Jules et Jim

 filme despre care am scris >  aici

Jules et Jim (1962, reg. François Truffaut) este un film fanion atunci când ne gândim la un trio amoros, la o viață boemă, la o trăire a tinereții la intensitate maximă. Ar fi o întrebare, care se naște după ce se termină filmul: Oare de ce regizorul nu a pus și numele ei (Catherine) în titlu? Poate o să găsim un răspuns la final.

Vedem o rețetă a vieți care nu are cum să nu dea greș: tinerețe, sănătate, interes pentru artă și filosofie, libertate, zâmbete, amor (iubire, dragoste, senzualitate). Cei doi tineri își împărtășesc trăirile, lecturile, scrierile și experimentează la comun ceea ce societatea le oferea la acea vreme (înainte de primul război mondial). Și pentru că puțin mister nu strică, iată cum o statuie greacă, recent descoperită, îi va lega fedeleș. Catherine va întrupa chipul statuii, devenind persoana care ține frânghia magică a emoțiilor. Ea va întrupa de fapt ceea ce Jules și Jim așteptau de la viață: trăire prin artă, exuberanță, libertate, mult imprevizibil, zâmbete, lipsa obligațiilor. Fără să știe, privind la statuia recent dezgropată, se leagă pe viață printr-un jurământ spontan când spun că dacă ar întâlni zâmbetul redat în piatră de artistul antic la cineva în viața reală, îl vor urma oriunde.

Jocul atracției între cei trei este pe cale de a-i ciopli, de a-i cizela. Chaterine se mărită cu Jules pentru stabilitatea și cumințenia lui. Dar aceste trăsături nu îi sting tinerei personalitatea (nici Jules dar nici Jim nu și-ar fi dorit acest lucru). Tinerețea apune răbdător, războiul îi desparte brusc dar nu definitiv și iată cum, peste o perioadă lungă de timp cei trei (cu micul satelit al relației dintre Jules și Chaterine) cei trei se oglindesc iar unul în celălalt. Jules și Chaterine își consumaseră iubirea sau Chaterine era un foc prea mare pentru Jules sau Jim și Chaterine nu se înfruptaseră din rodul iubirii toate astea se amestecă amețitor. Totuși, o singură constantă rămâne până la final: Jules și Jim vor avea mereu ce să împărtășească, ce să își vorbească, vor știi mereu cum să fie aproape unul de altul. Să nu uităm că în 1959 regizorul prezintă în filmul The.400.Blows puternica prietenie dintre băieți, prietenie care contrabalansează greutățile din familie.

Mereu copii, mereu plini de viață și de optimism, evitând să privească societatea în față altfel decât prin intermediul artei (războiul este repede uitat) cei trei se consumă emoțional până la final chiar atunci când ai impresia că totul se termină. Este suficient o scrisoare sau un telefon care entitatea născută din cei trei să se activeze și să îi ia sub control.

Finalul vine firesc, statuia întrupată trebuie să se întoarcă de unde a venit, adică din necunoscut, chiar dacă asta înseamnă să ia cu ea pe unul dintre protagoniști. Și poate nu este întâmplător dar Chaterine alege ca însoțitor spre neant pe Jim, cel care a observat primul frumusețea statuii antice care a declanșat întreaga poveste. O poveste în spiritul hazardului obiectiv, spirit în care a trăit scriitorul după care s-a făcut scenariu.

Vocea naratorului este aprigă. Propozițiile scurte, tăioase, reci nu lasă loc de compasiune sau de lamentație, oricâte orori se petrec. Bazat, după cum am spus, pe un roman autobiografic al unui reprezentant al avangardei, Henri-Pierre Roché, filmul este o radiografiei a vremurilor, a vieții unei anumite pături sociale care dorea să se elibereze de tirania industrializării. Totuși, acest triunghi amoros, cu toate răsturnările sentimentale, nu lasă loc nudității sau vulgarității. Cu toate astea filmul a fost cenzurat și interzis cu ștampila imoralității.

O viață traversată ca în vrajă de Jules și Jim, iar viața pentru ei a fost Chaterine, cam acesta este răspunsul întrebării de la început. Chaterine a avut viața ei, putem spune că a avut filmul ei, iar cei doi, chiar dacă alergau spre ea, s-au raportat mereu unul la altul, regăsindu-se tot timpul reciproc.