The Music Lovers

 

I s-a reproșat lui Ken Russell că în The Music Lovers (1971) vorbește foarte puțin despre Pyotr Ilyich Tchaikovsky. Stilul baroc al filmului, atât în ceea ce privește decorul (aici includem și îmbrăcămintea personajelor), cât și în ceea ce privește trăirile și planurile realității, îi dă de înțeles privitorului că suntem în fața mai mult a unei ficțiuni, a unei păreri personale, decât a unei realități. În acest film vedem un Pyotr Ilyich Tchaikovsky tulburat de amintirile traumatice cu mama sa murind în condiții dure, un Pyotr Ilyich Tchaikovsky dominat de o hipersensibilitate (labil mi se pare un cuvânt urât), un Pyotr Ilyich Tchaikovsky găsind satisfacerea sexualității în trăiri homosexuale. Totuși vedem un personaj vital, mereu în mișcare, mereu în tensiune, un personaj care compune mai mult ca urmare a unor momente de inspirație, din impulsurile puternice prin care trece. Aceste lovituri de tun au însă și un revers (a se vedea scena capetelor cunoscuților care explodează ca urmare a unei exasperări finale) care duc la o șubrezire a stării lui mentale.

În tot acest zbucium al său (emoțional, financiar și chiar sexual) o găsim pe Nadejda von Meck
, care îl finanțează generos activitatea artistică, născându-se astfel o relație de iubire tipic evului mediu, bazată doar pe rațiune, intelect și trăire sexuală conștient înfrânată. Numai că el devine prințesa adorată, iar baroneasa cavalerul generos, cei doi întâlnindu-se doar din privire, dar iubindu-se până dincolo de rațiune. La umbra aceasta protectoare zbuciumul său atinge cote greu de suportat, dar, în același timp, creația sa atinge apogeul. Totuși, această protectoare își retrage toată atenția, brusc și fără a da explicații, în momentul în care afă un secret care deja începuse să îl bântuie pe Pyotr Ilyich Tchaikovsky. Retrăiește atunci abandonul matern clacând în consecință.

Filmul împletește scene de nuditate (nu excesive, dar puternice), cu scene tumultoase, asemeni bucăților muzicale extrase din creațiile compozitorului rus, dominate de sunete puternice și explozii vizuale de un suprarealism cuminte. Nebunia, tensiunea, zvârcolirea Însoțesc fiecare scenă, fiecare replică, fiecare notă muzicală atent culeasă de pe partituri.

Poate filmul nu redă exact viața lui Pyotr Ilyich Tchaikovsky, poate se exagerează pe alocuri sau se deformează, dar eu zic că  Ken Russell dirijează curajos, într-o notă personală, trăirile din spatele notelor muzicale. Este ca și când regizorul a încercat o psihanaliză vizuală a partiturilor compozitorului rus. Această psihanaliză este o ocazie (o scuză) pentru a accentua (denatura, exagera) anumite trăiri, stări, evenimente.