El sur/ The south

filme despre care am scris >  aici

El sur/ The south (1983) al doilea film regizat de Victor Erice (după El espíritu de la colmena/ The Spirit of the Beehive) arată același regizor matur, conștient pe expresivitatea sa. Uneori, cadrele sunt ca niște tablouri, ca niște picturi ale trăirilor. Urmărind relația tatălui cu fiica sa, vedem manifestându-se în fața ochilor mai mult decât o rememorare a copilăriei făcută prin vocea fetei, vedem prinzând cheag o maturitate. Și această maturitate vine la pachet cu tristețea adolescentului, cu confuzia copilului care pierde teren, cu tăcerea ca cel mai aspru strigăt (țipăt, urlet) ca mod de comunicare.

Nu de puține ori am observat chipul fetei din trecut manevrat cumva de vocea prezentă (a prezentului din poveste), o voce care știe mereu un fapt mai mult. Este multă tăcere în Nord (locul unde se petrece acțiunea), lucrurile animându-se când primesc vizita rudelor din Sud, loc care era deja investit cu o aură. Este locul unei eventuale refaceri, unei eventuale reparații capitale, un loc al bucuriei și al veseliei.

Fata (Estrella) hipnotizată de tatăl său, iese din copilărie în timp ce tatăl său intră în depresie, cei doi trecând astfel unul pe lângă altul, ce-I drept nu fără să se observe reciproc. Doar că felul de a comunica aparține unei hipersensibilități care îi lega.

În ambele filme regizorul acordă o atenție specială relației tată/ fiică, tatăl stând mereu în camera de deasupra și lovind ușor podeaua mai mult ca mod de a-și comunica propria stare. În același timp relația mamă-tată, în ambele filme, este tăcută, făcând parte din atmosfera cimentată a familiei. Victor Erice a reușit, în ambele filme, să redea perfect atmosfera unei familii, cu acele lucruri care nu se mai spun, cu interdicțiile lăsate moștenire, cu obiceiurile apărute din cine știe ce perioadă a vieții.

Filmul luminează stările pentru ca apoi să le acopere cu întuneric, fiind un motiv care se repetă des în film, al dimineții care vine după noapte. Dar niciodată în film dimineața nu este luminoasă, dimineața rămâne la jumătatea drumului spre lumină, fiind împovărată de umed și aburi reci. Sudul rămâne ca un mic paradis, o fericire îndepărtată care comunică cu Estrella prin scrisori.

Victor Erice reușește să surprindă maturizarea, să îi arate poezia rece a momentului, fără să o lipsească de amintirile tandre din familie. Vedem un pact tacit dintre fată și tată, un pact în care se angajează să caute apă în locurile cele mai adânci ale ființei. Iar apa, în situația de față, se caută cu sufletul agățat de lanțul cel mai plăpând care este vârsta.