Matei Vişniec

vezi lista completă a invitaților pe blog > aici



foto: sursa

Matei Vişniec Poeziile lui par a fi mici piese puse in scenă pe un miligram de hârtie. Ele vorbesc despre absurdul de situaţie, despre absurdul vieţii, despre iluziile personale. Folosind un bagaj de imagini care, luate separat, pot părea suprarealiste. Dar poetul vorbeşte despre reversul lumii, vorbeşte în aglomeratele metropole despre ''oraşul cu un singur locuitor'', despre caii care ne părăsesc pe câmp, vorbeşte deci despre realitatea imediată. Poezia lui dă ghes imaginaţiei şi este ceea ce m-a apropiat atât de mult de acest autor. Când am trecut şi la dramaturgia scrisă, apropierea a fost definitivă.
(n. 29 ianuarie 1956, Rădăuți) este un poet și dramaturg român, activ în acest moment în Franța, cunoscut în special pentru scrierile sale în limba franceză. A studiat istoria și filozofia la Universitatea din București și a fost membru fondator al Cenaclului de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu.



Automatul de limonadă

Eu sînt automatul de limonadă
iată, am ajuns la conştiinţa de sine
sînt viu, domnilor, nu rîdeţi
prin meditaţii şi exerciţii subtile
am ajuns ceea ce sînt

dar am o singură întrebare
este adevărat că în partea opusă a străzii
se află o gaură neagră, imensă
care înghite mii de ace cu gămălie
în fiecare secundă?

această întrebare mă tulbură
poate că mai sînt lucruri pe care
nu le înţeleg eu, domnilor
am avut o copilărie grea şi întunecată


Acum ştiu de ce

Din buzunarele mortului s-au scurs
două fire subţiri de sînge
da, omul acesta îşi ţinea în buzunare
două păsări mici pe care le-a strivit în cădere

acum se ştie de ce omul acesta
îşi ţinea toată ziua mîinile în buzunare
ori de cîte ori se ducea în parc să se plimbe
umerii îi tremurau gîtul i se umplea de
sudoare

noi îl salutam el răspundea liniştit şi tandru
uneori mai schimbam cîte o vorbă
el, cu mîinile în buzunare, frămînta
gîtul celor două păsări

acum se ştie de ce omul acesta
nu-şi ridica niciodată pălăria acum
se ştie de ce întotdeauna
se temea de ploaie


Corabia

Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strîngeam mîinile
ne luam rămas bun

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după zece zile noi cei care
ne-am dat mîinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar pînă la urmă se scufundă iat-o

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mîinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul cîte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur

dar corabia se scufunda atît de încet
încît după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul cîte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrîşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
aste e o...
asta e o...


Gaura de şarpe

Ce nu-mi face ea
când e supărată pe toată lumea
ce poate fi la gura ei
când e supărată ea rău rău pe toată lumea

noroc de gaura de şarpe în care mă ascund
împreună cu şarpele de altfel care se face
mic mic


nici când îi trece ei supărarea nu avem
curajul să scoatem capul
ea se apleacă peste gaura de şarpe
ne strigă, face cu mâna, dar noi, nimic
stăm chitic

nici eu, nici şarpele nu îndrăznim
să ieşim din gaura de şarpe
singurul loc în care ea nu intră singură
pentru că se teme de întuneric

ştiu că sunteţi acolo
spune ea cu o voce mieroasă, ieşiţi până
nu mă supăr din nou

eu mă uit la şarpe, şarpele se uită la mine
ştim noi ce ştim, deocamdată
rămânem tăcuţi în întuneric


Tristan Tzara la începutul secolului

Ce plăcere, să fii în viaţă
ca Tristan Tzara la
începutul secolului
sî priveşti cu vermii ies din
pământul afânat
direct în gura vrăbiilor spurcate

cuvinte pe care nu le-am mai
folosit de mult:
(câţiva porumbei se apropie
ameninţător de mine, dacă
aş fi o pâine m-ar mânca)

după ce am terminat de scris şi-mi
pun caietul în buzunar
porumbeii se sperie de gestul meu
şi-şi iau zborul