odată cu închiderea carcasei, sîngele şiroia prin mici orificii.

            26 decembrie 1610 – Palatinul Thurzo, cei doi gineri ai Elisabetei şi pastorul Pontikenus, în urma ştirilor aflate despre crimele contesei, se prezintă la castel. Însuşi regele Mathias al II-lea, la sesizarea cardinalului Forgacs (“Patru cadavre au fost devorate de lupi la marginea terenului ce înconjoară castelul Csejthe”) îi trimisese. La interogatoriu aceştia au fost îngroziţi; au găsit chiar şi un carnet în care contesa scria numele bietelor fete sacrificate: 610…la număr.

Deşi la început protejată de titlu, contesa a fost judecată împreună cu slugile sale, totuşi nefiind condamnată la moarte. Llona şi Dorko au fost arse pe rug, Ficzko a fost decapitat, iar contesa a fost zidită de vie într-o cameră a castelului său. În această stare Erzsebet a mai trăit încă trei ani şi jumătate…A murit “fără cruce şi fără lumină, la 21 august 1614, noaptea…” – spune o cronică.[4]

            După McNally (Dracula a fost femeie?) Bram Stoker ar fi cunoscut povestea Elisabetei şi întregul eşafodaj al fabulaţiei sale stă sub semnul presupusului vampirism al contesei. După alţii, nu a cunoscut povestea ei, de vreme ce singura lucrare în limba engleză care trata vag subiectul (2-3 paragrafe) nici nu îi dădea numele în întregime: Cartea priculicilor (Sabine Baring-Gould – The Book of Were-Wolves, 1865).

            8. Cu cîţiva ani în urmă, originalitatea lui Stoker a fost pusă la îndoială. Cu dovezi.

            De pildă, atunci cînd Dracula – personajul romanului – îşi laudă originile secuieşti, acesta nu face decît să reproducă un fragment din Emily Laszowska Gerard, The Land beyond the Forest, 1888, precum şi atunci cînd se proclamă alhimist sau solomonar. Sursele sînt mai multe şi au fost indexate – deosebit de interesant – de Matei Cazacu în lucrarea citată. Ar mai fi de pomenit faptul că însăşi ţesătura epică a romanului nu e tocmai originală, existînd încă din 1879 un roman scris de o belgiancă, Marie Nizet, “Căpitanul Vampir” în care apar cupluri simlilare celor din versiunea lui Stoker, şi în care acţiunea se petrece în timpul războiului din 1877, în Valahia şi în Bulgaria[11]…

           

            BIBLIOGRAFIE:

CAZACU, Matei – Dracula, Humanitas, Bucureşti, 2008

CIOBANU, Radu Ştefan – Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979

FLORESCU, Radu; McNALLY, Raymond T. – În căutarea lui Dracula, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1992

STĂVĂRUŞ, Ion – Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş – Dracula, ed. Univers, Bucureşti, 1978

(N). Toate acete articole, publicate aici sub titlul de Fişe de folklor şi mitologie sînt alcătuite în vederea publicării pe suport de hîrtie. Prin urmare aici se dau într-o formă prescurtată pe alocuri şi fragmentară, textul integral fiind lăsat pentru ...vremuri mai bune. Mulţumesc cititorilor pentru înţelegere.

---

[1] Vikram şi Vampirul de [sic!] Richard R. Burton, povestiri clasice hinduse despre aventură, magie şi dragoste, editate de soţia sa, Isabel Burton , [1870] (traducerea, prescurtată, oferă versiunea a numai 11 bucăţi din original).

[2] Recunoaşteţi desigur fragmentul pus ca motto la poema lui Eminescu, Strigoii. Recunoaşteţi însă şi faptul că sensul este cu totul răsturnat...

[3] După:  I. – Aureliu Candrea – Folklorul medical român comparat, Cassa Şcoalelor, 1944.

[4] Mai multe în articolul în pregătire: Fişe de folklor – Strigoiul.

[5] V. Kernbach – Dicţionar de mitologie generală, Albatros, 1995.

[6] Vezi  Matei Cazacu, Dracula, 2004: „rădăcina lui opîr provine dintr-un cuvînt care înseamnă liliac”.

[7] Ediţii: Geschichte Dracole Waide, anonim, 1463 (cea urmată aici); Die geschicht Dracole Waide, anonim, 1488; alte ediţii: Nueremberg, 1499; Strassburg, 1500.

[8] Este deosebit de important acest capitol din naraţiune pentru că el va sta la baza epopeii eroi-comice a lui Budai Deleanu, Ţiganiada.

[9] *** – Călători străini despre ţările române, vol.1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968

[10] A apărut în limba română, fragmentar în: Corneliu Leu  - Plîngerea lui Dracula, Cartea Românească, 1977; şi integral (dar tradusă prin intermediat francez) în Matei Cazacu, Dracula, Humanitas, 2008

[11] Romanul a fost publicat şi în limba română.