Morte a Venezia sau concert pentru moarte și iubire

Morte a Venezia (1971, reg. Luchino Visconti) te atrage mai întâi prin curgerea lentă a imaginilor, prin îmbinarea coloanei sonore cu fiecare cadru. Suntem în fața unei partituri care ne arată la propriu cum se naște un sentiment puternic: iubirea. Un alt mare plus al filmului este că nici o secundă nu se încearcă să ni se explice (rezolve) sentimentul apărut. Și aici intervine puterea actorului (în cazul de față Dirk Bogarde) de a scoate la suprafața pielii, în slow motion, trăirea interioară atât de greu de explicat. Scenele lungi sunt de fapt niște partituri care trebuie urmărite cadru cu cadru. Zâmbetul timid, stângăcia, primele simptome ale neliniștii fac parte dintr-un tablou imens care trebuie privit când de la distanță când foarte apropiat (jocul camerei, din punctul acesta de vedere, ne face un favor).  

Gustav von Aschenbach, un compozitor atins de aripa morții, este surprins de Tadzio, un copil de 15 ani al unei familii poloneze. Spun este surprins pentru că, pentru mine, ceea ce se naște în compozitor este neliniștitor chiar și pentru el. Istoria zbuciumată a vieții de familie (moartea fetei), filosofia de viața pe care o urma, sentimentul straniu care îl asediază fac din acest personaj un mare incomod în mijlocul unei societăți pestrițe.

Homosexualitatea care apare în film aparține mai mult autorilor (Thomas Mann și Luchino Visconti) decât personajului. Gustav von Aschenbach are propriul unghi de vedere asupra obsesiei (în cazul lui, Tadzio), unul clasic, apropiat de reprezentările lui Michelangelo, în care urmărește vânarea de gesturi recognoscibile și salvatoare (a se vedea mâinile întinse din final sau leșinul de lângă fântână care mie mi-a amintit de Pieta fără Fecioară).

Frumusețea angelică este furată clipei, Gustav ținându-și mereu în frâu privirea care, din motive de neînțeles, îi este mereu provocată. Avem un film unde primează un monolog al trăirii, un film unde cuvintele sunt incluse în melodia sentimentului. Gustav von Aschenbach se lasă trăit de o forță din interior, de o tensiune cumulată, de o pierdere contopită cu un dor mistuitor.

Trăirea intensă mistuie ca o ciumă interioară. Moartea se petrece în personaj de când se află în barcă, totul fiind o redare lentă a fenomenului. Tadzio reprezintă pentru Gustav acea piramidă prin care imaginea morții devine mai acceptabilă, mai personală.