Călăuza (2) Tarkovski, 1979

prima parte a interpretării filmului Călăuza în cheie psihanalitică ---> aici

filme despre care am scris >  aici

Partea a doua a filmului Călăuza începe cu cu o dorință aprigă a Scriitorului (Sinelui) ieșită parcă din context. Este o dorință pusă de el în tăcere, o dorință pe care nu o împărtășește cu nimeni. Călăuza (Supraeul) își face din nou simțită autoritatea

,,Judecând dupã tonul lui,

iar ne va ține o predicã.”

spune Scriitorul (Sinele) mai mult pentru sine. Apar primele semne ale unor rezultate ieșite în urma conștientizărilor, ceea ce în istoria religiilor (în alchimie) poartă numele de întâlnirea contrariilor. O bună bucată de vreme doar Scriitorul (Sinele) și Călăuza (Supraeul) merg împreună, Profesorul (Eul) dispărând. Cei doi trec pe lângă un foc în apă care le atrage atenția. Totuși, cei doi ajung cam în același loc, chiar dacă străbat iluzia unui pericol (mereu este așa în Zonă) unde îi așteaptă Profesorul (Eul), raționalul care nu se lasă condus de extreme. El este atent să nu piardă rucsacul cu chiloți

,,Important e cã sacul cu chiloți

al Profesorului e în siguranțã.”

Cei trei decid să se odihnească puțin și fiecare își alege un loc la distanță unul de celălalt. Scriitorul (Sinele) și Profesorul (Eul) se tachinează reciproc, Profesorul (Eul) mai blând. Pe măsură ce vorbesc toți adorm atingând probleme legate de ego (se acuză reciproc de ipocrizie și minciună). Odată adormiți vedem cum Scriitorul (Sinele) și Profesorul (Eul) dorm unul peste altul iar Călăuza (Supraeul) le vorbește despre un vis. Treptat cei doi deschid ochii și privesc inexpresiv Călăuza (Supraeul).

Pentru a urma călătoria cei trei trebuie să treacă printr-un tunel (trimiteri la simbolistica nașterii sunt evidente și nu o mai detaliez). Pentru că trebuie mereu se meargă în șir indian trag la sorți cine să o ia înainte. Sorții au căzut pe Scriitor (Sinele) să fie deschizător de drumuri, apoi Profesorul (Eul) și Călăuza (Supraeul) care se ascunde mereu în spatele Profesorului (Eul). Pe parcursul parcurgerii tunelului nu vorbesc nimic. Când sunt aproape de ieșire vedem cum Scriitorul (Sinele) și Profesorul (Eul) au asupra lor arme care să îi ajute la un eventual gest de sinucidere. Scriitorul (Sinele) are un pistol (o soluție violentă caracteristic Sinelui) iar Profesorul (Eul) o fiolă cu otravă. Ambii aruncă obiectele în apa din tunel, iar Călăuza (Supraeul) împinge discret pistolul din apă, asta explicându-ne prezența obiectelor de toate felurile în bălțile de pe drum.

Sinele este cel care are o anumită revelație, un anumit dialog interior, dar fiind într-o zonă a alchimiei, vorbind cu interiorul vorbește cu întreaga lume. Aici Scriitorul (Sinele) își varsă toate spaimele neîncrederii, îndoielii, nesiguranței, fricii din fața morții și a aflării misterului ultim. Care mister? Cui folosește? De ce?

La rândul său Profesorul (Eul) va vorbi la telefon, dezvăluind în același timp planurile lui de răzbunare

. Planuri mercantile (să răzbune o înșelare a iubitei) în spatele cărora se ascund aceleași nesiguranțe, aceleași neliniști. Călăuza (Supraeul) pune totul în vocea unei poezii pe care o poartă cu el de o bună bucată de timp

,,Vara a plecat

fãrã nici un epitaf.

Mai este cãldurã în soare,

dar asta nu e de ajuns.

Tot adevãrul putea veni

ca un puf cu 5 degete

la mine în palmã,

dar asta nu e de ajuns.

Nici un rãu n-a fost zãrit

în urma binelui.

Lumea s-a luminat de sãrbãtoare,

dar asta nu e de ajuns.

Viaþa a fost apoi bunã,

m-a fãcut mereu sã râd,

eram plin de noroc,

dar asta nu e de ajuns.

Nici o frunzã ruptã,

nici o ramurã frântã,

Zile limpezi si senine,

dar asta nu e de ajuns.”

 

Trebuie să credeți! Este cerința imperativă a Călăuzei (Supraeului) dar nici el nu este convins. Dacă cei doi ar intra ar intra și Călăuza (Supraeul) și s-ar salva. Da, Călăuza (Supraeul) vrea să se salveze văzând o salvare în fața lui. Călăuza (Supraeul) este Toma care vrea să pună mâna pe rană, așa cum cealaltă Călăuză este Iuda (s-a spânzurat după ce a vândut un prieten). Revin acele entități incontrolabile: intuiția, puterea ascunsă înspăimântătoare care compun cu adevărat ființa umană (școala, învățăturile, cărțile sunt doar măști periculoase care pot ține ascuns un monstru) . Aceste entități, ca și în Solaris preiau controlul ființei. Nici un personaj nu riscă, nu asumă neprevăzutul. Ceea ce echivalează cu .....

Călătoria celor trei se încheie cu zgomote de tren și de apă căzând și un Bolero în surdină (Bolero aduce în ascultător, prin repetiția în crescendo, o neliniște, amânând mereu un final salvator răsplătit doar cu o amăgitoare creștere a intensității). Aceeași neliniște este asociată acestui final de călătorie, o călătorie pe care spectatorul o încheie, el - spectatorul - fiind cel care intră în cameră odată cu camera de filmat). Iar în finalul filmului suntem mângâiați de același zgomot de tren, de privirea trist_matură a fetiței (și total absentă, o privire obiect) și de Oda bucuriei. Da, o Odă a Bucuriei pusă acolo pentru orice eventualitate.

Ultimele cuvinte ale Călăuzei (Supraeul) la rugămintea soției de a o duce pe ea la cameră sunt

Călăuza: Nu poți merge acolo.

Nevasta: De ce nu ?

Călăuza: Nu și gata ! și dacã nici la tine

nu va merge ?

Până la urmă este vorba de eșecul Călăuzei (Supraeului) de a reuși să împace instanțele psihice, să le concilieze pentru a se liniștii și el. Călăuza (Supraeul) este cel mai aproape de Entitatea (nu contează numele aici) dar cu toate astea este străbătută de o frică, o frică ce se perpetuează până la chipul fetei care nu poate să meargă.