joi, 5 aprilie 2012

Monica MANOLACHI - să ai timp de scris înseamnă singurătate


vezi lista completă a invitaților pe blog > aici


Vă prezint un poet, în toată splendoarea CUVÂNTULUI poetic. Pe Monica MANOLACHI o cunosc de pe siteurile de poezie, și știam că scrie o poezie vie, surprinzătoare, fără frica de a experimenta, de a se juca în cuvinte, în rime, în imagini, recompunând mereu și mereu lumea din jur. Este ca un copil care a găsit un cufăr cu minunății și le combină neobosit, cu un veritabil spirit ludic. Dar să nu vă lăsați păcăliți, în spatele jocului stă o gravitate sfâșâietoare, niciodată gratuită, o luciditate și o maturitate care dau versului o forță de pumn. Am redescoperit-o pe Monica M. de curând și am aflat că are, până acum, un singur volum de poezii TRANDAFIRI, scos la editura Lumen. Nu știu să se fi vorbit despre el prin presă, desigur e posibil, Monica poate să îmi spună. Este atâta poezie acolo și cu toate astea poetul preferă să stea deoparte, privând astfel, iubitorii de poezie, de frumoase daruri (ea și-a retras chiar majoritatea, dacă nu toate poeziile de pe virtual). Nu am aparat critic și nu vreau să par ce nu sunt, pot însă să spun că acest volum surprinde în mod plăcut pe oricine parcurge poeziile. Monica Manolachi face parte din acei poeți modești (deși nu îmi place conotația acestui cuvânt) care este trăit de poezie, care are cu adevărat spiritul în sânge. Vă las să lecturați un grupaj din volumul în cauză și o să vedeți că am dreptate.

în cântare

să ai timp de scris înseamnă singurătate.
ce cuvânt binefăcător! unii spun că ai nevoie
de condiții, de legea retrocedării averilor,
de prietenii, de-o iubire cu părul creț, cu
o mie de amante, sau măcar de-o bucătareasă
barby cu șorț și mașină de spălat whirlpool,
de un pahar plin cu vin de bordeaux dar nu,
nu e așa, fiindcă scrisul adevărat țâșnește
singur din nisipuri de orice culoare. e un râu
ce nu separă, ci unește depărtările a două
ținuturi fără teama pescărușilor care bat și
bat și bat cu aripile lor străine renivelând
eterul, aventura cea mai primejdioasă
decât toate posibile, vârful unei idei rotunde,
momentul acela sublim din piața unde nu se
înghesuie președinții de bodegă și nici
camerele de luat vederi, unde ne plimbăm
tu și cu mine fără țintă cu mâna în buzunarul
de la spate al celuilalt, ca doi invizibili ce
suntem, norocoși că tot nu vrem să scăpăm
de visare.


iubire cu scară interioară

într-o seară ai sunat la ușă.
mi-am legat la ochi o năframă nouă,
am atins mânerul și ți-am deschis.
cea mai frumoasă prezență invizibilă
mi-a apărut în față.
ai intrat ferecând după tine ușile timpului,
locuind aici cu toate ale tale,
ca și cum numai eu ți-aș fi fost lume
și nici nu aveam habar.

de atunci am luat baba oarba în serios,
mi-am scris într-un caiet instrucțiuni de folosire a jocului,
cum să nu privești în oglindă ca să nu te fure argintul,
cum să străbați kilometri întregi prin încăpere,
lunecând cu brațele întinse dinspre un perete spre altul,
fără să te lovești de muchii, de balustrade, de praguri,
cum să recunoști obrajii, pleoapele și gâtul umbrei,
cum să împungi în contururi cu vârful degetelor,
cum să citești ceasul gustându-i praful cu limbi ascuțite,
și să muți piesele șahului de peste mări cu o simplă bătaie de inimă,
cum să-ți torni în suflet gheață cu viață.

cineva trăiește noian în mine, împreună cu mine,
fără să-i știu chipul.
uneori îi tresaltă umărul, își zbate foarte tare aripa,
îi cresc întrebătoare penele purpurii.
în fiecare lună mă rotunjesc iar pentru un alt nume:
e un ou cu diametre incalculabile.
mă mângâi pe burtă și știu:
într-o zi va ieși, uitându-și în mine o scară
cu fuscei de os.


pe trecere
[înspre celălalt]

aseară aveam febră. vroiam să trec strada pe zebră.
cineva din lateral vroia să treacă înaintea mea,
legănându-și cele două păsări mecanice.
ștergătoarele lui bălaie se iubeau nesăbuite în ploaie.
pe parbriz, simetric, stânga-dreapta-stânga-dreapta.
atunci m-am oprit ca frunzele în aer și am privit trecerea
peste mine, trecerea peste detalii, peste granița ochilor.
să trecem așadar sub tăcere adevărurile prea grele.
vor deveni credință prin vămile șiroaielor de
noiembrie. să trecem dar la fapte și anume la inamic,
să ne trecem averile pe numele berzelor și datoriile
în contul unei vieți încă netrăite. să trecem de
punctul critic prin gândurile unor zambile violete
cultivate special pentru asta de mamele noastre cu
părul mirosind a pere. să trecem neobservați, vibrând,
cântând precum fantomele, numai pe la urechile
muzicale ale unora, dincolo de limitele imaginabilului.
să trecem întâmplările din gură în gură,
din cea mai spurcată spre cea mai dulce și migdalată.
să trecem, să trecem, să trecem totul pe curat
și la urmă să trecem prin orașe cu barca, drept
altcineva în mâinile altcuiva.


colorata mâine-i gata

eu nu știu să iubesc așa cum iubește toată lumea
învăluindu-te în cuvinte boierești în povești de
răsunet pe prima pagină a revistelor în diversiuni
trandafirii vibrante în cântece albăstrui în pupici
îngerești de neuitat în mici violențe verbale de ceară
sau nu dar oricum programatice dorindu-și pe cineva
alături eu nu observ pânzele pictorilor păianjeni prinși
într-un zbor sclipitor inspirat expirat ca pe un smog
trufanda eu nu-mi strig revendicările la portavoce
intergalactic slăbiciunile mele n-or să fie niciodată la
modă la milano paris new york singapore pentru că în
rafturile magazinului din colț se confundă cu praful
dintre pungile cu alune și tabletele de ciocolată eu nu
știu să întind mâna așa cum se întâmplă cu generoșii
larg prietenește ci trec mai departe pe lângă cerșetorii
îmbrățișați cu indiferența norilor pe lângă cei frumoși
cu ochii închiși în sufletele urâților pe lângă cei
deștepți cu urechile acoperite de palmele orfanei eu
nu dau telefoane de ziua nimănui nu pot să mă
întâlnesc la terase și nici în baruri aș putea să-ți spun
dintr-o privire cine ești de aceea îmi vine mereu să tac
de teamă să nu te sperii cum au tăcut și tata și mama
și soră-mea și bunicii și tot neamul ca și cum limba
asta ar slăbi pe zi ce trece ca o poartă de care te
depărtezi tot mai mult și nici nu aștept iubire așa cum
așteaptă alții fierbinți cu gura plină de ordine fă aia fă
ailaltă cu potirele pline de teorii mirobolante cu un
sistem inflexibil de evaluare a frumuseții florilor de
cais spune-mi la treizeci de ani ce să mai aștept pentru
cine să îmbrac puloverul roșu de cașmir și cum să trec
peste accesul de agorafobie pentru cine să port valize
cu sensuri de pe un tărâm pe altul ca pe o marfă de
contrabandă – sensurile – ce haine mai sunt și ele poți
să mă numești pesimistă e adevărat în sufletul meu
nici la mine nu țin cine știe ce nici măcar o ciorbă ca
lumea nu știu să-ți fac și asta nu e decât vârful de
aisberg luminos în spatele căruia mă ascund tu nici nu
mă asculți mi lord îmi arăți o stea în adâncul cerului și
gata uneori îmi vine să râd că sunt așa dar știu nu e
râsul meu ci al alteia care se miră ce mai vrea oare
și nedevelopata asta


incident

tanti gica are un baston de lemn și pe mâner
stă scris cu litere negre de tipar numele unei
femei din satul ei natal ce scrie aici am
întrebat-o ea a zâmbit fiindcă i-am căutat de
vorbă în aglomerație și mi-a spus o femeie din
satul meu natal și-a scris numele ca să fie
alături de mine ori de câte ori bat drumurile
prin oraș tanti gica are patru nepoți, doi
strănepoți și o fiică de seama mamei mele
îmbolnăvită de nervi la scurt timp de la nuntă
acum se întoarce acasă cu medicamentele
pentru ea casa ei pâlpâie prin locul pe unde
și eu mi-am petrecut copilăria se uită la mine
și-mi spune tu nu ești măritată nu dar
de unde știți îi arăt mâna fără verighetă a
nu zice m-am uitat la ochi tu nu ai griji
de femeie măritată


oracol

în zilele acelea trăiam în miezul unei morți.
da. înmuiam stiloul războiului într-o tăcere
marină. dar ce știai tu? fiecare șoaptă se topea
în șuierul unui tren personal, de coastă.
ocoleai liziera înveșmântat într-un roi de albine
transpirate, murdare, cu urme de teamă și păcură
pe aripi. din cauza unui surâs, răspundeam
chiar dacă nu mă întrebai nimic. mă luai în brațe.
mă pupai. nu, nu, nu, îngăimam disperată. din ochi
cădeau uneori pleiade grele, de sare.
niciun cuvânt magic în jur în vreme ce cuiele
intrau, intrau și oasele ne dureau. nici o lacrimă.
putea să atingă vreo plagă deschisă, nu? of!
erai un salcâm hoinar, fără țel. cine te mai aștepta
așa ca mine? și cine m-ar mai fi rujat când aveam
mâinile în ghips? doamne, ce dezastru era
în camera ta! îngeri decapitați pe sub pat. deșerturi
întinse pe dulap. păianjenii se nunteau în cuptor.
cutremure neterminate printre sticle.
spărgătorul de nuci în chiuvetă. this
cannot be a sink! mlaștini pe balcon.
oedip rege în cadă, refuzând să orbească.
telefonul fără fir... trei zile am făcut curat.
acum rămâi lângă mine, dar nu-mi spune cine ești și
ce vrei. e posibil să nu pricep. cel mai dulce glas
e tot liniștea.


însoțirea cu timpul

tu nu rupi macii altor câmpii. ai tăi cresc la fiecare pas pe
marginea de foc dintre ziuă și noapte. tu nu aduni lauri pentru
iubire și nici nu înlănțui cu brațele pământul nedoritor.

mereu există o nuntă întinsă covor, început nesfârșit. în el își
înfige mireasa călcâiele glorioase, în el se adună tot colbul de pe
pantofii alaiului. un covor fermecat, plutitor între lumi, țesut de
un ochi strălucitor de sărat.

pruncii așteaptă-n cătușe, străini la porțile vieții. cineva o să cadă
și ei se vor naște din apă ca o vorbă secretă în fântâna fericirii. să
mai aruncăm o monedă, să mai cântăm un susur.

te aud pe drum cu vioara pe umăr, fluturându-ți o coamă de
partituri atât de nescrise.

oare tu ești sau visez? deschide, mamă, ferestrele, bate covoarele,
taie găinile, spală podelele și perdelele. vine el, el aduce cheia celei
mai grele uși de pe pământ.


în frontieră

există un loc unde calea ferată se termină.
aici începe marea narciselor,
unde albinele adună miere din soare,
unde corabia lunii nu se scufundă niciodată.

aici ne petrecem timpul pe șezlonguri
și cocorii înspre ochiul târziu al cerului.

aici și vântul își reține bătaia,
când norii își îndoaie corpurile orbiți,
ocrotindu-l în inima lor uraganică.

uneori apare în centru o arătare cu pene,
unduie aerul cu muzica ei,
adâncindu-se într-o iubire fără sfârșit.

noaptea păzește cu o mie de ochi acest loc.
aș păși mai rar și încet pe aici.


celui drag

astăzi e ziua ta
și-aș vrea să rămână a ta.
orice cuvânt al meu rostit astăzi
n-ar valora mare lucru.

totuși îți scriu un dor.
a fost nevoie de zece ani să-l pot scrie
și de înc-o noapte mai lungă,
cu miezul împărțit în clipe
de mâinile unui scărar.

ieșisem în luminișul unde cerbii
adulmecă șerpii adâncurilor
cu nările largi, inspirând creșterea arborilor.

mi se părea că există cineva care are grijă de toate.
îmi ploua prin vise pe timp de caniculă,
aprindea lumina pe timp de iarnă.
trăiam fericită în coliba de la marginea lumii.

într-o zi ochii ți s-au înnegrit
precum unui soare
ce se plimbă cu mâinile în buzunare prin pădure,
nevrând să pară un răzvrătit.

cineva a tras cuvertura ninsorii,
când sentimentele erau plecate cu sorcova.
merele înmugureau oricum pe ramuri,
pregătindu-ne pentru desprinderea finală.

dar timpul îți părea la fel,
prietenii îți făceau cu mâna de pe un mal străin,
nu-ți mai aduceau în dar pulovere,
berea nu mai avea același gust
ca înainte.
deschideai radioul.
în orașul adormit, doar tu și crainicul
schimbați impresii despre celebritatea nimicului.

ca un vizitator așteptat
iubirea se cuibărea în fotoliu, dezghiocându-și litere
într-un ritm oarecare.

jenica

dragă doamne de când m-au adus în lagărul ăsta de fluturi mi se
pare că trăiesc o altă viață plutesc și nu mă doare dacă îmi cresc
aripile mai mari tot mai mari m-am obișnuit să întrețin fără
împotrivire igiena temniței un viol pe zi – norma pentru a ajunge
în fruntea fantasmelor

iubirea trebuie să fie o iarbă exotică – rag însetată ore în șir între
două căni de apă odată cineva mi-a întins un covrig printre gratii
ce milă mi-a fost de el cum plângea cu ochii mei fără să-i pot
spune nimic – știi eu sunt mută ca mierla – asta scrie pe fișa
semnată de tata

uite vin reporterii îi recunosc după pelerinele invizibile își trag pe
frunte căști anti-smintire și iau declarații iubiților mei din cămin ei
umblă goi zeii mei umblă goi crestați pe obraji nelocuiți decât de
taine înveșmântați într-un tremur de nedescris iubiții mei pacienți
temporari pe pământ nume de pui în meniul unui restaurant de
lux

mă prind de zăbrele ca într-un dans la bară le verific tăria la
haosul unei fuste – privesc printre ele sufletul domnului doctor ia
uite ce mare este ce pereți înalți are și ce acoperiș ce candelabre
orbitoare se bălăngăne prin ochii lui ficși ce cont gras ce liniște
mirifică adie în sarcofagul de aur – adun pe buze țipetele iubiților
știuți și neștiuți le îndes în celula mea nervoasă mă recuperez mă
recuperez doamne oare ai tu habar

îmi plac șirurile de psihiatri curioși i-aș trage de barbă pe fiecare –
nevinovați tăuni paznici de prunci nu cumva să mai iasă oameni
din noi suntem deja animale nu e nevoie decât să fim îngrijiți noi
oricum stăm de vorbă cu dumnezeu cu taxă inversă – educația
sexuală este singura lecție primită în sala de baie raiul infanților
refuzați la holocaust aici se înalță trandafirii blestemului
îndrăgostiți de trunchiurile copacilor lipsiți de coroană

prietene cu inima prinsă în sute de pioneze filmează-mă fă și tu
un documentar pe discovery asistă-mă când mă sting dă-mi de
veste dacă voi adormi în aceeai groapă cu fratele meu aș vrea să-i
duc în dar o carte cu ochi și gură și plâns poate le iese și
preafericiților un bisnis cu știri transmise din paradis

ia spune cum te cheamă hai jenica spune lu tanti mmm? pe cine
iubești tu mai mult și mai mult pe mami sau pe tati mmm? femeia                        
străină zidește rafinării neînregistrate la bursa din pieptul meu
încă verde – tanti părinții sunt pentru mine un plural interzis
fenomen despre care vor citi strănepoții tăi în statistici

în fața reginei invincibile a terorii cineva trebuie să-și sădească
întrebarea în nisipul volanelor ei de flamenco – un vis depărtat în
vârfuri de munți în delte de dunări pe drumuri de mare călcate
doar de nebuni

nu aveam onoarea de a întâlni delegația salvatoare de a primi
atingeri în creștet înghițite de camera foto a globalizării doar my
best friend a fost învățată o poezie – ai-ai lăv iu ai lă-lăv iu în
cinstea renumelui tău de lady câștigat lingând mac pe aleile
orfelinatului

dacă vrei îți arăt viza mea de flotant în iadul copiilor dar mai bine
ia-mă ia-mă cu tine voi fi cea mai cuminte ce vină port dacă ai mei
m-au adus pe lume strâmb – sper să nu-ți tremure mâna când mă
izgonești din natură din cușca unde foarte rar auzi câte un aleluia


chinovar uni
[sau de ce mă iubești]

de ce mă iubești
dacă nu-s îndeajuns de femeie,
dacă nu ridic sprânceana când trebuie,
gleznele îmi calcă strâmb port rar brățări
și nici măcar nu știu să zbor?

de ce mă iubești
dacă am mâinile invizibile,
dacă nu-mi despielesc vertebrele fisurate
și nu cunosc decât sărutul statuilor,
fugărind înserarea prin parc?

de ce mă iubești
dacă scriu îmbrăcându-te-n pagini,
costume de mire atârnându-ți șui pe umeri,
dacă te oglindești în sânii mei convecși
ca un vânător speriat de vânat?

de ce mă iubești
dacă m-ascund cu groparul în spatele crucilor,
să-mi cumpăr nume și verbe de mișcare,
dacă un sfert de oră fără sentimente e de-ajuns
pentru un portofel ticsit cu verbul a fi?

de ce mă iubești,
dacă sparg ferestrele aruncând cu paradoxuri,
dacă încui în mine demonii
și-mi alung conștient nenăscuții
în adâncul depărtărilor?

de ce mă iubești
dacă l-am părăsit pe dumnezeu
și-am înghițit memoria inimilor de câine,
cântând la colțul lunii,
purtându-te ca pe-o diademă de gânduri?

4 buşeli:

  1. imi place de Monica Manolachi. Am sa-i caut cartea de versuri!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc de comentariu. Pe Monica, si nu doar pe ea, o poti asculta Duminica viitoare. Pana atunci, ma bucur sa te anunt ca ai fost inscrisa la concurs pentru castigarea unei carti de la editura LITERA.

      Ștergere
    2. superb!!! voi trece, dar putin, pt ca merg la un concer!

      Ștergere

Zi ceva de-a busilea sau din picioare

de-a bușilea prin aer!