Mereu s-a sprijinit de mine ceva. Mereu și de voi.

Da, mă exasperează repetiția cuvintelor de peste zi și
existența unor stări care par să fi fost prorocite din trecut.
Stări care trec strada sau care iau forma de biscuiți a vecinilor.
Mă exasperează gândul că iubirea durează cât o ploaie și
dacă iubirea = toată viața atunci dragilor
am pus-o cu toții.
În tort_acest_timp este tăcerea lui Tamino care mă îmbracă cu ranița,
draga tăcere a lui Tamino care îmi crestează felii de pleoape din rană,
draga dragă pe care am promis să o invoc doar
prin fluierul ferecat. Tăcerea lui
învățată pe de rost, prin care comunic cele mai impor
tante sentimente.

Mai este plimbarea în care mă înțeleg cu noaptea.
Plimbarea prin care țin să bat toate cuiele din plasa cu cuie,
în capacul ținut cu dinții sub stern. Nu știu când acestea
se termină. de câteva ori ratez floarea ruginită a fierului, de aterizez aoleu!
peste degete cu barosul amintirii. Barosul ăla ciubit pe alocuri.
Este plimbarea prin recele aer, când văd soarele sau nu. Când
revine cheful să mă aplec pentru a șopti ceva unui pitic. Unui
ombilic de care încep să îmi aduc aminte.
Unui atom. Unui sentiment pe care îl credeam de beton uitat.