Pierderea umanității în / prin umanitate, iată unde a ajuns Europa

 Lista de filme despre care am scris aici

Titlul filmului Europe 51 (1952, r R Rossellini) este unul rece, distant dând impresia că este al unui film documentar. Pentru mine titlul atât de obiectiv este o radiografie (cu toată obiectivitatea pe care o are o radiografie) pe baza căreia regizorul lansează o acuză societății sau, de ce nu, omenirii. Irene (Ingrid Bergman) trece printr-o schimbare radicală atunci când băiatul ei Michele face un gest matur pentru vârsta lui firavă, un gest prin care eu l-am pus pe acest copil în rândul copiilor zugrăviți în Deșteptarea primăverii de F Wedekind sau în Împăratul muștelor W Golding. Psihologic vorbind Irene se va acuza de gestul lui Michele sacrificându-și emoțiile și ființa, pentru că emoția și ființa copilului simte ea că le-a călcat în picioare de dragul îndatoririlor unor cutume sociale și obligații de familie. Dar ea nu va vedea așa lucrurile, explicația dată de Irene în urma controlului amănunțit din clinica de psihiatrie este că moartea i-a deschis ochii la răceala relațiilor interumane. Părăsind familia, se vede atrasă de suferința și bucuriile oamenilor sărmani, simțind nevoia fie să le aline (suferințele) sau să le susțină (bucuriile). Și face asta acceptând sacrificiul personal (acceptă să lucreze în uzină, supraveghează femei de moravuri ușoare, se înconjoară permanent cu copii etc). Iat-o deci pe eroină (putem să îi spunem așa) în fața celor mai simple, crude, curate atitudini creștine, fără a avea alături viziuni mistice sau discurs luat din Biblie. Vorbele ei aduc cu diverse versete din cartea sfântă, dar doar atât. Consultul psihiatric și confesiunea cu preotul venit la ea aduc un diagnostic cinic: fiziologic nu există nicio anomalie a creierului dar există situații, inexplicabile, în care persoane care nu urmează un crez religios sau o doctrină politică se comportă așa, punând în pericol propria persoană și bunul mers al societății (lipsa grijii față de familie). În acest caz persoana respectivă se vede prinsă între două etichete exaltată sau misionară, și conform normelor nu poate funcționa în societate. Și aici vine acuza regizorului despre care am vorbit la început, acuză făcută societății și a felului cum este ea construită astfel încât iubirii să i se pună frâne. Da, cei veniți să o ajute îi înțeleg strigătul dar nu pot (nu mai pot) face nimic (spune unul dintre personaje ‘’Dacã ar fi sã credem cã doamna Girard a avut dreptate, dragul meu judecãtor, atunci ar trebui ca dumneavoastrã sã vã puneți roba la o parte, iar eu halatul meu de laborator, și s-o urmãm). De ce nu mai pot face nimic? Este vorba despre o orbire generală a umanității, o orbire cauzată de societatea de după război, de societatea europeană? Nu, regizorul nu dă răspunsuri mulțumindu-se doar să prezinte lucrurile obiectiv, rece, ca într-un documentar. Internarea în sanatoriu, deși pentru o peliculă este ofertantă, nu aduce cu ea imagini violente cu excepția unui singur amănunt: toate ușile din acea instituție se deschid cu aceeași clanță pe care asistentele și doctorii o plimbă de la unul la altul. Mie mi-a sugerat că persoanele nu pot ieși sau intra de acolo, ușa închisă fără posibilitatea de a o deschide sugerând implacabilul, iar unica clanță sugerând societatea cu regulile retrictive. Pierderea umanității în umanitate, iată unde a ajuns Europa în 51, cam asta văd eu că spune titlul filmului.