Călăuza (A. Tarkovski, 1979)

 filme despre care am scris >  aici

Și dacă în Călăuza (A. Tarkovski, 1979) avem călătoria celor trei instanțe psihice freudiene? Scriitorul este Sinele, Profesorul (de fizică) este Eul iar Călăuza este Supraeul. Să le dezvoltăm.

Scriitorul (Sinele) este cel mai senzitiv dintre personaje. Vine la întâlnire cu o femeie (nu îi vom afla numele chiar dacă este întrebată), bea mult, fumează și mereu este în contratimp cu ceilalți (și cu expediția). Caută mereu plăcerea imediată, satisfacerea nevoii prime, a impulsurilor arzătoare căutând în primul rând satisfacerea impulsului plăcerii. Spune la un moment dat

,, Conștiința mea ar vrea ca

vegetarianismul sã învingã în lume.

Iar subconștientul meu tânjește

dupã o fripturã suculentã.”

încăpățânarea lui pune în pericol întreaga expediție. Alegând să se ducă direct spre camera comorilor, neînțelegând ezitările Călăuzei (luându-le drept slăbiciuni), este întâmpinat și respins de forța Zonei (forță prezentă și în celelalte filme tarkovskiene și reprezentând forța psihică necontrolabilă), printr-un vânt puternic iscat din senin care prinde un glas autoritar. Profesorul și Călăuza se acuză unul pe altul ca fiind generatorul acestui fenomen, Scriitorul la rândul său, întors la cei doi, îi întreabă de ce l-au oprit.

 

Profesorul (Eul) este echilibrul, el îl temperează (controlează) pe Scriitor (Sinele) traducându-i intențiile Călăuzei. Îi știe (Călăuzei) viața, trecutul. Nu judecă și ar fi dispus să aștepte până ce cei doi găsesc camera comorii. Un prim semn de anxietate (Eul devine anxios când nu poate împăca Sinele cu Supraeul, în cazul de față pe Scriitor cu Călăuza) este chiar această așteptare pe care este hotărât să o adopte

 

,,Am sandvișuri, un termos...”

 

Călăuza

,,N-ai sã reziști nici mãcar

o orã aici, fãrã mine.

În plus, aici nimeni nu se întoarce

pe drumul pe care a venit.” Această observație a Călăuzei (Supraeului) este mai mult decât o profeție, este modul în care curge devenirea, întâlnirea psihanalitică cu psihicul pe drumul psihanalizei (,,nu te poți scufunda de două ori în același drum” etc., etc.). Profesorul (Eul) este cel care dă cheile drezinei Călăuzei (Supraeului), cel care plătește consumația, cel care leagă piulițele (deci este ancorat în real, atent la tot ce se petrece în jur, ca un Eu care se respectă). Spre deosebire de el Scriitorul (Sinele) este puțin neglijent atunci când este trimis de Călăuză să se uite după santinele.

 

Călăuza (Supraeul) este acea instanță psihică formată în copilărie (după descrierea lui Freud). Filmul începe cu Călăuza (Supraeul) stând în pat cu fata lui (o vom identifica mai târziu) și nevasta (Anima). Nevasta îi seamănă fizic (aceleași haine, păr scurt, contur aspru) iar fata este între ei cu fața spre el stând cu ochii închiși (cei doi au ochii deschiși). De-a lungul călătoriei Călăuza (Supraeul)  devine violent față de Scriitor (Sine) aruncând o rangă spre el, vărsându-i băutura, dându-i ordine. El știe ce nu trebuie făcut (dar nici el nu știe drumul), cere să se respecte cu strictețe mediul, locurile prin care trec și să se păstreze o ținută morală strictă. Vorbește despre cei care intră în zonă (cei care încep un drum în autocunoaștere prin psihanaliză sau prin conștientizări etc )

 

Fata Călăuzei (Supraeului) se spune că ar fi un monstru, fără picioare. Știm că are puteri din zona telechineziei, și ne punem întrebarea Ce este cu ea (cu fata)?  Pe calea psihanalitică un astfel de copil ciudat (monstruos) pe care Psihologia nu îl poate defini, este Intuiția, rudă cu acea interdicție care l-a înghețat pe Scriitor (Sine) când a încercat să intre singur, rudă că traseul imprevizibil luat de piulița aruncată ca ghidaj. Intuiția descrisă de André Breton prin hazardul obiectiv (André Breton a studiat medicina-psihiatria cunoscându-l pe S. Freud) este acel copil ,,monstruos” pe care psihnaliștii nu îl pot defini exact, este acea instanță cuantică care scapă catalogării, mapării sau reprezentării.

 

Călătoria este simbolică, cei trei încearcă să meargă pe urmele celui din față, drumul nu este drept, el este neprevăzut, întortocheat ca niște circumvoluțiuni ale creierului, fiind ghidați de niște piulițe grele aruncate la întâmplare (o altă rudă a intuiției și a vântului care interzice trecerea).

În călătorie nu au ce căuta femeile (nu suntem în Divina Comedie să dea târcoale o Beatrice) singura femeie care apare în film este înlăturată fără nici o discuție suplimentară. Călătoria oricum este lipsită de referiri stricte la gen, nu se vorbește de natura masculină sau feminină, se vorbește mai mult de calitatea morală a oamenilor care intră în Zonă, care ies din Zonă sau care se pierd în Zonă (alte aluzii la drumul psihanalitic însoțit sau nu de un consilier, terapeut, psiholog).

 

Va urma