Fängelse (Prison)

  Lista de filme despre care am scris aici

În primele lui filme Ingmar Bergman este tributar realismului poetic - Hamnstad (Port of Call) sau neorealismului italian - Fängelse (Prison), având în centru personaje simple, cu frământările și luptele lor permanente din viața de zi cu zi. Abia din Fängelse începe să i se vadă plăcerea de a scoate la iveală perspectivele grave, plăcerea de a se juca prin camera de filmat cu privitorul, plăcerea de a scoate la iveală prin actori gesturi ale emoțiilor jucate. Toate acestea se vor strânge într-un mod de exprimare ce va deveni cu timpul recognoscibil. Fängelse (Prison) vorbește despre condiția omului care nu poate fi depășită nici măcar prin artă. Un scenariu, având ca protagonistă o tânără venită din viața moravurilor ușoare, este propus pentru a fi ecranizat. Întreaga dramă a tinerei fete ar fi trebuit să exemplifice un concept filosofic: toată viața este un iad, singura scăpare este sinuciderea. Povestea Birgittei Carolina Søderberg devine sâmburele greu de spart dar ușor de scuipat, iar restul dezbaterilor filosofice (filmul propus, povestea scrisă, discuțiile care vin de undeva de sus) straturi dintr-un înveliș superficial. Filmul începe și se deschide cu un gong de teatru, iar punerea în scenă a întregi povești, chiar și a scenelor de exterior, pare să amplifice senzația de claustrofobie a închisorii (să ne amintim ce a făcut peste anii Lars von Trier în Dogville). Senzația finală este că iubirile și sentimentele umane sunt doar de decor, simple indicații scenice sau de scriere, simple obiecte din mucava, singura în suferință fiind Birgitta care nu are unde fugi sau cu cine. Apoi totul revine cumva într-un firesc sec (”Poruncesc ca totul sã fie ca înainte!” ar spune Diavolul din scenariul propus), schimbându-se decorul scenei și decorul interior al anumitor personaje. Senzația de poveste în poveste, în cazul de față chiar de film în film (ingenioasă proiecția peliculei la care personajele asistă amuzate), accentuează un vertij de emoții, acel vertij de emoții regăsit, după cum spuneam în cinematografia franceză și italiană din anii ’40 - ‘60.