The Spirit of the Beehive

 

Víctor Erice reușește în 1973 prin El espíritu de la colmena – 1973 (The Spirit of the Beehive) să atragă atenția cu un film poetic, poate prea poetic pentru vremurile pe care le traversa. Atenția pentru detaliile regizorale fac din acest film unul memorabil, fără ca spectatorul să își dea seama cum anume s-a petrecut vraja. Transpunerea în timpul filmului vine din stilul laconic dar inteligent dirijat prin care Victor Erice ne conduce.

Satul provincial spaniol, neînfrumusețat, aducând în prim-plan sătenii pe post de figurație, devine personaj, gest regizoral care va fi întâlnit mai târziu la Béla Tarr, un alt regizor care a surprins în film pulsul unei societăți aflate într-o tensiune politică aproape de sfârșit de lume.

În acest film personajele sunt urmărite individual, fiecare cu o tăcere caracteristică. Dacă mama este surprinsă scriind scrisori enigmatice, iar tatăl studiind atent comportamentul albinelor, cele două surori (Isabela și Ana) filtrează toate sentimentele aflate la primele izbucniri, lăsându-se transfigurate cu toată inocența și puritatea copilăriei. Aceste frumuseți picturale contrastează cu Frankenstein care nu pare să fie nimic altceva decât întruparea întregului sătuc, cu toate drumurile mocirloase și casele aflate ăn dregadare.

Două surori se lasă prinse (undeva prin 1940) în vraja unei proiecții cinematografice a filmului

Frankenstein. Ele continuă acasă cu o proiecție personală a lor, prin inventarea unei istorii care include spaima ca modalitate de ieșire din familie, din timpul cenușiu. Un tată care seara își făcea simțită prezența prin zgomote neutre (zgomote ale trecerii lui prin camera de deasupra camerei fetelor), dar și prin puterea hipnotică de a povesti despre lucruri aparent banale, le va proteja cu distanța sa (oricât ar părea de contradictoriu această observație).

Filmul aduce o critică regimului Francisco Franco, dar o face într-un mod subtil, fără să poți pune degetul pe ceva concret. Suntem martorii unui sfârșit de lume, vedem cum se petrece un timp apocaliptic care, iată, aduce și un antihrist în imaginea acelui Frankenstein. Un antihrist primit cu zâmbetul pe buze de copii (Lăsați copiii să vină la mine!). O apatie generală domină oamenii și natura, soarele și lumina din interiorul casei. 

Mici detalii aduc un plus de tensiune: scrisoarea adresată unei persoane din Franța, locul multor refugiați din calea dictaturii spaniole sau refugiatul omorât fără nici o explicație de armată sau bizara lecție de anatomie sau jocurile celor două surori, jocuri atât de tăcute dar atât de expresive sau biroul tatălui, atât de bogat în opere de artă și obiecte profund simbolice clipelor pe care le străbăteau sau strania relație a părinților, nici certați nici străini, dar totuși prezenți într-o semiobscuritate permanentă. Aceste gesturi devin fotografii ale trăirii unui timp istoric sfârșit, iar lentoarea care domină toate mișcările personajelor (inclusiv căutarea fetei pierdute) mă duce cu gândul la timpul lung de expunere cu care se făceau primele fotografii. Fiecare personaj este o albină și, fără proiecte comune, prin felul de a se comporta (aparent individual) creează puterea misterioasă a unui stup.

Este un film al unui timp grav lipsit de o conotație anume (fie ea negativă sau pozitivă), un film al unei trăiri solitare a copiilor și a maturilor, ceea ce face din ele niște spectre ale memoriei mai mult decât niște repere istorice.