Lista de filme despre care am scris aici
desconsidere filmul în cartea autobiografică Bilder (Imagini. Viața mea în film, trad. A Gorzo, ed Nemira 2022). Îi reproșează, printre altele, decorul abia schițat și unele scene tratate prea superficial la vremea respectivă. Dar eu văd un plus în această abordare zgârcită în amănunte, chiar dacă greul este dus doar de Liv Ullmann, prin această abordare forțănd privitorul să nu se lase furat de peisaj. Tot ceea ce face Dr. Jenny Isaksson o conduce ușor-ușor, cu prețul unei puternice căderi nervoase, la conștientizarea faptului că nu a fost iubită de părinți și bunici așa cum și-a dorit și că nu este iubită nici în prezent de familie sau prieteni așa cum se mințise tot timpul că este. Formarea de psihiatru o ajută să își sondeze starea, plonjând de bunăvoie în adâncuri și salvându-se atât fizic cât și psihic. Confruntarea cu părinții, ce-i de la care simte că a preluat slăbiciunea ființei pe care o poartă ca pe o povară (și totuși, totuși mi-ați închis ușa, iar eu am stat acolo chinuitã de sentimentul vinovãției! Am purtat povara greșelii și a vinovãției! Mamã! Tatã!
Plecați! Plecați și sã nu vã mai întoarceți! Vã urãsc! Vreau sã vã uit pentru totdeauna!) se poartă în vis, în realitate (prin gestul sinuciderii), dar și în acel moment în care reveria se intercalează cu realitatea, rezultând un terifiant moment de posedare în care dialogul cu mama se dă prin intermediul ei. Prietenul și colegul Tomas o însoțește în starea ei, lăsând-o să își manifeste revolta violentă fără să intervină emoțional. Cu o voce gravă și autoritară, Tomas nu ia rolul amantului sau al iubitului (și el are tensiuni amoroase de rezolvat) ceea ce îi permite ei să se manifeste în siguranță, iar el să fie acolo atât cât e nevoie, fără a-i perturba ieșirile. La rândul ei, Dr. Jenny Isaksson, se simte foarte relaxată în preajma lui, ajungând să facă abstracție de el și astfel să exprime cele mai adânci tenebre ale gândurilor și emoțiilor sale. Un film terifiant prin violenta autoanaliză, prin introspecția curajoasă a emoțiilor care au stat ascunse o viață și prin revizuirea sentimentelor față de părinți sau față de acele persoane care au influențat formarea defectuoasă (părerea ei) a ființei sale. Și când realizează că anumite trăsături nedorite ale ființei, anumite slăbiciuni de caracter i-au fost modelate (conștient sau nu) de părinți, confruntarea își mai are sens doar în vis. O vedem pe Jenny în vise îmbrăcată complet într-o mantie roșie, haina curgând pe ea ca niște valuri de sânge, și putem
realiza că în acea stare profundă este prezent acel Eu al ei de la început de drum, acel Eu care acumula viață și trăiri. Finalul nu aduce o rezolvare fericită, Jenny are puterea de a reveni la viața de rutină, îmbogățită doar în interior de puterea de a ierta și de a suporta viața și cursul ei. Își aruncă o privire spre bunicii ei, bunici care nu s-au purtat mai frumos decât părinții, surprinzându-le slăbiciunea fizică a vârstei, apoi se duce la telefon și anunță la spital că va reveni la muncă. Povestea este condimentată cu multe evenimente din biografia personală a lui Bergman și faptul că au ieșit multe profunzimi la suprafață, ca o desfundare de țevi, cred că l-a făcut pe regizorul suedez să expedieze Face to face de pe un podium al filmelor sale.
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare