Interviu
"FÃRÃ POEZIE SE POATE TRÃI, DAR NU MERITÃ"
interviu cu George Vulturescu, realizat de Grigore Soitu
octombrie 1994. text preluat de pe blogul Cenaclul de marti.
Sfîrsit de august 1994, Tîrgul Estival de Carte, statiunea Neptun.
Primind o "invitatie" telefonicã de la directorul revistei Poesis din
Satu Mare, singura din tarã care se ocupã exclusiv de poezie, am pornit
împreunã cu Mircea tuglea la recenzarea standurilor de carte, oprindu-ne
la cel reprezentat de poetii Daniel Corbu si George Vulturescu,
respectiv editura Pantheon si revista Poesis. Anul trecut, la "Zilele
Poesis", premiul pentru promovarea legãturilor culturale româno-italiene
si contributia la studiul textualismului românesc a fost acordat
domnului Marin Mincu, decanul Facultãtii noastre de Litere, iar în
ultimele numere ale revistei Poesis veti descoperi doi tineri poeti
constãnteni. Iatã deci cîteva argumente în plus pentru rîndurile care
urmeazã.
1. Poesis, ca revistã de teoretizare poeticã, a optat pentru o categorie
de genul "generatie", "promotie", "stil", sau s-a situat în afara
oricãrei delimitãri?
G.V. - Poesis se întîmplã sã vinã dinspre margine spre centru. Ea nu a
rãmas, însã, "în afara oricãrei delimitãri". Ca orice drum spre Ithaca,
consider revista nu numai cu ce a pornit, ci împreunã cu bogãtia
întregului drum parcurs în cei cinci ani de existentã. Mã refer,
desigur, la colaboratorii - tot mai valorosi - care au înteles sã ni se
alãture; ei sînt "bogãtia" acestui drum, ei sînt adevãrata revistã. E
adevãrat, majoritatea dintre ei sînt poeti din generatia - asa zisã -
optzecistã. Dar n-am gîndit nici o clipã aceastã revistã pe "grupuri",
sau "promotii"; cititorul va gãsi frecvente studii despre clasici, multe
eseuri despre generatia interbelicã, poeti care sînt azi la vîrsta
maturitãtii dar si tineri debutanti. Pentru cine întelege dialectic
lucrurile, complexitatea relatiilor dintre generatii nu poate fi redusã
la boxa unor "serii" sau "grupuri" fãrã riscul de a crea false valori.
2. Cronologic, George Vulturescu face parte din "generatia '80". Acordã
poetul generatiei "durata" lui Thibaudet (circa 30 de ani), ceea ce ar
duce la periodizarea optzecismului între anii 1980-2010, sau considerã
cã aceasta este o stare de spirit?
G.V. - Mai aproape de noi, Laurentiu Ulici are periodizãri mai
nuantate...Da, cronologic, fac parte din generatia '80. si ea face parte
din vremea vietii mele. Dar, oare, e suficient un dat "cronologic"? A
fi, în Bucuresti sã zicem, lîngã excelenti profesori - care sînt si
referenti la concursurile de debut ale unor edituri - si în Satu Mare,
expediind plicuri pentru concursuri aberante de debut, socotindu-ti
banii pentru trenuri, vezi cã nu-ti mai ajutã la nimic sã fii
contemporan cu "generatia X". Din acest joc, uneori nedrept, al
geografiei, al locului, te smulgi - sau nu - cu greu sau cu tot lutul
dintre rãdãcini. A, despre "starea de spirit" este cu totul
altceva...Pot spune ca sînt dintre cei care au "adulmecat" aerul tare al
generatiei mele, prin corespondentã cu multi prieteni poeti din tarã,
la diferite colocvii (cel mai renumit - la Tg.Neamt), la cîteva
cenacluri. Desigur, cel mai mediatizat si mai organizat a fost Cenaclul
de Luni. Nu l-am putut frecventa din cauza distantei, dar am citit o
datã. Acolo a fost, fãrã îndoialã, un focar de culturã, acolo limbajul
poeziei contemporane s-a racordat la limbajul poeziei occidentale. Am
retinut însã, de peste tot, doar focul. Am lucrat singuratic asupra
paginilor mele, precum lupii din codrii mei sãtmãreni: nu-i vedem, dar
stim cã sînt acolo. Astfel cred cã existã si poetul despre care
întrebati...
3. în "Poeme din ev-mediul odãii" (Litera, 1991) gãsim: "Aha, vã hliziti
la aceste versuri? Ati pus ceva / în ele? Sînt numai firimituri de
turtã dulce pentru / custile de prins soarecii lirismului..." întrebarea
ar fi dacã astãzi ironia si lirismul sînt într-adevãr polii
complementari ai registrului poetic, sau dacã - asa cum se deduce din
versurile citate - lirismul este un reziduu al ironiei?
G.V. Cu mult înainte de a-l putea citi pe V.Jankélévich (L'Ironie), care
spunea ca ironia este un "concept deschis", pluralist, am simtit în
satul meu forta si vraja cuvintelor de care nu mã mai pot desprinde.
"Ironia înseamnã suplete, adicã extrema constiintã. Ea ne face atenti la
real " scrie acelasi autor. Iar din satul meu stiu cã omul fãrã simtul
ironiei este ursuz, se usucã si piperniceste precum pomii pe dealuri
sãrace. Nu vorbesc despre pãsunismul celor care "le chiuie inima si le
behãie sufletul de dorul satului în care s-au nãscut" (precum zice,
într-un pertinent pamflet din "Saeculum", Ion Negoitescu) ci despre
savoarea cuvintelor din sat, despre tãisul si seva lor. Redînd aceastã
rezonantã initialã a cuvintelor, textualismul meu (atît cît este) are o
oarecare coloraturã...
4. Citez din acelasi volum: "pentru tine cuvintele se zidesc în
somptuoase odãi / se dizolvã-n varul peretilor si se bat în cuie". Au
aceste versuri vreo legãturã cu recenta aparitie la Casa de editurã
Pantheon a volumului "Orasul de sub varul peretilor"?
G.V. - Da, ati gãsit firul, legãtura... Oare nu se spune cã scriem mereu
o singurã carte? Cine va fi scris la lumina lumînãrilor si va fi vãzut
nãmolurile umbrelor irumpînd în noapte de sub albul peretilor va auzi,
sper, în aceste versuri strigãtul fiintei surpîndu-se în odãile sãrace
ale veacului...
5. în volumele pe care le-ati publicat pînã acum substanta poeticã este,
într-un fel, agresatã de "fotografii" ei. Acest "negativ" al poeziei a
fost utilizat pînã la epuizare sau mai poate fi încã "developat"?
G.V. - în cartea mea de debut, "Frontiera dintre cuvinte" (1988), deci
în plin "optzecism", era o întreagã reactie fatã de supralicitarea
ochiului - a poetului/aparat de fotografiat. Poemul care adunã de-a
valma "totul" îmi pare a avea ceva din izul borcanelor de murãturi, al
conservelor. Tot mai departe de sensul unui "vis încremenit" eminescian,
fotografia (a se vedea admirabilele studii despre fotografie ale lui
Roland Barthes si Susan Sontag) ucide poemul. în volumul amintit citam
un motto pe care îmi place sã-l reamintesc:"Fotografia dobîndeste putin
din demnitatea care-i lipseste cînd înceteazã de a fi o reproducere a
realului si ne aratã lucruri care nu existã" (Marcel Proust).
6. în poezia pe care o scrieti se observã cã numele Ion/Ioan se repetã
ca o voce interogativã, sententioasã, precum în acel "Poem negru cu Ion"
din recentul volum. Acest nume are o valoare de simbol crestin sau este
o parafrazã a tãranului român?
G.V. - La debutul meu din revista "Familia" (1, 1973), în cuvîntul de
întîmpinare, stefan Augustin Doinas nota despre asta: "...G.V. îsi
construieste poemele la modul orchestral: o voce, un personaj, o altã
ipostazã a celui ce vorbeste, intervine adesea, într-un fel de
dialog...". Se pare cã îmi rãmîne acest "mod orchestral", sau se
amplificã. Acest "Ion" este, cu sigurantã, satul meu de sub codru: un
personaj colectiv. Am venit cu satul dupã mine, îl port în suflet. Dar,
în acelasi timp, "Ion" este si sfîrsitul limbajului de la tarã, moartea
unui limbaj în care metafora ne mai putea restitui divinului. Dupã el
urmeazã gradul zero al limbajului, pãtratul alb pe fond alb al lui
Malevici...
7. Am întîlnit în "Poeme din ev-mediul odãii" un titlu: "Raport cãtre
Nichita Stãnescu". Cum credeti cã au receptat optzecistii poezia sa?
G.V. Nichita Stãnescu este astãzi contestat. Gheorghe Grigurcu, mai
ales, are argumente vehemente, dar foarte pertinente. Optzecistii
însã... Unii s-au purtat ca si cum înaintea lor n-ar fi existat
puternica avangardã româneascã. "Antologia" si studiul lui Marin Mincu
din 1983 au fost binevenite. Regãsirea acestui filon aurifer (Urmuz,
Tzara, Vinea, Voronca, Naum, Trost, Luca etc.) s-a fãcut prin Nichita
Stãnescu. El pregãtea deja limbajul poetic pentru investigatiile
optzecismului.
8. La Tîrgul Estival de Carte din statiunea Neptun ati obtinut un premiu
pentru volumul "Orasul de sub varul peretilor". Ce pãrere aveti despre
ceilalti autori prezenti la Tîrg cu plachete de versuri?
G.V. - Din pãcate, la aceste "tîrguri" sau "saloane" de carte, nu
cãrtile de poezie primeazã. Nici editurile nu preferã cãrtile de poezie,
se spune, din motive de...randament financiar. Alãturi de vechile
edituri Cartea Româneascã, Eminescu, Albatros, se încumetã sã editeze
poezie Marin Mincu - editura Pontica, Al.Cistelecan - editura Arhipelag,
Viorel Marineasa - editura Marineasa, V.Tascu - editura Clusium,
colectia editurii Euphorion din Sibiu, si încã alti cîtiva. Eu am
reprezentat editura Pantheon - o tînãrã editurã creatã de poetul Daniel
Corbu. si el, si eu cu revista Poesis, ne luptãm cu morile de vînt, cu o
societate fãrã principii (nu numai morale) financiare, care sugrumã
încã din fasã orice avînt individual valoros. în acest ocean oneros,
tînãrul debutant este un sacrificat, iar cartea tînãrã - o himerã. Mai
adãugati pe urmã difuzarea de carte, existenta unor reviste care sã
cultive cronica literarã si veti vedea cã o carte, chiar editatã, poate
sã se vestejeascã în propria cãmarã...
9. Ce pãrere aveti despre "noul val" al poeziei contemporane, dacã
existã, si care sînt tinerii poeti valorosi în acceptia dumneavoastrã?
G.V. - Poate prea devreme, a apãrut "nouãzecismul"; întîi revista
supliment din cadrul "Luceafãrului" (Cãtãlin tîrlea, Cristian Popescu,
Dan-Silviu Boerescu) si, tot mai bogatã, "Colectia Nouãzeci" a editurii
Phoenix, coordonatã de Dan-Silviu Boerescu. De altfel, el a scos si o
primã antologie a "nouãzecismului" (Sfîsierea lui Morfeu), din care se
retin: Daniel Bãnulescu, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea,
Simona Popescu, Andrei Damian, Ramona Fotiade, Iustin Panta, Augustin
Ioan, Ioan Es.Pop, Radu Sergiu Ruba, Horia Gârbea etc. Unii dintre ei au
deja cãrti apreciate. Un nou val? Personal, nu agreez ideea de "valuri"
si "grupuri". îmi plac individualitãtile. Dintre tineri, apreciez pe
cîtiva poeti din Cluj (Adrian Suciu, Luminita Urs, Anton Horvath). La
Iasi, Indira Spãtaru si Manuela Horopciuc. De asemenea, am început sã-i
cunosc pe cîtiva dintre poetii de la Constanta. Sper sã ne apropie, si
mai mult, poezia lor.
10. Poemul mai are sanse de existentã într-o lume suprasaturatã de
realitate? Credeti cã trãim "apocalipsa" poeziei sau cã receptãm
deformat apropierea sfîrsitului de mileniu?
G.V. - Poemul e lumea, lumea e o carte. Numai în ea poate creste floarea
printului lui Antoine de Saint-Exupery. Cred cã am rãmas cu o
mentalitate comunistã despre scris: cã scriem mereu "pentru", cã totul
trebuie sã fie "util" societãtii. Vorba prietenului meu sãtmãrean,
Al.Pintescu, "fãrã poezie se poate trãi, dar nu meritã". Dacã n-as fi
convins de asta nu m-as fi înhãmat la o muncã atît de grea cum este
editarea unei reviste de poezie
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare