unDe mai pui că mai continuă

în seara aceea am ajuns cel mai departe de acasă

sau așa mi s-a părut după foșnetul înnăbușit al perechii de aripi
care însoțește orașul de undeva de sus
din foartele sus punct al vieții
apoi
după ce toate amănuntele de timp și spațiu s-au stins
(dar nu s-au epuizat țin să precizez)
precum o monedă din sfântul buzunar rupt al unei stări de care nu mă mai ating
m-am rostogolit spre ieșire printr-un hol care îți duce privirea la plimbare
prin câmpiile dulci câteodată (dar nu în acel moment) ale amețelii
m-am rostogolit ziceam când repede când cu încetinitorul
când nostalgic când nerăbdător
săltând la orice fir de nisip până dincolo de genunchii clipei
stând într-o stare rară de imponderabilitate ce a necesitat
sprijinul tâmplei din copilărie de geamul unui taxi luat acum la maturitate
având ocazia să privesc în ochi și strada și pe ea
așa cum îi pică bine unui suflet rătăcit într-o noapte mai călduroasă în priviri (ca niciodată)
decât în orice altceva
hm! și ia(r)tă-mă cum parcurg trăirea aceasta iar și iar și iar
alergând de nebun pe marginile literei zero

trăirea aceasta ca o stație în care nu mai așteaptă nimic

trăirea aceasta ca un colaj în care aș lipi pietre în loc de nori și
în loc de culoare aș lăsa să fie totul așa cum este
iar soarelui i-aș decupa marginea luminoasă de literă rară
cu perechea de foarfeci ce însoțește orașul

sau nu
aș lăsa să fie așa cum este într-un taxi