Claxonul și twistul, viața și moartea

 Lista de filme despre care am scris aici

Claxonul și twistul devin personaje într-un film italian, mai precis în Il Sorpasso (1962, reg Dino Risi).

Filmul prezentat în cadrul cinematecii Eforie de către studenți/absolvenți UNATC este o comedie fină (da, o comedie cap-coadă), o caricaturizare a vieții. Redusă la două personaje prea bolduite (dar nu supărător de bolduite, doar suntem într-o comedie) viața devine un teren cu opțiuni clare: fie ești guraliv, iconoclast, spiritual, enervant de multe ori dar simpatic când tragi linia sau ești retras, împiedicat, visător, naiv (idiot? în sensul romancierului rus), exasperant de timid. Ciudat este că am simțit că nimeni nu poate fi sau sau, că toți avem momente când suntem Roberto și alte momente când suntem Bruno, dar iară îmi aduc aminte că suntem într-o comedie, nu într-o dramă, deci scindarea asta țipătoare trebuie să o accepți (îmi șoptește Umberto Eco).

Îmi place să cred că filmul este ghidat nu doar de vocea povestitor a lui Roberto, dar și de punctul lui de vedere care poziționează camera și imaginile: 1 filmul începe cu parcurgerea unui oraș gol, retras așa cum era Roberto, 2 cea mai stridentă prezență este claxonul, insuportabilul claxon care însoțea fiecare calambur, șicană etc, 3 când merg cu mașina doar Roberto se poate vedea în oglinda retrovizoare (mai precis ochii lui), 4 când apare vocea lui, precum apar în filmele mute panourile cu detalii ale acțiunii, fundalul sonor se schimbă, devine nostalgic iar camera se calmează, 5 pe final, copilul care îi face cu mâna în una din depășiri este mai mult decât o prevestire, este un fapt real, 6 ca într-un coșmar Roberto se vede în n situații exasperante se blochează singur în wc, vine o tânără la el cu un picior în ghips să îi dea o semnătură foarte aproape de zona inghinală, află detalii halucinante despre familie etc etc. Astfel că finalul poate fi văzut și metaforic ca o strivire a lui Roberto, a firavului Roberto, sub muntele de ironie nevinovată a lui Bruno. Putem fi martorii la părăsirea inocenței, a copilăriei care îl caracteriza pe Roberto. Pentru că Roberto centripetul trăiește pentru o zi în universul centrifug al lui Bruno, se va trezi zvârlit cât colo și de aici anihilarea ființei. Și revenind la observația de la început, în care îi vedeam pe cei doi o singură persoană, de ce nu ar fi totul doar un moment de luciditate al lui Bruno, care întrebat fiind de polițist cine era pasagerul, dacă îi era rudă, răspunde

L-am cunoscut dimineață. Îl chema Roberto (nu vedem victime strivite sau sânge). Da, filmul a fost prezentat ca având o bogată satiră a vremii (care mai poate fi gustată doar dacă cunoști puțin perioada cu pricina) și vreau la final să mai insist asupra twistului care străbate filmul ca o mentalitate socială acceptată de toată Italia, de la tineri la bătrâni, de la orășeni la săteni veniți de la câmp. M-a amuzat când, văzând simpaticele dansuri spontane de twist ale acelor italieni pornite pe străzi, plaje sau pe un câmp, mi-a revenit în minte Victor Petrini (Victor Rebengiuc) coborând din trenul care îl aduce din cei zece ani de muncă silnică, într-o gară unde se dansa fix twist, fix prin aceleași mișcări doar că pe un șlagăr mioritic din anii 50 (Numai tu, ești fotogenică etc) (filmul Cel mai iubit ..., 1993, r Șerban Marinescu). Claxonul (sonor) twistul (vizual) vertijurile date de viteza mașini, a dialogurilor, a sentimentelor și emoțiilor conduc acțiunea spre un punct maxim, culminant, o întrerupere bruscă după un zgomotos carnaval. Și nu este frumos cum s-a reîntors liniștea din prima zi, acea liniște de 15 august, Adormirea .....