SESTO PALS (Simion Șestopal)

vezi lista completă a autorilor postați până acum aici

Sesto Pals (n. Simion Șestopal, 1913 la Odessa, d. 27 octombrie 2002) este un poet suprarealist român. Făcând studiile la București și Galați, l-a avut drept coleg de bancă pe Gherasim Luca. Astfel, se aliniează revistei Alge încă de la primul număr al revistei. Semnează uneori Sesto sau D. Amprentu.

Arestat pentru pornografie în 1933, este eliberat la intervenția părinților, iar în 1934 devine student la Politehnică pe care o termină în 1940. Emigrează în 1970 în Israel și revine la literatură abia în 1982. Poemele sale au fost publicate în 1998 în volumul Omul ciudat (prefațat de Nicolae Țone) la Editura Vinea - carte republicată în 2003 la Editura Paideia.

POEME SCRISE ȘI PE ÎNȚELESUL OAMENILOR PE CARE-I ÎNTÂNLESC PRIN TRAMVAIE

I

cam așa se întâmplă
când îți cântă greierii în tâmplă.
ați mers vreodată pe timp de ploaie cum tramvaiul?
ați văzut vreodată un om mort de ceață
un om ucis de ploaie
un vierme mâncat de mătreață prin gunoaie?
e ploaie.
în zile cu ploaie și vânt știu că oamenii trec pe strdă cu pasul grav
în timp de ploaie și vânt știu că sufletul mi-e totdeauna bolnav.
un măr putred și galben îmi crește ca o bubă în piept,
nu știu, oameni, ce pierdere sufăr
ce gol nu știu
dar simt că pierd ceva
nu știu de ce plouă așa de tare pe tinichelele mele din cap
stau închis în mine și știu că am o mutră de țap.
voi nu cunoașteți decât moartea mea și nașterea mea
dar pe mine nu, fiindcă eu vă înjur acuma pe toți în gând
și vă blestem părinții, surorile voastre le necinstesc
și vă ucid în gând
rupând bucată cu bucată din trup
și niciodată nu veți știi că în capul meu e un creier de lup
eu aș putea acuma să vă ciopârțesc și să vă jupoi de vii
dar nu vreau
fiindcă voi nu sunteți decît niște păpuși
vă mișcați ca la cinematograf
vorbiți metalic
durerile voastre nu mă dor
și mă uit la voi ca la fumul din coș
totuși în mine am un gol unii spun că se numește eu
știu că ceea ce spun e străin și prost
dar mai străin e ceea ce se petrece în jur
afară plouă
și eu tac.
tac
dar când am să vorbesc veți cădea dărâmați
profanatori de gări, de munți și de mare
voi nu știți că gara e un loc de odihnă
la care mă duc să mă închin ca la biserică
și munții se roagă dar voi profanați rugăcinile lor
și marea.
un câine mi-a rupt beregata
stau cu gâtul rupt cu craniul astupat
dar nu-mi pasă.

*text preluat din Antologia Literaturii Române de avangardă alcătuită de Sașa Pană și publicată în 1969 Editura pentru literatură