Un romantic altoit

vezi alte note de lectură > aici

Cu volumul Gimnastul fără plămâni al autorului Andrei P. Velea alături, scriu următoarele rânduri care nu vreau să fie luate drept critică literară sau cronică de carte. Sunt mai de grabă nişte notiţe de cititor, care doreşte neapărat să nu lipsească pe ceilalţi de actul lecturării. Aşa că nu o să dau foarte multe versuri, şi nici nu o să vă ofer cheia în care am citit cartea, cheie care până la urmă este una personală. Sar cu bună ştiinţă peste Prefaţă pentru a nu îmi forma păreri preconcepute şi încep ‘’să citesc’’coperta care îţi atrage atenţia cu o prezenţă feminină ce intră,zic eu, în contrast cu titlul, lipsa ei fiind mult mai în acord. Dar când am terminat de citit cartea mi-am dat seama că prezenţa nu este întâmplătoare, autorul fiind, înainte de suprarealist cum am văzut după aceea în prefaţă şi postfaţă, un romantic incurabil. Un romantic altoit cu suprarealist deşi aşa ceva sună a struţo-cămilă. În ciclurile de poezii Printre obiecte, Psalmii recenţi şi Peisajele Pariziene, mi s-a părut că autorul se află în locul unde îşi arată vocea, locul unde, din cauza lipsei iubitei(sic!) (deşi aparent, ea tot se află prin ‘’zonă’’), reuşeşte să fie liber, să prindă cititorul într-un joc al fanteziei şi al imaginaţiei. O reţetă pe care eu mizez în poezie. Citiţi toate acele certitudini şi tot ce urmează din ciclu respectiv, şi sunt sigur că o să îmi daţi dreptate.

Din bagajul autorului vedem că totul este o poezie, chiar şi pozele, chiar şi forma cărţii. Chiar şi aranjarea în pagină. Totuşi, îndrăznesc să spun: câteva dintre poze ar putea lipsi. Ele strică atmosfera dând senzaţia unei nevoi de surplus explicativ al poemelor; dau dovadă de ezitare. Mă refer la poza cu monitorul în stradă care, deşi este o fotografie reuşită, nu dă bine în context. Iar ‘’alegerea’’ de a da titluri după primul vers, oboseşte, privează cititorul de la surprize care ar trebui să apară într-un volum de poezii atunci când dă pagina.

Ciclul ‘’omul vag’’ este aparte, parcă prevesteşte un al doilea volum, total diferit de acesta, desigur mai focusat (aşa cum toţi autori îşi doresc de la al doilea volum). Poeziile precum undeva într-un bar, într-un bar oarecare, pielea omului vag pe o sârmă, uşa pe care omul vag o construieşte etc sunt locuri unde Andrei Velea excelează, şi se vede că îi place jocul poetic, de imagini. Poemele lolitei le văd pline de compromisuri, de ‘’hăţuri’’ puse de iubire, în care, chiar dacă încearcă din răsputeri, ajunge în locuri bătătorite.

Şi că veni vorba de locuri să ştiţi că sunt locuri predilecte în aceste pagini, departe de cilcul lolitei, cum ar fi barul, (să nu luăm înţelesul propriu, zic eu) unde realitatea se dilată, şi astfel autorul doar prin poezie se poate face înţeles, pentru că în acest centru magic unde împacă ‘’tăvălugul’’ timpului, al realităţii, al trăirii cu sinele, cu romanticul care, desigur se simte stingher totul este posibil. toate contradicţiile sun sinonime (de exemplu: personaje interiorizate doar în urma lecturilor apar în carte ca foarte intime şi cu aer familiar se plimbă prin cameră, mustăţile lui Dali îşi pierd secretul, transformându-se în repetate rânduri în diverse alte lucruri, urechile se dilată, gura îşi schimbă poziţia Dumnezeu devine poezie şi poet în acelaşi timp cu calitatea de vecin etc.) .

Astfel autorul, lucid, gustă din plin hrana suprarealismului, hrana haosului şi hrana inconştientului. Duce toată cina ‘’afară’’ din acest bar aflat, în aceste pagini, având ghid o fată care te tot invită la o taină (citat inexact din la marginea unei ţigări proaste, poezia care, personal, mi-a plăcut cel mai mult). Împăcarea lăuntrică nu este, şi sunt şanse, să nu fie găsită. De ce? Aici folclorul nostru are o zicală: ‘’călătorului îi şade bine cu drumul’’ (înlocuiţi călătorul cu poetul).

Mai rar găseşti azi, în epoca vitezei, ‘’ambiţia’’ unui autor de a pune poeme care au aceeaşi linie (excluzând aici poate doar ciclul lolitei), care merg pe aceeaşi direcţie, într-un volum. Tentaţia, mai ales în faţa unui volum de debut este de a-ţi pune toate poeziile la un loc, şi cu asta basta. Mă bucur că nu este cazul.

Recomand deci acest volum de poezii apărut la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, în anul 2010.

articol apărut în revista „Antares”, anul XIII, nr.154-155-156, 2011