InterVIU cu scriitoarea Ileana Vulpescu

Ileana Vulpescu vorbește despre arta scrisului, a traducerii și aconvieţuirii cu un mare scriitor

fotografie pusă la dispoziţie de Ileana Vulpescu

Despre arta scrisului şi a traducerii, dar şi despre cea a convieţuirii cu un mare scriitor a avut amabilitatea să ne vorbească scriitoarea Ileana Vulpescu. Cunoscută mai ales pentru „Arta conversaţiei”, autoarea nu crede că a schimbat-o cu ceva succesul de care s-a bucurat acest roman. De cealaltă parte, cititorii au fost cu siguranţă schimbaţi după această lectură. Ca după citirea oricărei cărţi bune. 

interviul a fost publicat în ziarul
Lumina literară şi artistică, nr. 6 / 2014

„Când scrii trebuie să te intereseze doar trecerea gândului pe hârtie”

Dacă ar fi să scrieţi acum, scrisoare către un cunoscut, ce i-aţi scrie?   

Dacă cineva îşi alcătuieşte o ediţie definitivă a ceea ce a scris, poate elimina tot ce nu-i mai este pe plac sau îl consideră nesemnificativ. Chiar dacă nu mai eşti de acord cu tine, cel de odinioară, cinstit mi se pare să nu te dezici de acel cineva.

Vremea şi sufletul omului sunt în permanentă schimbare. Să-i reproşezi vântului că bate? Sufletului că şi-a pierdut naivitatea? Astăzi n-aş mai scrie nici o scrisoare nimănui, dar nu o repudiez pe cea scrisă cu o jumătate de veac în urmă.

Care au fost primele semne ale apropierii literaturii de dumneavoastră?

Între 1947 – 1949, în cele 15 luni în care am stat imobilizată în gips, în urma unei operaţii la coloana vertebrală, pot spune că am dat primul examen de răbdare din viaţă. Am ascultat atunci marea muzică a lumii, de la un aparat de radio, şi am citit, am învăţat bine franceza şi mulţumitor engleza. N-am să uit niciodată că am citit atunci Contele de Monte Cristo, tradus înainte de 1900, scrisă cu alfabetul de tranziţie. 

Dar primele ecouri?

Într-o zi m-am apucat să scriu. Descriam înmormântarea tatălui meu, cum îmi fusese povestită. La moartea lui aveam 2 ani. De fapt, descriam înmormântarea bunicii paterne, pe care mi-o aduceam bine aminte, având pe atunci 7 ani. I-am citit doar mamei “opera mea” şi ştiu că a plâns cu sughiţuri la amintirile dureroase pe care i le trezisem.

În 1953, primul an de facultate, am scris o nuvelă Ca iarba câmpului, publicată abia în 1969, în volumul ş.a.m.d. Tot ce prezentam la reviste nu-mi era acceptat. Ş.a.m.d. a avut o singură cronică, a lui George Pruteanu. Nu făcusem gaură în cer.

Cu două excepţii, cartea mea Sărută pămâtul acesta şi Paznic de Far, de Geo Bogza, tradusă de mine în franceză, prima oferită lui Valeriu Cristea, a doua, domnului Nicolae Manolescu, n-am dat niciodată cărţi criticilor literari. Nu pentru că m-aş considera buricul pământului, ci pentru că nu vreau să creadă cineva că în acest fel îi solicit o cronică.

Apropo de ecouri: cât de mult v-a schimbat percepţia asupra vieţii de scriitor succesul pe care l-aţi avut cu cartea Arta conversaţiei?

Cu nimic. 

Puteţi spune cine este mai greu de cucerit: publicul sau criticul? Sau autorul nu trebuie să se gândească la astfel de cuceriri?

Când scrii trebuie să te intereseze doar trecerea gândului pe hârtie, să vorbeşti numai tu cu sufletul tău şi să nu te gândeşti că placi sau displaci cuiva. Competiţia este între tine şi tine, cuceririle sunt aleatorii. Există cărţi lăudate de critică, indiferente publicului şi viceversa, adeverind vechea vorbă: unuia-i place popa, altuia preoteasa. Sunt şi cazuri când un scriitor place şi criticului şi publicului. 

Ce v-a apropiat şi de actul traducerii?

Mai întâi nevoia. Nevoia de bani. Când însă m-am antrenat în munca de traducător am simţit satisfacţia transpunerii unei cărţi dintr-o limbă în alta, prin strădania de a-i păstra stilul, modulaţia frazei, în aşa fel încât traducerea să pară scrisă în limba traducătorului. 

Credeţi că există cărţi a căror traducere, fiindcă au fost scrise cu mult timp în urmă, nu mai prezintă interes pentru cititor?

Dacă o carte merită tradusă, nu are nici o importanţă când a fost scrisă. 

Poate un traducător să resuscite interesul pentru o carte? Cât are voie un traducător să îşi pună amprenta într-o traducere?

O traducere bună poate trezi interesul pentru o carte care n-a fost niciodată tradusă sau prost tradusă. În traducerile de poezie ar fi greu să nu se simtă amprenta traducătorului, de dorit cât mai puţin. În proză este de dorit să nu se simtă altceva decât amprenta autorului. Cu alte cuvinte, păstrând dreapta măsură: traducătorul să nu eclipseze autorul.   

Ce artă aţi învăţat din convieţuirea cu un mare scriitor?

Arta de a tăcea oportun, pentru ca o dispută să se păstreze la obiect, în limite civilizate şi mai ales logice. Arta de a convieţui cu o persoană al cărei temperament este total diferit de al tău, aş zice arta convieţuirii paşnice şi a cântăririi propriilor defecte.

fotografie pusă la dispoziţie de Ileana Vulpescu

De ce bucurii/peripeţii aţi avut parte alături de domnul Romulus Vulpescu când traduceaţi din: Alphonse Daudet, Simone de Beauvoir, Samuel Pepys, Ambroise Vollard şi alţii?

Bucuria de a pune punctul final într-o carte.

Am tradus Sângele celorlalţi (Le sang des autres) de Simone de Beauvoir, nu mai ştiu pentru ce editură. Personajul principal din carte se numeşte Hélène. În româneşte genitiv – dativul numelui era hibridul franco – român Hélenei. Redactorul de la editură, fără să mă întrebe, transformase, peste tot Hélenei în “lui Hélène’’. Înainte de a citi eu textul venit de la editură, îl rog pe Romulus să citească el, pentru a mai vâna vreo greşeală. Peste cinci minute îl văd venind ca o gheonoaie înfoiată şi-mi azvârle manuscrisul pe jos, în timp ce mă blagoslovea astfel: “Ce, te-ai tâmpit? Ce înseamnă asta “lui Hélène’’? Ai început să vorbeşti ca zarzavagioaicele?” I-am făcut semn cu mâna să se oprească şi i-am pus sub nas ceea ce trimisesem eu la editură. “Şi cum îşi permit să-şi bage picioarele în munca omului, fără să-l întrebe?” şi a urmat o ploaie de blagosloveli la adresa persoanei incriminate.  

A existat o carte la care aţi lucrat şi care să vă fi rămas mai dragă decât celelalte? Dar o carte citită?

Da. Juan Ramón Himénez - Platero şi cu mine (Platero yó), o carte pe care o compar numai cu Micul Prinţ al lui Saint Exupéry. Carte citită? Pavilionul canceroşilor a lui Soljeniţîn.

Este viaţa o artă la care nu ţi se ţin cursuri dar dai examene mereu?

N-aş numi viaţa o artă ci o Universitate unde cursurile sunt neîntrerupte, iar examenele obligatorii. Modul de a te comporta poate fi o artă, care presupune înţelegerea tuturor spectacolelor vieţii. 

Îndrăznesc să bănuiesc secretul dumneavoastră în viaţă:  echilibru între inimă şi raţiune, un edificiu construit la această graniţă. Este o abilitate cu care te naşti sau pe care o dobândeşti, apoi duci lupte teribile pentru a o ţine în frâu?

Fiecare om se naşte cu anumite predispoziţii care se dezvoltă sau care sunt anihilate de spectacolul vieţii. Unii dintre noi învaţă de copii resemnarea în faţa adversităţilor, dintre care boala şi sărăcia sunt cele mai dure. Te-nvaţă cât de precară şi nemiloasă este viaţa pentru cei slabi. Te naşti pur ca lacrima. Ceea ce ai ajuns este numai ce te-a învăţat viaţa dacă ai ochi de văzut şi urechi de auzit. Eu mă consider un depozit de zgură pietrificată în principii.

Cărţile editate de domnul Romulus Vulpescu se deosebesc pe oricare raft din librării sau anticariate, oricât de multe cărţi s-ar afla în jur. Atenţia pentru prezentarea grafică, personalizarea formatului de carte în funcţie de autor şi de opera tradusă, rigoarea traducerii, vizibilă prin prezenţa îmbelşugată a notelor de subsol (o altă artă rar întâlnită), toate acestea m-au făcut să văd în el un creator neobosit, un om dedicat trup şi suflet literelor, un om care retrăia scrierea. Secretul lui nu îl pot presupune, ni-l puteţi spune dumneavoastră?

Dragostea pentru frumos. Nu admitea ca o carte, oricât de ieftină, să nu fie tipărită îngrijit, să nu aibă personalitate, încât să nu-i ţii minte şi aspectul. Iubea cărţile ca pe nişte fiinţe: le mângâia cu privirea, le atingea cu evlavie. Pentru el nici un spectacol nu egala scotocitul prin rafturile unui anticariat. Se poate spune despre Romulus că a trăit prin carte şi pentru carte.  

Ştiu că în copilărie eraţi colecţionară de nasturi. Azi vă mai fac cu ochiul?  

Şi acum, dacă aş mai avea timp, aş face colecţie de nasturi. Nimic nu înfrumuseţează sau nu urâţeşte o haină mai mult decât nasturii. Un nasture bine plasat, are efectul de bijuterie. Mă gândesc cu nostalgie la colecţia de nasturi a copilăriei mele, de care sunt legate atâtea amintiri, atâtea fiinţe dragi cărora le-am jefuit hainele de câte o podoabă. Aşa e sufletul de colecţionar !

 

Arta de a fi scriitoare

Ileana Vulpescu s-a născut la 21 mai 1932 în comuna Bratovoiești din județul Dolj. A absolvit în 1958 Facultatea de Filologie din București și a lucrat, ca lexicograf, la Institutul de Lingvistică al Academiei, unde a colaborat la redactarea Dicționarului limbii române și a Dicționarului explicativ al limbii române (1959-1975). A fost soția regretatului scriitor, traducător, editor de carte Romulus Vulpescu.

Debutează în revista orădeană ,,Familia’’, nr.7, iulie 1966, cu povestirea Scrisoare către un cunoscut. Din 1972 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. Scrie proză, teatru, traduce din literaturile engleză, franceză și spaniolă. Traduce în franceză poezii din literatura românească. În 1976 primește Premiul Asociației Scriitorilor din București, pentru romanul Rămas-bun, Editura Cartea românească; în 1981 Premiul ,,Ion Creangă’’ al Academiei Române și Premiul ,,Cântarea României’’ pentru romanul Arta conversației, Editura Cartea românească. Din cărțile apărute mai menționăm: ș.a.m.d.(volum de proză), Editura pentru literatură, 1969 ; Carnetul din port-hart (roman), Editura Eminescu, 1996; Viață, viață, legată cu ață (roman), Editura Tempus, 2007.

Dintre traduceri amintim: Samuel Pepys, Jurnal (în colaborare cu Costache Popa), Editura pentru literatură universală, 1965; Ambroise Vollard, Amintirile unui negustor de tablouri, Editura Meridiane, 1969; Simone de Beauvoir, Imagini frumoase, Editura Univers, 1973. A încheiat traducerea neterminată a lui Romulus Vulpescu din François Villon, Opera omnia, apărută în trei volume la Editura Semne care au fost lansate în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus 2013.