Pather Panchali Cântecul potecii

  Lista de filme despre care am scris aici

Prin Pather Panchali Cântecul potecii (1955) regizorul de origine bengaleză Satyajit Ray (1921-1922) reușește să se înscrie în rândul noului val al cinematografie europene care lovea publicul prin anii ’

50 fiind chiar la primul lui film. Atât prin redarea cadrelor cu atenția unui artist fotograf, prin folosirea actorilor neprofesioniști sau a figurației din rândul unor săteni, dar și prin anumite inovații artistice (nu folosește dublajul pentru sunetele diverselor obiecte sau a pașilor pe care le acoperă prin coloana sonoră ca să înlocuiască țipetele unor trăiri interioare) regizorul face dovada unui om care și-a depășit condiția din care provine, și anume a producțiilor venite dinspre Bollywood. Cu o poveste de viață care privește în mod egal toate etapele vieții (bătrâna, părinții maturi, adolescenții și copiii) regizorul pare că ne prezintă o radiografie a unui timp exterior și interior dintr-o îndepărtată zonă rurală a Indiei. Nimic îmbrăcat fastuos nu supără, ba chiar regizorul este foarte zgârcit în redarea vieții de zi cu zi a unui sătuc îndepărtat. Camera alb-negru accentuează jungla, ridurile, așteptările din timpul vieții, chinul interior declanșat de așteptări, nevoia de a părăsi o condiție. Prin lipsa teatralității sau a
diverselor efecte sonore filmul pare un documentar care ne prezintă viața unei familii de condiție umilă care însă, prin cei doi soți tineri, se imprimă o dorință puternică de a depăși condiția. El, un scriitor care așteaptă afirmarea și care acceptă slujbe departe de casă, ea, o mamă pe care viața o face aspră, dură și care mereu o vedem cum se pierde într-o privire catatonică pentru că visatul l-a pierdut undeva în junglă.

Este un film social în care pare că indicațiile de regie sunt foarte puține, ceea ce face să transpună privitorul în lumea prezentată chiar dacă nu a trecut niciodată prin asemenea trăiri. Nu putem știi dacă regizorul a exagerat evidențiind frământările în locul dansului și al cântecului, nu putem știi dacă acea parte de timp și spațiu a fost mai frumoasă sau mai urâtă. Rămânem cu un film fanion al dorinței de evadare din ghearele Maya, evadare care se face prin sine, prin cunoaștere și iubire față de umanitate și nu prin tapas.

Regizorul Satyajit Ray este un estet, cu un ascendent artistic care se întinde până la străbunici (din cercetările biografilor) ascendent care se vede în spatele fiecărui cadru, fiecărei mișcări, fiecărei scene.