miercuri, 2 iunie 2021

Spuma zilelor. Scrisorar. Plânsul lui Nietzche

 


Fiecare dintre aceste trei cărți m-a ajutat cumva în anumite momente din viață. S-au nimerit să se suprapună unor evenimente mai delicate și toate au avut efectul de cui pe cui. Asta le-a dat forță în mine (recunosc, poate subiectiv forța a fost amplificată), asta le-a făcut să nu le pot uita și să mă întorc deseori la ele, chiar dacă o fac cu inimă îndoită. Cititorii știu de ce! :) 



Boris VianSpuma zilelor (E P L U – 1969, traducere Sorin Mărculescu) Este considerat unul dintre


cele mai frumoase romane de dragoste, deși aici aș nuanța astfel unul dintre cele mai inteligente romane de dragoste. Un roman dens, cu multe aluzii livrești, cu o puternică forță a imaginarului care se materializează în jurul cititorului prin forța cuvintelor mânuite de autor. Rădăcinile acestui roman se văd întinse până la patafizica lui Jarry (prin absurdul, grotescul și insolitele evenimente care se succed) dar, în același timp, își recunosc înfrângerea în fața unor vremuri dezamăgitoare în care visătorii nu au ce căuta (romanul a apărut în 1947). Totul se desfășoară într-o neliniște onirică, pare un basm generat de ultimele consecințe ale unui existențialism lipsit de orice vigoare. Totul pare un joc malign al sufletului generând o senzație de sufocare. O să spuneți Unde mai are loc aici povestea de iubire? Răspunsul nu poate fi pipăit dar ține de secretul bucătarului. Și este iubire oriunde în acest roman, chiar dacă o iubire mototolită, mâzgălită sau alterată (este iubire în pasiunea pentru operele lui Jean-Sol Partre (!), este iubire boala de care se stinge Chloé). Lumile lui Boris Vian funcționează după alte legi (lucrurile precum o sonerie sau un nod de cravată au viață proprie), legile fizicii sunt imprevizibile (razele soarelui se poartă ca niște crengi), oamenii nu au importanța centrală, par a fi mai mult niște spectre într-o natură capricioasă ca un zeu mort aflat în putrefacție. Toate acestea dau o senzație de instabilitate și de înstrăinare. Dacă la Kafka găsim o îngroșare a socialului, ducând la o deturnare a realității, la Boris Vian ne întâmpină o rearanjare a realității după legile interioare ale unui suflet pierdut într-un vis.

 

Mihail Pavlovici Șișkin – Scrisorar (Cartea Veche – 2012, traducere Antoaneta Olteanu) Și de aici


răzbate o nuanță a oniricului și a unei exprimări poetice puternice. Doar că fundalul istoric real (războiul boxerilor), o perioadă nevizitată de artiști dar nu mai puțin tragică, face ca povestea să lovească mai tare în cititor. Cartea lasă scrisorile să construiesc două persoane în carne și oase, la început diafane și la final tot mai viscerale (la propriu). Dorul, amăgirile și încercările construiesc două povește care se depărtează de punctul comun care le-a creat. Ca și când infinita depărtare era prevăzută în absoluta contopire de la început (un memorabil început de roman). O carte în care imaginile dure se amestecă cu o duioșenie a zicerii pentru a genera o angoasă nedefinită din spatele cuvintelor.

 

Irvin D. YalomPlânsul lui Nietzche (Humanitas - 2007, traducere Luana Schidu) Un psihanalist care pune în scenă o întâlnire fictivă dintre Nietzche și Breuer. Este de fapt un sfârșit al erei lui Nietzche (cu un nihilism filosofic fără remediu) și zorii unei ere noi a psihoterapiei, a relativizării nihilismului și a găsirii unui sens în toată această rătăcire existențială. Rolurile se schimbă între cei doi și nu poți pune degetul pe pacient sau pe terapeut.Ca două recpiente care se umplu reciproc în momentul în care ușa dintre ele se deschide. Desigur contează sensul în care se deschide. Un roman care depășește pasiunea și iubirea, ajungând la granițele supraomului  și la cum trebuie tratată această noțiune. La acea vreme și supraomul și psihoterapia erau două noțiuni care abia ce ieșeau fiecare din demiugrul său.

0 buşeli:

Trimiteți un comentariu

Zi ceva de-a busilea sau din picioare

de-a bușilea prin aer!