Jeux interdits

Lista de filme despre care am scris aici

Încă din primele secvențe din Jeux interdits (1952, r René Clément) spectatorul este pus în gardă de răceala cu care privește regizorul povestea. Acțiunea începe brusc (suntem anunțați sec că ne aflăm în iubie 1940, la ieșirea din Paris) în timpul unui atac aerian deasupra unei evacuări forțate. Un șir de mașini, căruțe si oameni alergând fug din calea bombelor și a mitralierelor. O mașină a unei familii se defectează blocând tot șirul.
Oamenii opriți în spatele mașinii defectate sar să arunce în șanț familia pentru a debloca drumul, fără nici o compasiune. Familia astfel azvârlită (mamă, tată, fetiță și un cățel) se vede prinsă într-un șir de evenimente tragice. Părinți mor, la fel și cățelul, fetița reușind să scape în casa unei familii de țărani. Mă voi opri aici cu povestirea subiectului, evit pe cât pot să fac acest lucru, pentru că esența filmului începe după aceste 20 de minute. Copilăria văzută ca un amestec cu viața adultă, limba religiei inundând imaginația copiilor, inocența unor sentimente născute pe fundalul unui război desfășurat undeva departe dar foarte aproape sunt redate frust, îndulcite doar de șicanele amuzante dintre cele două familii de țărani. Fetița (Paulette) își îngroapă țipătul pentru pierderea

părinților în corpul neînsuflețit al câinelui mort. Băiatul (Michel), o călăuză mai aproape de lumea matură, deci mai aproape de viață (cu 10 ani mai mare decât Paulette), reconstruiește viața printr-un cimitir, un cimitir pentru fiecare vietate (chiar și pentru o albină). O arcă a lui Noe, numai bună pentru a fugi din calea războiului, o arcă a cărei frumusețe va rămâne doar un privilegiu pentru spectator. Crucile în mâinile copiilor pierd greutatea morții și își găsesc o frumusețe estetică, neînțeleasă de adulți. Da, putem vedea în spatele acestor manifestări o umbră erotică (puțin mai conștientă la băiat, total imperceptibilă de fată), dar ele nu ies la suprafață, rămânând ascunse în spatele războiului. Joaca este descoperită, dar ordinea lucrurilor (care, am putea spune, având în spate războiul) nu este nici pe departe pusă pe un făgaș. Având încă în minte începutul lipsit de compasiune, finalul nu ne va surprinde, dar ne va înfuria. De ce? Pentru că așa stau lucrurile, așa cum se termină acest film. Coloana sonoră, pământul care ține crucile celor doi copii, Romance Anónimo, este cea care semnalizează prezența trezirii sentimentului erotic în copii, dar și cea care ne ține mereu treji, pentru că dramatismul acordurilor spune tot despre tristețea povești în desfășurare, și că în război, ca și în viață, nu este loc de happy end.