Teorema sau viața privită prin instinct

  filme despre care am scris >  aici

În 1968, cu 7 ani înaintea mult discutatului (și mult pomenitului pomenitului) film Salo, Paolo Pasolini regizează Teorema. Aici nu avem nuditatea trupească excesivă (deși este prezentă) ca în restul filmelor acestui regizor, dar apare nevoia unei nudități existențiale, apare criza din spatele vieții aparent normale dintr-o societate oarbă față de individualitatea fiecăruia. Sexualitatea este scânteia care declanșează, care deschide ochii și care atinge toate păturile sociale (deci incluzând și servitoarea, și aici ne aducem aminte de poezia lui Geo Bogza din volumul Poemul invectiva), dar această sexualitate dispare iute, urmând ca personajele să devieze pornirile carnale declanșate, pe drumuri proprii.

Scenele sunt permanent intersectate de peisaje selenare, de pustietăți sau deșert sugerând singurătatea absolută a omului.  Da, fiind un film metaforic, ai tendința de a privi ca un detectiv fiecare cadru, încercând să îi găsești diversele trimiteri. Astfel, vagabondul care va strica aparenta liniște de familie burgheză ține în mână o carte cu poemele lui Rimbaud (vagabondul veșnic), iar patronul care va dărui angajaților propria afacere citea Tolstoi (patriarhul țăranilor).

Ecouri ale vieții de familie prezentată în film le-am văzut în filmele regizorului Yorgos Lanthimos, mai precis în Kynodontas (2009). Fabrica pustie se repetă și în filmul grec, ca și straniul comportament al personajelor principale, mai exact răspunsul pe care îl dau ei mediului înconjurător. Și asemănarea se oprește aici, pentru că regizorul grec explorează malign sexualitatea fără a săpa în interiorul ființei cum se întâmplă în filmul lui Pasolini. În acest caz sexualitatea este doar pretextul prezentării unei crize venite din adâncurile ființei, pretextul pentru o ironie acidă și sarcastică (deși în cazul servitoarei a fost mai blând, dându-i o culoare mistică destul de pală).

Forța erotică declanșatoare are efect nimicitor dar nu asupra mediului înconjurător sau a semenilor, ci asupra eului. Fiecare personaj se devorează pe sine fie violent, fie mistic. Totul într-o căutare permanentă a interlocutorului, a unui celălalt salvator.  

Viața erotică și preferințele politice ale lui Pasolini au fost destul de controversate (a se vedea moartea sa violentă), lăsând prea mult ca acestea să intre în operele sale cinematografice. Ele apasă ca un blestem gesturile artistice, neputând vorbi spectatorului într-o altă limbă decât cea a nudității (vezi Il decameron), a șocantului (vezi Salo) sau a stranietății. Teorema, după cum am spus, nu șochează prin imagini explicite, ci prin purtarea irațională, hipnotică, somnambulică a personajelor principale, acest gest ascunzând o critică a societății în care trăia ca urmare a preferințelor sale politice. Sunt multe cadre / unghiuri care aduc un aport important la starea pe care regizorul a avut-o în vedere, peste care coloana sonoră (Ennio Morricone sau Wolfgang Amadeus Mozart: Requiem) vine să o întărească, generând senzația de coșmar.