Iubirea la bursa de valori a vieții

 

L’eclisse (reg Michelangelo Antonioni, 1962) este un film sec, minimalist în exprimare și care se folosește de un câștig al societății preluat din mentalitatea capitalistă, și anume piața bursei. Totul are un preț relativ, un preț care depinde de n situații neștiute de nimeni, dar care poate nărui vieți într-o secundă. Regizorul pune iubirea pe panoul valorilor volatile, dar o pune tăcut aproape pe nesimțite. Dramele celor păgubiți se estompează, chiar dacă țin prima pagină a ziarelor, și avem ocazia să vedem cum povestea celor doi tineri (interpretați de Monica Vitti și Alain Delon) atinge niște valori maxime, ca apoi să se stingă, ca orice marfă de la bursă. În acest film iubirea este dusă la bursa de valori a vieții, și prețul ei nu doar că este fluctuant, dar vedem cum se evaporă în aburii orașului. Trecerea bruscă de la atmosfera animată a bursei la viața pustie a străzii și, odată cu strada, la viața secătuită de orice trăire a unei tinere, creează un vertij interior, pentru că îți pui întrebarea dacă nu cumva sunt interrelaționate.

Străzile sunt goale (ici colo câte o mamă cu un cărucior), aproape pustii. Singurul loc animat, aglomerat, plin de viață este la piața bursei și în împrejurimi. Viața este golită de sentiment și de trăire, și un gust amar se instalează atunci când vezi femei de casă, trecute de 60, care sunt îmbătate de iluzia îmbogățirii și se agață de brokerii, încercând să le imite vocabularul și gesturile. Așa cum Vittoria va imita, în joacă, o negresă dintr-un trib, dorind inconștient să simtă libertatea interioară descătușată, departe de orice bursă. În câștig rămân mereu acei bărbați simpatici, agitați, care nu le bagă mâna în buzunare dar, cu mâna pe telefon, le vor lăsa fără economii. Da, nici măcar ei nu se îmbogățesc, pentru că ei, la rândul lor fac parte dintr-un sistem.

Jocul dintre Vittoria și Piero nu rezolvă nimic, nici unul nu este idealist (poate puțin Piero dar asta numai dintr-un orgoliu masculin rănit de reținerile Vittoriei) așa că el se înscrie în rândul receptoarelor care trebuie ridicat din furcă pentru a nu mai suna. Cu un final fotografic, care decupează colțuri și unghiuri din minutul care se scurge pe lângă noi, obligându-ne să vedem viața în micile detalii pe care le trecem cu vederea, regizorul pare că pune camera din perspectiva unui creator omniprezent, încercând să redea cât mai multe detalii (oameni așteptând autobuzul, un șuvoi de apă spre canal, crăpăturile clădirilor etc, etc). Astfel, și marfa dintre cei doi trece în plan secund, filmul făcând un zoom out brusc, pierzând pe cei doi protagoniști prin mulțimea detaliilor citadine până la motorul principal al creației, porunca: Să fie lumină!