filme despre care am scris > aici
Le notti bianche (1957, Luchino Visconti) repovestește, de data aceasta
vizual, scurta povestire a lui F. Dostoievski Белые ночи (Nopți albe). Cu un Marcello
Mastroianni la granița dintre un timid și un matur lipsit de inhibiții, filmul
redă cele patru nopți de euforie stârnite de efemerul sentiment al iubirii. Regizorul
alege un decor de mucava, o scenă de teatru pe care se întind cele câteva
străduțe sărăcăcioase unde se plimbă protagoniștii. O situație ușor ireală, cu
atitudini nefirești prezintă privitorului o poveste de iubire pură,
neprihănită. Într-o tânără ținută la propriu de fusta bunicii, fiorul iubirii
nu lasă loc de îndoială sau de trădare. Felul acesta de a fi contaminează doi
bărbați maturi care sunt vrăjiți (se lasă vrăjiți) de farmecul ei pur, într-un mod inconștient. Tensiunea se
construiește cu fiecare pas, crește cu fiecare minut. În spatele zâmbetelor și al dansului se aude totuși țipătul spaimei și se vede chipul naivității. Dar, în lumea unui visător toate astea nu sunt niciodată judecate.
Filmul excelează prin detaliile decorului, prin unghiurile din care urmărește personajele, urmărind foarte mult transformarea trăsăturilor de pe chipuri odată cu experimentarea trăirilor fierbinți ale îndrăgostirii.
Mai aproape de spiritul scriiturii mi s-a părut Robert Bresson care în
1971 regizează și el o versiune a povestiri sub titlul Quatre nuits d'un
rêveur. Cele două personaje din filmul franțuzesc sunt mai aproape de
personajele scriitorului rus (ambii foarte tineri, ambii stângaci, ambii ieșiți
din vremurile pe care le trăiau) iar naivitatea atât de bine conturată în carte,
devine o armă des folosită de regizor în filmele sale.
0 buşeli:
Trimiteți un comentariu
Zi ceva de-a busilea sau din picioare