viața pe ponton

Fabrizio Clerici

iubita mea cu flori de câmp
iată-ne împinși pe un ponton
înconjurați de ape
am lăsat departe patul să înflorească deasupra icoanei

ne privim prin aerul care clipește cu frunze
și fulgeră cu piele
ne-am așezat în genunchi până la pleoape ca la noi acasă
privim de deasupra valurilor la oamenii din orașul înecat
cum merg pe drumuri prin intersecții
cum coboară și urcă scări inexistente

nu avem pereți aproape
suntem într-o cameră strâmtă
cu mobila sfărâmată
pe fereastră vedem statuia unde își dau stelele întâlnire
de pe statuie vedem stelele unde își dă întunericul întâlnire

pentru că nu are cine să țină de urât memoriei
te rog fără să mă auzi să îmi aduci un pahar cu apă din sufletul tău
prin care  alergi dintr-o cameră în alta prin holul întortocheat
în care râzi trântești uși tropăi și stropești
suntem pe un ponton și cu toate astea totul este adevărat
ieși mereu dintr-o cameră nouă
te privesc dintr-un balansoar
pe jos sunt coji de măr și lacrimi
prin aer mii de scame în razele soarelui

din când în când
îți dau părul după ureche sau după linia orizontului
oricum e tot una