When a Woman Ascends the Stairs

  Lista de filme despre care am scris aici

Prin Onna ga kaidan o noboru toki (When a Woman Ascends the Stairs) regizorul Mikio Naruse face un close-up pe femeia niponă aflată la granița dintre două generații. Keiko (interpretată de Hideko Takamine) este o animatoare dintr-un bar din Japonia, mai aproape de spiritul unei gheișe decât de modul mai occidental (libertin) îmbrățișat de colegele sale. Având reguli stricte chiar și în această meserie, Keiko este respectată și apreciată chiar dacă este privită mai mult ca un mesager din trecut. Timpul (era trecută de 30 de ani) dar și greutățile din familie sau încercările vieții o scutură permanent ca un seism prelungit. Își recunoaște slăbiciunea când spune unui client ,,Sorry. I’m not that good.’’ dar merge mai departe sau, mai bine spus, continuă să urce.

Filmul merge pe două planuri: dirijatul camerei de către regizor care se focusează mereu pe personajele din cadru și vocea personajului Keiko care apare când și când preluând controlul filmului, o voce poetică atât prin intonație cât și prin mesaj. De fiecare dată când Keiko preia controlul este noapte, se întâmplă să urce scări și să reflecteze la propria viață. Nu, nu sunt lamentări sau rezumatul întâmplărilor, sunt reflexii, poate autoîncurajări. Și nu este întâmplător că trebuie mereu să urce scări în viața de zi cu zi (locul de muncă este la etaj, camera din casa maternă este la etaj, barul pe care intenționează să îl închirieze era tot la etaj), metafora urcării ținând de o soartă personală.

Într-o societate profund tradițională care începe să își piardă acel farmec arhaic prin invazia occidentului, persoanele care nu se pot adapta (vârsta, condiția socială, de ce nu sexul) rămân prinse într-o capcană. Keiko are dorințe și planuri personale dar mereu apare ceva, ceva ce nu stă în puterea ei și lucrurile se opresc brusc. Da, sunt și personaje care clachează (o bună prietenă se sinucide), care aleg calea ușoară trădând onoarea sau care se complac în greutățile avute (fratele și mama). Keiko își păstrează zâmbetul și continuă să urce, finalul filmului nu rezolvă nici una dintre dificultățile de viață, situația fratelui și a mamei sau decizia de a închiria un bar rămân în rezolvare atâta timp cât ea urcă scările.

Titlul m-a dus de prima oară cu gândul la pictura lui Marcel Duchamp, Nu descendant un escalier n° 2 și are pentru mine un înțeles optimist pe care regizorul îl imprimă peliculei. Keiko este o femeie angrenată într-o societate de consum care poate urca, cu tot cu visele ei, pe treptele vieții, aceleași trepte pe care clienții urcă pentru a se simți bine.