Funeral Parade of Roses

  Lista de filme despre care am scris aici

Bara no Sōretsu (Funeral Parade of Roses) din 1969 sondează mult profunzimile omului dar și ale artei. Un film care îmbină cruzimea cu râsul, sobrul cu flecăreala, trecutul cu prezentul, filmul cu spectatorul (cu viața). Un film puzzle prin care regizorul Toshio Matsumoto (regizor nipon care a creat mai multe scurtmetraje) invită spectatorul la o rearanjare cronologică și freudiană a pieselor de pe peliculă care îi trec prin fața ochilor. Este o critică, o satiră, o reflectare, pe alocuri un documentar, o înțelegere a homosexualității, în Japonia anilor ’60. Nimic nu este liniar în această oră și patruzeci de secunde (cât durează filmul), tocmai pentru a conecta privitorul la un labirint obsedant care este interiorul. Regizorul se joacă în film cu straturile realității create chiar de el, astfel că, cum va face și Alejandro Jodorowsky în acei ani în filmele lui, întoarce deseori camera de filmat în timpul acțiunii dezvăluind platoul de producere al visului la care luăm parte. Ba mai mult, ia interviu când actorului, când personajului, când străzii, punând întrebări despre moralitatea acțiunilor la care luăm parte și care,

pentru câteva momente, sunt suspendate. Montajul filmului te obligă să nu pierzi nici o scenă, nu o dată fiind aruncate, preț de câteva secunde, diverse imagini care întrețin și chiar îmbogățesc starea care se creează. Chiar și coloana sonoră participă, ca o voce regizorală, în anumite scene. Destinul implacabil al omului în societatea niponă este dus la extrem, finalul fiind ca o iluminare în întuneric, întunericul fiind societatea care, dincolo de sloganurile afișate, ne rămâne străină. De fapt, finalul (dar și imaginea tatălui din fotografie găurită din furie) reia imaginea ființei găurite prezentată în Un Chien Andalou. Să nu mai vorbim de ochii tăiați sau de coloana sonoră care, în momente grave, pare a însoți gaguri comice.

Finalul îl văd ca pe o liniștire bruscă, ca și când până atunci a fost un zgomot infernal al imaginii. De fapt regizorul mai întoarce o dată camera dinspre personaje spre stradă, spre societatea grăbită, spre omul întors de la muncă, spre omul nemachiat, în haine de stradă. Să fie această întoarcere o critică îndreptată spre societate sau doar o pedepsire aspră (prea aspră) a personajelor pentru individualismul lor? Imaginea celui care întrerupe, pentru câteva secunde, terifianta scenă a tăierii ochilor, nu face decât să trezească spectatorul care, chiar dacă I se spune La revedere! atât de simpatic, este readus în stradă văzându-se pus față în față cu personajul.