scrisoare

draga mea
pe terasa dinspre sud
unde se lovesc valurile mari de soare
stau pe un scaun de nuiele și beau o vodcă neagră
cu o bubă mare ce-mi acoperă ochii treptat treptat

nu m-am mai mișcat de mii de ani
ultima oară când m-am plimbat prin oraș am ajuns acasă
și am vomitat toate blocurile toate mașinile toți oamenii

stau și
ascult fiecare strop de ploaie cu urechea mea de carton ud
zâmbesc sau doar gândesc că zâmbesc
scurte vertijuri din când în când
nu-i bai

în fiecare secundă departe o mașină rage ca un animal doar
tăcerile tale au deportat peste mine ca soldații în normandia
și tot continuă să vină știu eu
curând voi rămâne fără aer (ei au spus că ne aduc orice
doar aer nu)

luna sare în vârful cerului parcă e pe arc
o aud cum face clik! printre stele
luminează trupurile noastre care încă se mai balansează
într-o pânză de păianjăn
eu doar le simt mireasma căldura strălucirea

în rest
un gol se plimbă prin aer ca o pasăre
când dă din aripi mai aruncă un strat de nisip de pe mine
hai
mă trezesc că îi spun noaptea
mai cu putere împrăștie-mă de tot
nu mai lăsa nicio firimitură