Eugen Ionescu și Jocul de-a măcelul perpetuu

vezi alte note de lectură > aici

Dacă în romanul Intermitențele morții al lui Jose Saramago moartea face un pact de neagresiune cu omeniriea, luând decizia de a-și suspenda activitatea (atât de necesară, declară autorul portughez), în piesa de teatru Jocul de-a măcelul a lui Eugen Ionescu moartea apasă pe accelerație într-o adevărată cursă nebună spre neant, intrând în oameni ca o bilă de popice. Dar asta mi se pare doar o aparență, autorul nefăcând în această piesă decât să se joace cu imaginația spectatorului/cititorului, apăsând butonul de ffw al morții, mărind astfel la maxim rapiditatea scurgere a vieții. Nu o să ne mai mire, privind astfel lucrurile, multitudinea de personaje și de scene.

Faptul că autorul și-a intitulat piesa Jocul de-a măcelul (Jeux de massacre) mă face să cred că nu este vorba despre imaginarea unui fapt real, ci de o exagerare, atât de dragă autorului, exagerare care aduce starea de axfisiere binecunoscută la el.

Cu siguranță aici nu avem parte de absurdul din Cântăreața cheală sau Scaunele, chiar dacă subiectul ne-ar putea îndreptății la această interpretare (un orășel în care oamenii mor pe capete subit și fără nicio cauză anume). Autorul apelează în această piesă la metaforizarea vieții și a acțiunilor omenești, precum în Amadeu sau despre cum să te
descotorosești. În ambele piese personajele sunt puse față în față cu o inutilitate fără leac, venită cumva din străfunduri (și în majoritatea cazurilor afectând personajele masculine), o instabilitate interioară care se traduce mai tot timpul în acte necontrolate (rareori tragice).

Jocul de-a măcelul este o piesă greu de regizat. Autorul dorind să imprime avalanșa de morți în spectatori/cititori, construiește fiecare scenă ca o scurtă piesă în sine, o piesă în care personajele preiau febrilitatea și temerile ducându-le, ca la maraton prin preluarea ștafetei, mai aproape de linia de sosire. Care linie de sosire este în toate piesele autorului ceva asemănător unui țipăt, unui semn de exclamație. 

Datorită subiectului asumat, dar și ca să imprime o instabilitate permanentă atât de necesară în crearea atmosferei, nu există personaje principale, iar unghiurile sunt variate (ba o cameră de hotel, ba o piață, ba un spital, ba o închisoare etc.) devenind spre final tot mai exasperante, culminând cu scena în care se joacă în paralel două scene distincte unde destinele a patru personaje ajung inevitabil la același deznodământ.

Personajele se agită în timpul replicilor, se comportă diferit decât în mod normal, se acuză (acuza este o trăsătură la personajele ionesciene și pare a fi o notă de alienare), creându-se o învălmășeală nu de puține ori greu de urmărit. Se moare pe capete în aceste câteva pagini, călugărul traversează aparent neregulat scena pe papainoage, totul într-o stare de semitrezire.

Piesele lui E. Ionescu nu caută soluți, nu confruntă conștiințe structurate și bine definite, ci eliberează încătușările interioare și demonii și infrânați. 

Și în această piesă personajele sunt caracterizate prin lipsa de inițiativă, lipsă care îi anihilează ca entități. Atunci când avem impresia că suntem pe cale să conturăm un personaj acesta dispare, se disipează în neant, nerămânând nimic în urmă.

Jocul de-a măcelul vorbește despre fragilitatea și curgerea rapidă a vieții, și o face prin caricaturizarea personajelor, prin exasperarea spectatorilor/cititorilor, prin intoxicare cu situații de viață. 

Piesa de teatru nu se ridică la tensiunea din Rinocerii, ca să dau exemplu tot o piesă în care masa de oameni întrupează un personaj la E. Ionescu, dar are aceeași prospețime în tratarea problemelor existențiale, ne uitând de arma lui predilectă: ironia (ce-i drept aici mai puțin prezentă).